Imaginează-ți că ești în inima Parisului, în anul 1670. Pe străzile largi ale orașului se plimbă nobili în peruci pudrate, iar în sălile palatului de la Versailles răsună ecouri de vioară, clavecin și timpan. Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, nu este doar un conducător absolut, ci și un mare iubitor de artă, în special de muzică și dans. În această atmosferă rafinată, opulentă și ușor teatrală, apare un personaj de o importanță covârșitoare pentru cultura franceză: Jean-Baptiste Lully.
Italian la origine, Lully a devenit mai francez decât francezii. A fost compozitorul oficial al curții, cel care a inventat de fapt forma grandioasă a operei franceze, un magician al sunetului care îmbina teatrul, dansul și muzica într-un tot spectaculos. Dar printre toate operele și marșurile sale, una se remarcă prin farmecul exotic și caracterul său ușor caricatural: „Marșul pentru ceremonia turcească” (Marche pour la cérémonie des Turcs).
Muzica orientală… à la française
La prima audiție, acest marș pare desprins dintr-o poveste cu sultani, cadâne și iatagane lucind în soare. Ritmul este hotărât, aproape ostentativ, iar instrumentația (mai ales percuția) evocă ceva exotic, străin și totodată comic. Nu e de mirare: piesa a fost compusă ca parte din comedia-balet „Le Bourgeois Gentilhomme” (Burghezul gentilom), o piesă scrisă de Molière, în care un burghez bogat visează să ajungă nobil și ajunge să fie păcălit că este înnobilat… de turci. Marșul acompaniază ceremonia farsă în care burghezul e „însurat” cu o fiică de „mare sultan”.
Așadar, Lully nu scrie o muzică turcească veritabilă, ci o parodie a percepției franceze asupra turcilor – o imagine amuzantă și bizară, în care muzica devine limbajul exagerării și al caricaturii. De fapt, acest stil muzical – pe care astăzi l-am numi turquerie – era la modă în Europa secolelor XVII-XVIII. Fascinația pentru Imperiul Otoman, amestecată cu frica și disprețul pentru „barbarii de la Răsărit”, a dat naștere la o întreagă modă artistică: haine turcești, decoruri cu semilune, și bineînțeles, marșuri „orientale”.
Timpane, castaniete și clavecin: orchestra lui Lully
Ce face această piesă atât de vie și memorabilă este instrumentația neobișnuită pentru muzica franceză de atunci. Lully introduce percuții marcate, ritmuri sincopate și formule melodice care imită muzica janițarilor (celebrul corp militar otoman care avea și propria muzică de război). Este o muzică care pășește apăsat, aproape mecanic, cu o energie teatrală menită să stârnească zâmbete și uimire.
Dar nu e doar o glumă. Este o lecție de cum cultura occidentală și-a privit alteritatea. Lully, conștient sau nu, oferă o imagine a modului în care „Celălalt” – în cazul acesta turcul – era transformat într-un element de spectacol, într-o piesă de decor în marea scenografie a curții lui Ludovic al XIV-lea.
Ecouri până astăzi
Piesa a fost redescoperită și reorchestrată în secolul XX, devenind celebră în versiunea sa pentru ansambluri moderne – poate ai auzit-o în reclame, filme sau chiar în desene animate. De ce a rezistat atât de bine? Pentru că are o identitate sonoră imediat recognoscibilă: e ritmică, teatrală, ușor de parodiat și totodată incredibil de bine scrisă.
Lully, cu bagheta lui de lemn (cu care avea să-și lovească din greșeală piciorul și să moară de cangrenă!), a reușit să creeze un fragment muzical care nu doar că a traversat trei secole, dar a și reușit să spună o poveste: despre artă, despre stereotipuri, despre fascinație și despre umor.
Într-o vreme în care Europa și Orientul se priveau cu suspiciune, Lully a compus un marș care râde – nu răutăcios, ci teatral – și care rămâne o mostră genială de cum se poate face politică, cultură și divertisment doar cu câteva note bine alese.
Dacă închizi ochii când o asculți, îți poți imagina cortina ridicându-se la Versailles, dansatori în costume orientale pășind în pași mari și simetrici, iar în fundal, un burghez cu ochii mari, gata să fie făcut pașă… cu acte în regulă.
