Într-o seară londoneză din anii 1740, lumina lumânărilor pâlpâia pe portativele muzicienilor, iar în centrul sălii de concert trona o orgă impunătoare. Nu era în biserică, ci în teatru. Și nu slujea tăcerea meditației, ci bucuria spectacolului. La clape stătea un titan al barocului: George Frideric Handel. Publicul aștepta nerăbdător, iar când primele acorduri au răsunat, ceva s-a schimbat în aer: orga, acel „rege al instrumentelor”, părea să prindă viață și să glumească cu orchestra.
Așa începe aventura sonoră a Concertului pentru orgă în Si bemol major, Op. 7, Nr. 1, HWV 306. Este prima lucrare dintr-un set de șase concerte pe care Handel le compune într-o perioadă în care orga ieșea pentru prima oară din altar, pentru a deveni personaj de spectacol.
La vremea respectivă, Londra era în plină febră a oratoriilor: genuri dramatice fără decoruri, dar cu intensitate scenică în muzică. Iar Handel, maestrul acestor creații, avea o idee ingenioasă: în pauza dintre părțile oratoriilor, oferea publicului un „bonus” – un concert scurt pentru orgă și orchestră, improvizat adesea pe loc. Așa au apărut concertele pentru orgă, o specie muzicală inventată, am putea spune, de el.
Opus 7, Nr. 1 este un exemplu perfect de echilibru între rafinament și accesibilitate. Scris în tonul luminos al Si bemol major, concertul are patru părți care alternează între solemnitate și vivacitate, între gravitate și zburdălnicie. E o muzică ce pare să spună: „Da, putem fi serioși, dar haideți să ne și jucăm puțin.”
Partea întâi – Andante larghetto – începe cu o introducere calmă, aproape gravă. Orga răspunde orchestral, dar fără să domine. E o conversație, nu un duel. Apoi, în Allegro, muzica prinde viteză, iar orga dă semne că vrea să danseze. Nu e o fugă rigidă, ci un dialog sprinten, un fel de duel elegant între prietenii care știu când să cedeze și când să strălucească.
Interesant este că unele pasaje lasă libertate totală interpretului – ceea ce pentru vremea aceea era neobișnuit. Handel, fiind un virtuoz, improviza adesea secțiuni întregi. Astăzi, organiștii își păstrează și ei dreptul la imaginație în aceste momente – o raritate în muzica clasică, adesea înghețată în partitură.
Ce este remarcabil în acest concert nu e doar frumusețea sa melodică, ci faptul că a contribuit la emanciparea orgii. Handel o aduce în centrul scenei, o smulge din umbra religiei și o transformă într-un instrument solistic, capabil de finețe, umor și chiar cochetărie.
Într-un mod subtil, concertul pentru orgă în Si bemol major marchează o etapă de tranziție: de la barocul solemn al catedralelor la un nou tip de spectacol, mai aproape de emoțiile umane cotidiene. Aici, muzica nu mai este doar înălțare mistică, ci și bucurie pământească.
Astăzi, când ascultăm acest concert, e ușor să fim seduși de claritatea sa, de armoniile sale deschise, de acel ton jucăuș care pare să ne invite la un dialog cu trecutul. E o muzică fără vârstă, pentru că vorbește nu despre epoci, ci despre om: despre curiozitate, ingeniozitate și plăcerea de a comunica fără cuvinte.
Și poate tocmai de aceea, când orga și orchestra dansează împreună în această piesă, simțim – fără să știm cum – că lumea devine puțin mai luminoasă.
