Ieri s-au împlinit 20 de ani de când, în momente nasoale, formăm 112. Și cum un număr de urgență nu poate da o bere, dar tot aniversare se cheamă că este, am zis că ar fi fain să vorbim cu cineva din sistem, despre „cum e” – chestia aia generică, acel sac al lui Moș Crăciun din care, dacă găsești persoana potrivită, se pot revărsa valuri de povești despre meserie, de nici nu mai trebuie să faci nimic decât să înregistrezi și să transcrii, ca jurnalist.
Dar, ca să adaug un strop de specificitate, am căutat o persoană încă mai aparte decât cineva care poate să turuie – un „om de la întâlnire”. De fapt, de la mai multe întâlniri. Un om care știe cum este pe mai multe părți de baricadă, și dincolo de mai multe genuri de baricadă.
Sigur, de nu ești familiarizat despre cum curge treaba cu Ambulanța, dincolo de postura de cartofizat (asta vine de la sacul de cartofi) de pe targa umblăreață a pacientului, nu știi că „întâlnirea” e o taină socială și birocratică a ambulanțierilor, de eficientizare a transporturilor care se fac, fără incantații sau dansuri ritualice clasice, dar cu foit hârtii și grabă care arată, de departe, tot ca vânătoarea pictată în Peștera Fiarelor, din Egipt, cu picturi neolitice. Pentru că „la întâlnire” se schimbă pacienți, vine ambulanța primă din județul X și predă pacientul ambulanței secunde (strict ca ordine a desfășurării) din județul Y, ca să nu rămână descoperite prea mult județele, și din încă vreo cinci-șase motive.
Așa că întâlnirile sunt esențiale. Și la transportul pacienților, dar și când dispeceratul de la 112 patronează trimiterea unui fel de ambulanță sau mașină SMURD spre caz, care, mai apoi, de e mai nasol, se continuă cu spitalul, cu unitatea de primire a urgențelor, cu, eventual, secția, sau blocul operator, sau ATI, sau cu un spital de specialitate. Acum am ales zona de întâlnire dintre ambulanță și UPU.
Apoi mai e întâlnirea dintre om și lucrul greu, unde îți spui, muiat în stereotipuri fiind, că nu e de o femeie, așa că am căutat o femeie. Dacă e și mamă, e și mai bine.
Și mai vine și zona de predat ștafetă, pentru că altfel degeaba de agiți, de nu formezi descendenți. Așa că am căutat și un profesor.
Multe întâlniri… Și, cu toate astea, ele pot exista în perfectă simbioză în unii aparte de lângă noi, cu un picior în spital și unul undeva pe drum, acolo unde se chinuie să nu moară un prematur sau horcăie deja un om ajuns parte dintr-un început de crimă. Partea de jos.
Așa am găsit-o pe Adina Mârza, medic urgentist și asistent universitar, care, ca-ntr-un coșuleț al Scufiței Roșii, este, nu știu dacă neapărat în ordinea asta, dar este și medic primar de urgență, de găsit la UPU Municipal Timișoara, și medic pe mașina SMURD, și dascăl de studenți și de rezidenți pe mâna Universității de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, și soție, și mamă. Cu soț care, în plus, se mai dădea și pe sus, adică făcea și elicopter, la SMURD, până acum o vreme. Și care, pornind de la numele de familie și de la locul familiei, s-ar putea să fie și puțin rudă cu marele Mârza al Unirii, din Alba Iulia – cum aflu.
Dacă aș fi student, cred că mi-ar face plăcere să particip la expunerile doamnei Mârza. Nu este dintre cei pe care trebuie să îi mângăi pe coadă de zece ori ca să îți vorbească despre ce fac – simți sufletul și plăcerea de a împărtăși despre meserie, și mai degrabă ar trebui să cauți butonul cu „ho”, când se pornește, ceea ce e tare fain. Cred că așa se atrag adepții în cultul binelui. Prin a arăta ce știi, cum îți pasă, și ce ai de dat.
Dar cum am strâns și eu ceva experiență, din postura de chibiț jurnalistic, desigur, cu serviciile de ambulanță din Timișoara și Veneția, am întrebări țintite, și pândesc respirațiile de final de frază ale doamnei Mârza cu nerăbdarea de a rostogoli o pistă nouă de întrebare care să aducă, împreună cu răspunsul, încă o aparte fațetă înspre acest aparent generic „cum e”.
În 2022, Adina Mârza și-a susținut doctoratul cu o teză unde l-a avut coordonator de doctorat pe profesorul Ovidiu Mederle, pe pneumotoraxul spontan asociat infecției Covid 19. La începutul pandemiei a văzut mai multe cazuri, a sesizat nișa, încă nu se scrisese pe asta, a folosit rapid momentul.
O întreb ce învață un urgentist care lucrează și la SMURD pentru a-și completa înțelegerea abordării. „Din punctul meu de vedere, medicina pe urgență fără prespital nu este completă. În prespital punem diagnostice și tratăm pacienți având un număr mai limitat de resurse, ne bazăm foarte mult pe evaluarea clinică” – spune. Zice și că în prespital nu ai de ales, te uiți la pacient, pui diagnosticul cu stetoscopul, AI-ul din buzunarul cu mobilul poate să mai aștepte și să fluiere a pagubă, o vreme – aici încă e esențială interacțiunea directă cu pacientul. Se iau deciziile rapid – de nu o faci, riști să nu mai ai ce ajuta. Acolo se câștigă o experiență particulară, pe care nu o poți acumula în UPU. Nu ești în confortul spitalului tău, cu toată flota de scule, cu colegii ce pot interveni de tocmai nu știi, sau vrei o părere, sau te scapă la baie, sau ți-e și ție rău. Că ești și tu om. Dar pe teren trebuie să poți să te descurci – ești tu cu pacientul. Presiunea e altfel, expunerea e altfel. Îmi aduc aminte, aici, de poveștile vechilor ambulanțieri, cu colegi ce s-au trezit cu cuțitul în spate, sau îmi aduc aminte de un caz la care am fost eu însămi cu ambulanța, în Moșnița, unde ni s-a spus că omul, proaspăt eliberat din pușcărie, agitat, ne aștepta, dar ne aștepta cu toporul… Și, o, Doamne, câte n-ar mai fi de povestit despre tot acel hățiș de fapte și situații prin care trebuie să se descurce ambulanțierul și maceta lui – stetoscopul…
Îmi poveștește și doamna Mârza de o situație în care s-a simțit în pericol și a trebuit să solicite, tot prin prietenul nostru sărbătorit, numărul 112, ajutor de la poliție – caz unde intuiția ei și faptul că detaliile cazului nu se legau cum trebuia au făcut-o să-și spună că e mai bine așa. Acolo s-a și terminat cu amenzi pentru solicitat aiurea ambulanța…
Dar tot ea scuză aparținătorii, pe cei mai mulți, pentru momentele în care comunicarea e mai greoaie, cum spune că primul contact cu boala acută poate fi descumpănitor… Și aici mă lovește iar un val de amintiri, și cea mai bine conturată e că am fost la familii cărora ambulanțierii le salvau de la moarte copiii și nu spuneau măcar un „mulțumesc”… Să spunem că era șocul…
Îi spun că am văzut locuri unde salvarea și urgența sunt împreună. În Veneția, de exemplu, unde am ieșit cu echipaje de la Ospedale Civile. Acolo nu baletau foarte mult sa stabilizeze pacientul, încercau să îl aducă repede la UPU, și o întreb cum îi pare sistemul. Îmi aduce aminte că există țări în care lucrează doar paramedici (și da, am avut o lungă discuție pe subiect, vara trecută, cu Anthony Almojera, unul dintre cei mai cunoscuți paramedici din New York) – deci personal cu studii medii ce activează în prespital. Și că în astfel de situații trainingul pentru prespital se face mult mai intens. Noi avem medici, asistenți, paramedici. Dar la paramedicii noștri nu se lucrează pentru așa o mare pregătire ca la cei din țările unde nu e medic – firesc. E extrem de important și felul în care dispecerul înțelege situația pentru a îndruma spre solicitare pe cei de care este nevoie. Doamna Mârza spune că, la noi, la un politraumatism se acordă primul ajutor cât să se stabilizeze pacientul, dar trebuie ajuns cât mai repede la spital pentru că, de cele mai multe ori, rezolvarea este chirurgicală. Pe de altă parte, de nu se fac procedurile salvatoare de viață, administrarea de fluide sau decompresia unui pneumotorax, se poate agrava până la spital. E o decizie ce trebuie luată la fața locului.
Mă gândesc că pentru cei care nu stau prea mult la UPU sau Ambulanță poate fi bizar că, uneori, circulă și alte uniforme pe acolo. De ce ajunge SMURD-ul la Urgențe e clar, dar o întreb pe urgentistă cum se colaborează cu Poliția. „Poliția când apare la intervenții în prespital apare pentru că e activată în același timp cu noi, în urma apelului la 112. Noi ne bucurăm dacă ajunge Poliția înaintea Ambulanței – depinde de locul de unde pornește echipajul respectiv. Avem o colaborare bună. La un accident rutier ei asigură zona, redirecționează circulația să putem să ne facem treaba în siguranță” – îmi spune. „În Urgență Poliția vine de regulă pentru recoltarea de probe biologice pentru alcoolemii, caz în care, conform legii, noi suntem obligați să le acordăm o anume prioritate. Suntem mai mulți medici pe tură și nu o să lăsăm niciodată un pacient a cărui viață este în pericol ca să facem o alcoolemie, dar cumva se rezolvă să preia cineva și recoltarea, care durează pe undeva pe la 10 minute, cu tot cu completarea actelor. Un alt motiv e când solicităm noi poliția, ca și cadre medicale, pentru că avem un accident rutier la care nu a fost poliția la locul faptei sau pentru persoanele care vin cu mijloace proprii, nu cu ambulanța. Sau pentru accidentele de muncă, pe care trebuie să le declarăm. Dacă avem o persoană agresivă, care necesită echipaj de poliție, pentru a fi transferată la Clinica de Psihiatrie, atunci se și mișcă foarte repede.”
Să spunem că, în Timișoara, în ce privește Ambulanța, Bega taie orașul în două părți deservite de cele două părți ale Serviciului de Ambulanță, de la Județean și de la Municipal. Ceea ce înseamnă că medicii de la Urgențele de la Municipal stau nas în nas cu cei de la Ambulanța din nordul orașului. Întreb cum se colaborează cu ei, și doamna Mârza spune: „Foarte bine. Mai ales pentru transferurile interspitalicești. Noi primim când vin cu intervenții primare din prespital, încercăm să eliberăm ambulanțele cât mai repede, iar când avem de trimis pacienți trebuie să apelăm dispeceratul. În funcție de disponibilitate, când a fost foarte aglomerată urgența, și am avut pacienți ce necesitau transferuri pentru alte spitale, sunam la dispecerat, spuneam că suntem foarte plini și am avea nevoie să se prioritizeze anumite transferuri, să eliberăm unele paturi. Ei sunt foarte înțelegători și încearcă să ne ajute.”
Îmi aduc aminte de o fațetă socială precară a poveștii. La 112, informațiile trebuie date coerent. E util ca oamenii să știe cum decurge treaba asta, să fie eficienți. O întreb pe doamna Mârza cum putem ajuta treaba asta. Unii oameni nu știu ce probleme ar trebui rezolvate cu medicul de familie, sau când e de sunat la 112. Îmi spune că ține mult de o educație în populație: „Există și persoane care nu au vorbit cu medicul de familie de ani de zile. Unii consideră că la orice durere sau ceva ce li se pare lor mai ieșit în comun justifică să se apeleze ambulanța. Cred că din școală ar trebui începută învățarea despre când se sună la 112. Și omul ar trebui să fie instruit să spună cuvintele cheie atunci când un caz e foarte grav, ce grăbesc ambul – lipsă de aer, durere toracică, sau inconștiență – sunt urgențe ce se califică pentru codul roșu, vine o ambulanță cu medic. Primul ajutor în caz de stop cardio-respirator este cea mai mare urgență. Și care face diferența. Dacă populația ar fi educată să recunoască pacientul în stopul cardio-respirator, sau un infarct miocardic, asta ar fi cel mai important. Încet se face, există tot mai multe programe de prim ajutor în școli sau programe gratuite, ca cel de la Fundația pentru SMURD care s-a ținut și în Timișoara de câteva ori. Și ar trebui instruiți oamenii să ia legătura cu medicul de familie. Atunci cred că s-ar mai reduce rata de apeluri abuzive și nejustificate. Am avut pacienți ce au solicitat ambulanța pentru o mușcătură de căpușă sau o plagă veche de 24 de ore la mână, deci nu era o problemă că nu putea să meargă”.
Aici chiar ar fi de turat motoarele, pentru a se ajuta ca toate aceste servicii oferite la numărul de urgențe 112 să fie cât mai eficiente. Dar să las restul discuției să curgă ca interviu.
– Vreau să vă întreb despre un lucru aparte ce vine din colaborarea cu ambulanța. După ce am ieșit în tz-șpe solicitări cu ei, eu nu mai pot chema ambulanța foarte ușor pentru că nu vreau să deranjez oamenii ăștia care știu cât de greu și de intens lucrează. Ați văzut asta la dv sau la colegi?
– Da. Adevărul e că noi nu știu dacă am solicitat vreodată ambulanța. Dar pot să spun că am avut pacienți care au venit cu infarct pe picioare, și spuneau că n-au vrut să deranjeze, sau care au venit cu accident vascular cerebral recent instalat, aduși de aparținători cu mașina, sau pacienți care sângerau, sau care au căzut de la înălțime, și veneau aduși de prieteni. Există oameni și oameni. Sunt unii care chiar nu vor să deranjeze. Și eu, dacă aș avea o problemă medicală, cred că aș merge cu mijloace proprii atâta timp cât aș considera că nu mi-ar pune viața în pericol.
– Ce vă întreabă studenții despre munca dv? Care e diferența față de generația dv, interesul urcă sau scade? Se schimbă mode la rezidențiat, mai e atractivă urgența, sau merg oamenii pe e prea greu, mai bine pun funduri și țâțe?
– Eu am terminat facultatea în 2012 și atunci trendul era, în principiu, să-ți iei ce te pasionează. Și pe mine m-a pasionat medicina de urgență. Puteam să-mi iau aproape orice la rezidențiat. M-am îndrăgostit aproape instant de această meserie. Predau din 2017 la facultate. Cadrul didactic e important să activeze în ceva ce îi place, să inspire pasiune pentru acea meserie, și va avea și studenți care se orientează într-acolo pentru că văd frumusețea acestei meserii. La noi frumusețea nu e doar în urgență, pentru că dacă faci doar UPU, s-ar putea să te plafonezi, chiar de e o meserie plină de adrenalină. Cred că e util să faci și ceva pe lângă, predat, pregătire cu studenții, conferințele, concursuri cu rezidenții, simulări – te scoate din rutină și inspiri pasiune studenților și rezidenților.
Dermatologia poate fi bănoasă, dar cel mai degrabă pentru cei care o fac și ei cu pasiune. Sigur, e mai ușor, nu faci gărzi, ești acasă de sărbători cu familia, dar riscuri există peste tot.
– Cum e să fii femeie în meserii în care arde și țin de urgență? Ați simțit vreodată să s-a crispat pacientul că nu a dat de un bărbat?
– N-am simțit niciodată asta. Cel puțin la noi în urgență sunt mai multe femei decât bărbați. Poate e mai greu din punctul de vedere al forței fizice la SMURD. Cu o greutate normală a pacientului ne descurcăm și noi, fetele.
– Nu cred că nu există un strop de stress legat de „ce avem aici”, adică cât de grav e un nou caz. Aici se poate muri, aveți chestii total inedite de la ciuperci halucinogene la mușcătură de broască țestoasă agresivă. Cum lucrați cu asta?
– Acest stress e mai mare în prespital. Apoi te obișnuiești, cu timpul. La început eram stresată, în primele gărzi, dar până ajungi la caz îți revii. Acum, după ani de prespital, singurele cazuri care îmi dau fiori până ajung la caz sunt cazurile pediatrice. La urgența de adulți avem extrem de puține cazuri pediatrice, dar pe SMURD vezi tot. Până ajung la caz, mă gândesc, uneori mai sun, să întreb greutatea, să mă pregătesc, să văd care e situația, uneori sun să coordonez resuscitări prin telefon până am ajuns. La fel fac și cu copiii, am coordonat dezobstrucție de căi aeriene, prin telefon, erau 20 de minute până ajungeam la caz, în afara Timișoarei.
– Dacă ați avea o baghetă magică sau dacă ați fi verișoară cu Rogobete, ce ați face mai bine în sistem? În felia dvs.
– Asta e cea mai grea întrebare. Pentru medicina de urgență cred că aș opta pentru pregătirea rezidenților. E structurată, dar cred că mai multe resurse pentru pregătirea lor ar ajuta, să aibă acces la centre de simulare, pentru cazurile de stress sau dificultate ridicate. Și posturi pentru rezidenții de medicină de urgență. Suntem în necesitatea de a avea mai mulți medici, mai ales în orașele mici.
Ramona Băluțescu
