30 de miliarde.
Euro, nu lei.
Ca să vă faceți o idee ce înseamnă banii ăștia, încercați să numărați.
Când ați ajuns la 250 imaginați-vă un imens televizor cu diagonala de 1 metru.
Când, după o mulțime de timp, ați ajuns la 10.000, imaginați-vă o mașină, o Dacia Duster, de exemplu.
Probabil că nu veți mai continua, dar puteți să vă imaginați ce calvar ar fi să repetați experiența.
Și imaginați-vă ce ar însemna să o repetați de 3 milioane de ori, întreaga viață nu v-ar ajunge pentru a număra până la 30 de miliarde.
Banii ăștia ar urma să-i primim de la mama noastră, Europa, pentru a-i ajuta pe cei mai slabi dintre noi, că ceilalți se ajută ei singuri.
O căruță de bani care ar fi păcat să fie risipiți deoarece o astfel de oportunitate nu se va mai ivi prea curând.
Din păcate, se pare că se va întâmpla la fel ca întotdeauna.
Buticarul care și-a aruncat marfa la gunoi pentru că a expirat, din cauză că statul a interzis clienților săi tradiționali să iasă din casă, nu prea va primi mare lucru.
Nici covrigarul care a fost obligat să țină închis vreo două luni nu va beneficia de ajutoare.
În societate se întâmplă de vreo 20-30 de ani un fenomen pe care pot să-l înțeleg, dar nu pot să-l consider onest.
Dacă ai fost un oportunist și ai plecat de la furnizorul 1 de telecomunicații mobile la furnizorul 2, după care te-ai întors, furnizorul 1 îți dă un telefon nou, sau tarife mai mici, sau mai știu eu ce.
Dacă ai rămas fidel furnizorului 1 și la bine și la greu, nu primești nimic.
Așa se va întâmpla și cu ajutoarele astea.
Dai afară oamenii ca tu să nu pierzi, sau îi trimiți în șomaj, iar la reangajare statul te ajută.
Dacă nu i-ai dat afară, încercând să împărți cu ei necazul și greutățile, ceea ce s-a întâmplat exact în cazul firmelor care chiar ar avea nevoie de ajutoare, statul nu te ajută.
Vor mai primi probabil niște bani țăranii care aplică tactica pământului pârjolit, nu investesc în irigații, nici în utilaje, ci exploatează pământul arzându-l cu îngrășăminte.
Asta când nu îl lasă pârloagă și se duc să ceară ajutoare pentru roșii, dar ei nu au cultivat în viața lor o roșie, sau pentru că le-au mâncat cormoranii peștii, dar cât vezi cu ochii, singurul luciu de apă este în ligheanul din curte.
Probabil banii primiți sub formă de ajutoare îi vor da copiilor pentru ca aceștia să-și cumpere un laptop Apple, o mașină nouă sau un apartament la oraș.
Oare de ce nu primește bani și tâmplarul care nu poate nici el să fie eficient pentru că se confruntă cu concurența marilor producători de mobilă, sau pantofarul care pentru a fi eficient ar trebui să ceară pentru o reparație mai mult decât prețul unei perechi de pantofi noi importați de aiurea?
Un pantofar este oare mai puțin valoros din punct de vedere al utilității sociale decât un țăran?
Se vorbește despre relansarea economiei prin creșterea consumului.
Chestia asta ar trebui să funcționeze în felul următor:
– Începem prin a tipări mai mulți bani.
– Banii îi dăm oamenilor, sub formă de scutiri de impozit sau alte forme de ajutor, subvenționarea salariilor, sau crearea de locuri de muncă „artificiale”,
– Oamenii având mai mulți bani își vor cumpăra mai multe televizoare, telefoane sau autoturisme.
– Deoarece va fi nevoie de mai multe televizoare, telefoane și mașini, se vor produce mai multe astfel de articole.
– Va fi nevoie de mai mulți muncitori, iar aceștia vor avea tot mai mult de lucru și în consecință vor câștiga tot mai mult.
– Deci, vor avea bani pentru și mai multe telefoane, televizoare și autoturisme.
Cercul s-a închis.
Din păcate, relansarea economiei prin creșterea consumului despre care au învățat oamenii ăștia la școală funcționează într-o economie închisă, unde consumi ce produci în propria țară, dacă mai poți și exporți, nu într-o economie globalizată în care nici roșiile românești nu sunt produse în România.
În condițiile actuale creșterea consumului stimulează probabil economia altor țări, la fel cum subvențiile pentru agricultură de la noi îi ajută pe alții să mănânce mai ieftin.
De fapt, pentru a avea o economie sănătoasă, majoritatea subvențiilor ar trebui eliminate, și pentru agricultură, și pentru IT-iști, și pentru alții.
Nu ar trebui să se prea dea ajutoare decât strict celor care nu pot să-și asigure singuri existența și acest lucru ar trebui să se facă sub forma unui venit minim garantat care să permită o viață onestă dar fără excese.
În caz contrar, ajutoarele astea, împreună cu celelalte măsuri care s-au luat sau se vor lua, banii ăia aruncați din elicopter despre care se tot vorbește, vor crea inflație.
Iar inflația întotdeauna îi sărăcește pe cei care nu au și îi îmbogățește pe cei care au prea mult, că așa e economia.
Mai țineți minte anii ’90?
În 1990 o leafă de 2.000 de lei/lună era onorabilă, în 1999 o carte care costa 50.000 era ieftină.
Asta se întâmplă întotdeauna când tipărim prea mulți bani.
***
Eu cred că ar trebui ca de această dată să se facă puțin altfel, barem de această dată să fie ajutați cei care au nevoie de ajutor, nu hoții, șmecherii și oportuniștii.
În primul rând aș face o „regularizare”, și aș face-o periodic:
1. Facem o curățenie în firme.
Pe cele care nu au mișcat în ultimii 3 ani și nu au angajați le desființăm din oficiu, fără judecători, fără procese, fără prezența asociaților.
Există zeci de mii de firme, și fundații, și asociații care nu fac nimic în afară de a depune anual niște declarații sau bilanțuri pe care nu scrie nimic.
Nu are rost ca societatea să mai țină în debara toate aceste vechituri inutile, dar care consumă resurse considerabile.
Publicăm legea sau ordinul în presă și în 30 de zile le-am desființat pur și simplu.
Iar dacă chiar e cineva care se gândea să facă la un moment dat ceva cu mortul ăla din șifonier, poate oricând să-și facă o nouă societate comercială, fundație sau asociație.
2. Dăm o amnistie fiscală condiționată, care între anumite limite este progresivă.
De exemplu ștergem datoriile la stat în limita a 20.000 de Euro.
Nu dobânzi și accesorii și alte frecții. Toate datoriile, că sunt taxe sau impozite restante, amenzi, penalități sau ce or fi.
De măsura aceasta ar beneficia toată lumea, și cei care au, și cei care nu au datorii.
În felul ăsta ar fi ajutat și ăla de la care oricum nu mai poți să recuperezi banii, pentru că pur și simplu nu are de unde să-i dea, și investiția care poate ar funcționa dacă nu ar mai avea datorii, și pe cel căruia nu-i merge chiar rău, dar l-ai obligat să stea închis și să nu mai producă nimic timp de 3 luni și poate va avea probleme în iulie, când trebuie să-și plătească datoriile.
20.000 de euro pentru un întreprinzător mic și amărât înseamnă foarte mult și probabil aceștia ar fi primii bani pe care-i primește fără muncă de când a început să dea statului în loc să ia de la acesta, pentru unul mediu este o cifră semnificativă, pentru o firmă mare înseamnă puțin, dar marile firme nu stau la pomana statului și oricum marile firme au beneficiat deja de anumite forme de ajutor de la stat.
Poate măsura ar fi puțin de stânga, dar nu e discriminatorie.
O firmă va putea opta pentru ștergerea datoriilor și desființare, sau ștergerea condiționată a datoriilor, adică firma rămâne fără datorii, dar dacă nu își plătește pe viitor datoriile, să spunem în următorii 5 ani, plătește și coada.
S-a mai făcut așa ceva la sfârșitul anilor 90 și a ieșit bine pentru toată lumea.
3. Dacă tot am încercat-o și merge, aș încuraja lucrul de acasă.
Bineînțeles unde se poate, că nu se pot bate cuie pe șantier stând acasă.
S-a dovedit în ultimele 3 luni că sunt o mulțime de lucruri care se pot face lucrând de la domiciliu.
Ar fi păcat ca acum când i-am dat drumul încet-încet, să ne oprim și să revenim din nou la forma mai ineficientă numai pentru că unii conducători sunt de părere că “ochiul stăpânului îngrașă vita”.
La firmele care vor practica în continuare această modalitate de lucru le-aș da niște facilități, poate niște credite garantate de stat, poate altceva.
Pe celelalte care ar putea să o facă, dar nu o fac le-aș penaliza, poate aș crește prețul locurilor de parcare din apropierea sediilor de birouri, sau impozitele locale pentru acestea, poate că aș adapta legislația în așa fel încât autoturismele “de firmă” să nu mai poată fi folosite decât strict pentru nevoia firmei, cu foi de parcurs și tot ce mai este nevoie pentru a verifica că acest lucru se respectă…
În fond întreaga societate ar avea în felul ăsta niște beneficii imense, amintiți-vă de aerul care niciodată nu a fost atât de curat ca în vremea când o parte din oameni au muncit și au învățat stând acasă, pentru cei care lucrează acasă se cheltuie mai puțin pentru șosele, parcări, spații de birouri etc.
Un alt avantaj ar fi imensele economii pe care le-ar face firmele, economisim chirie, locuri de parcare, personal de pază și o mulțime de alte lucruri.
Iar cel care lucrează acasă ar avea și el niște avantaje, că nu e puțin să lucrezi de acasă, economisești o mulțime de timp pe care acum îl risipești cu transportul, nici bănuții pe care-i dai pe benzină nu strică dacă îți rămân, mai vezi de copilul ăla, poate mai tragi și un pui de somn când ai chef…
Munca de acasă este o soluție în care toate părțile câștigă.
Păcat că nu se poate practica în orice domeniu.
Dacă ați fost atenți până acum nu am cheltuit niciun leu din cele 30 de miliarde de Euro, dar am rezolvat niște lucruri importante.
4. Aș face niște birouri de asistență pentru a accesa fonduri europene sau naționale, aceste birouri urmând să ducă o politică proactivă în acest sens.
Deci,nu solicitantul merge să ceară bani, ci biroul de asistență organizat și finanțat de stat vine la sediul contribuabilului:
– Hai să te ajut să iei bani să-ți faci sediu, sau să cumperi utilaje, nu te costă nimic decât să mă lași să te ajut.
Și oamenii ăștia, împreună cu personalul contribuabilului, s-ar uita în actele de care este nevoie, ar elabora documentația de care este nevoie și ar face diligențele de care este nevoie pentru obținerea acelor fonduri.
La aceste birouri de asistență ar putea lucra bugetarii disponibilizați din alte instituții ale statului, unde activitatea a fost deja optimizată.
Câștigă și firmele, și statul și o mulțime de locuri de muncă ineficiente la stat devin extrem de eficiente și productive, vorbim probabil despre zeci de mii de persoane.
5. Dăm firmelor unde nu se poate lucra de acasă vouchere pentru biciclete sau trotinete, câte unul pentru fiecare angajat de pe statul de plată.
Banii ăștia nu sunt decât o investiție.
Nu va mai fi nevoie să cheltuim atât de mult pe șosele și parcări în orașe, sistemul medical va fi și el despovărat de sumele imense care sunt cheltuite pentru asistența medicală a celor care suferă accidente de circulație, sau a celor care se îmbolnăvesc din cauza poluării generate de traficul auto.
6.Se știe că dacă legiferezi ceva care funcționează și așa, ai creat o problemă.
Avem o mulțime de legi care se bat în cap, legi inutile, prost făcute, un întreg sistem bolnav care reflectă inteligența celor care au condus această țară în ultimii 30 de ani.
De aceea aș crea echipe multidisciplinare care să ia la mână întregul sistem legislativ, să elimine ce este inutil sau intră în contradicție cu alte reglementări, obținându-se în final un sistem simplificat și cât se poate de eficient.
Este o muncă de Sisif, dar trebuie făcută pentru că altfel această țară nu va funcționa niciodată cum trebuie.
7. În ultimele luni s-a experimentat învățământul de la distanță.
Totul a fost o bătaie de joc, nimeni nu a știut ce să facă așa că le-a dat elevilor ceva de făcut, orice, să facă o prezentare în PowerPoint referitoare la ultima carte citită, să citească ceva, să învețe niște dansuri populare.
Imaginați-vă că sunt locuri unde în cadrul orei de sport virtuale părinții sunt obligați să-și filmeze copiii care fug în parc și să trimită clipul la școală. Ce prostie este asta?
Chiar și acolo unde s-a mai făcut câte ceva, s-a făcut rău, școală online nu înseamnă ca un profesor să explice unui număr oarecare de elevi o lecție pe Skype, exact cum o făcea la clasă.
Învățământ online înseamnă de fapt cu totul altceva.
Imaginați-vă lecțiile de geografie din clasa a VII-a, elevii călătoresc pe Google Maps, pornind din Constanța și făcând în decursul unui an școlar înconjurul lumii.
În prima lecție mergem de la Constanța la Istambul, vedem porturile de pe acest traseu, vedem cum arată traseul pe hartă și privit de pe satelit, vom putea vizita orașe, vom vedea dacă oamenii de acolo sunt triști sau cu zâmbetul pe buze…
La lecțiile de limbi străine, engleză de exemplu, elevii vor conversa virtual cu oamenii din țările în care se vorbește această limbă, ar putea să-și facă chiar și prieteni virtuali de acolo.
La istorie vor putea învăța istoria locurilor pe care le vizitează, că una e să citești despre Soleiman, dar alta e să vezi cum arăta, cum arăta locul în care trăia, copiii și nevestele sale și ienicerii ăia.
Iar la Literatură vor citi texte referitoare la țările respective și vor face mici compuneri, texte împănate cu imagini sau cu filmulețe, prezentări Power Point despre ce au învățat.
Vor învăța și geografie, și istorie, și limbi străine, și literatură în același timp, mai bine decât au făcut-o vreodată.
Despre fizică, chimie și matematică nici nu are rost să mai pomenesc, există milioane de filmulețe, conferințe TED Talks și alte minunății care te fac să-ți dorești ca lecția să nu se mai termine.
Există aplicații online cu ajutorul cărora oricine poate să compună un cântec, acestea ar putea înlocui plictisitoarele ore de muzică.
Elevii și-ar putea încărca performanțele muzicale pe o rețea de socializare sau pe YouTube iar notele le-ar fi date chiar de către cei care ascultă sau văd aceste interpretări sau compoziții.
Cât despre partea de cultură muzicală și teorie a muzicii nimic nu poate fi mai potrivit decât YouTube unde putem asculta orice melodie care a fost compusă vreodată, mai mult, putem să facem comparații între diferite interpretări.
Folosind aceste metode moderne de învățare școala s-ar transforma dintr-o obligație într-o experiență modernă, interactivă și cât se poate de plăcută.
Pentru asta ar trebui cheltuiți niște bănuți, nu foarte mulți, achiziționarea de drepturi de redifuzare a unor lecții înregistrate care există deja, traducerea altora, cumpărarea unor drepturi pentru partajarea în format electronic a cât mai multor cărți, punând astfel bazele unor biblioteci online.
Profesorii, câți ar mai rămâne, ar trebui și ei recalificați în vederea saltului din secolul XIX în secolul 21, pentru că lecția nu ar mai fi elaborată de un profesor, ci de un colectiv de profesori, dar în acel colectiv vor exista și informaticieni, graficieni etc.
Asta ar mai presupune cheltuirea unor bănuți.
Nu ar fi vorba despre o nouă cheltuială, ci de o altfel de cheltuială.
În loc de construirea unei biblioteci clasice, din cărămidă și sticlă, care costă câteva milioane de Euro, am construi o bibliotecă electronică din care oricâte cărți se împrumută tot mai rămâne una. Nu am mai avea ziduri, dar cu mai puțini bani am avea acces la mult mai multe cărți.
Jucăriile acelea nichelate și interesante din laboratorul de fizică, sau eprubetele, sau substanțele din laboratorul de chimie pe care nu am avut voie să le atingem în timpul școlii ar fi înlocuite cu instrumentele și eprubetele personale ale elevului, simulări pe calculator și cu kituri de dezvoltare Arduino.
Iar profesorul plictisit și fără har ar fi înlocuit cu un Apostol, eventual cu unul premiat cu un Nobel, ale cărui lecții vor fi urmărite de mii sau sute de mii de elevi.
8. Suntem noi mari capitaliști, dar poate nu ar fi rău să ne ținem câteva ouă și în alt coș, o fac și alții mai răsăriți și unde capitalismul este cu totul altceva decât a cumpăra ieftin și a vinde mai scump.
Dacă ar mai rămâne niște bănuți, i-aș folosi pentru cumpărarea sau răscumpărarea unor active productive care ar putea aduce profit în viitor.
Energie electrică, comunicații, cercetare de vârf cu aplicabilitate rapidă, carne din celule clonate, căi ferate…
Nu mai exporți oi care vor fi ucise, ci exporți carne sintetică de foarte bună calitate care ar fi consumată și de vegani, și de ceilalți, și de toți cei care au probleme de conștiință pentru că se hrănesc cu ființe ucise.
Cu profitul rezultat din exploatarea eficientă a acestor investiții s-ar putea acoperi o parte din sarcinile sociale, fie o parte din învățământ, sănătate, ceva din pensii, salarii ale bugetarilor etc.
9. Eu idei mai am, dar din păcate nu cred că avem guvernanți atât de inteligenți ca să le aplice.
Sau, cine știe, poate îmi vor arăta că mă înșel.
