Infostoria – Ce s-a întâmplat în 22 octombrie

1883: A fost inaugurată Metropolitan Opera House din New York City, unul dintre centrele culturii muzicale mondiale.

1884: Conferința Internațională a Meridianului desemnează Observatorul Regal, Greenwich, drept principalul meridian al lumii.

1895: În Gara Montparnasse din Paris, un tren a deraiat, a depășit capătul liniei, a pătruns 30 m pe peron și a ieșit prin fațada gării.

1953: Laos își câștigă independența față de Franța

În Evul Mediu, regatul Laosului este influențat de Vietnam și Siam (Thailanda de astăzi), iar în secolul XVII va cunoaște epoca sa de glorie. În urma unui război civil care a început în secolul XVIII, statul se destramă în trei regate: Vientiane, Luang Prapang și Champassak. Primele 2 vor fi anexate de Siam de-a lungul secolului al XIX-lea. Franța, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, își manifestă influența asupra regiunii. Aceasta va obține teritoriile laoțiene ocupate de Siam la sfârșitul secolului al XIX-lea și le va uni cu Regatul Champassak, formând noul Regat Laoțian, sub dinastia de la Luang Prapang, care va intra în Uniunea Indochineză, astfel devenind protectorat francez. Din 1941 până în 1945 se află sub ocupație japoneză. În 1945, gherilele comuniste înfrâng trupele japoneze și proclamă statul independent Pathet Lao, dar vor fi înfrânte de trupele coloniale franceze, care instaurează regatul, sub protectorat francez și devine stat autonom în cadrul Uniunii Franceze, iar din 1953 stat independent. Începând cu anul 1950, începe războiul civil dintre comuniști, sprijiniți de statele comuniste, și monarhiști, sprijiniți de Franța și SUA, care se va termina în 1975 cu abolirea monarhiei și victoria trupelor comuniste. Din 1975 până în 1989 vor staționa trupe vietnameze (50.000 soldați), care vor influența viața economică, politică și socială a Laosului. După 1986 are loc un proces de liberalizare și de democratizare. Laos devine membru ASEAN în 1997, însă rămâne încă o țară săracă, influențată și în prezent de Vietnam.

1962: Începe blocada economică a SUA împotriva Cubei.

La 1 ianuarie 1959, regimul dictatorului Fulgencio Batista s-a prăbușit sub presiunea revoluției conduse de Fidel Castro. Batista fusese susținut multă vreme de cercuri influente din Statele Unite, iar Cuba devenise, în timpul dictaturii sale, un loc în care capitalul american avea interese importante. Insula era o destinație turistică pentru americani, un mare producător de zahăr și o economie puternic legată de piața vecinului său din nord.
Revoluția cubaneză nu a început ca o simplă operațiune de instalare a comunismului. Ea a reunit oameni cu motivații diferite: opoziția față de dictatură, dorința de reformă socială, naționalismul și nemulțumirea față de inegalitățile economice.

După victorie, noul guvern a început însă să transforme radical societatea cubaneză. A reformat proprietatea funciară, a naționalizat întreprinderi și a preluat proprietăți aparținând unor companii americane. Unele dintre aceste măsuri răspundeau unor revendicări sociale și naționale, dar naționalizările au provocat conflicte serioase, inclusiv din cauza despăgubirilor și a modului în care au fost realizate.

Washingtonul a privit cu tot mai multă ostilitate evoluția Cubei. Pentru americani, nu era vorba doar despre pierderea unor investiții și a unei piețe importante. Exista și perspectiva extrem de incomodă ca, la numai aproximativ 150 de kilometri de Florida, să se consolideze un regim aliat cu Uniunea Sovietică.
Pentru Havana, în schimb, presiunea americană confirma convingerea că independența economică și politică a Cubei nu putea fi garantată fără ruperea dependenței de Statele Unite.
Cele două guverne au intrat astfel într-un cerc al confruntării în care fiecare măsură a unuia devenea justificarea următoarei măsuri a celuilalt.

Confruntarea economică începuse înainte de 1962. În octombrie 1960, administrația americană a introdus restricții comerciale importante, după naționalizările din Cuba. La 3 februarie 1962, președintele John F. Kennedy a proclamat un embargo comercial aproape total asupra insulei, care a intrat în vigoare la 7 februarie. Prin urmare, anul 1962 marchează extinderea decisivă a sancțiunilor, nu începutul absolut al conflictului economic.

În aprilie 1961, o invazie organizată de exilați cubanezi, instruiți și sprijiniți de CIA, a încercat să răstoarne regimul lui Castro. Operațiunea de la Golful Porcilor s-a încheiat cu un eșec răsunător. În loc să provoace prăbușirea guvernului cubanez, intervenția a consolidat apropierea dintre Havana și Moscova.

Embargoul economic a devenit una dintre principalele instrumente prin care Statele Unite au încercat să determine schimbarea regimului cubanez.
Ce însemna, concret, embargoul?
La prima vedere, un embargo comercial pare o măsură simplă: nu mai cumperi de la o țară și nu îi mai vinzi produse. În cazul Cubei, lucrurile au devenit mult mai complicate.
Restricțiile americane au limitat comerțul direct, accesul la finanțare, tranzacțiile în dolari și numeroase relații economice cu entități cubaneze. Legislația adoptată ulterior a extins și consolidat aceste restricții, iar unele prevederi au creat dificultăți și pentru firme din alte țări care desfășurau activități legate de Cuba.
Asta a contat enorm, deoarece dolarul american și sistemul financiar al Statelor Unite ocupă un loc central în comerțul mondial. O companie europeană poate să nu aibă sediul în America, dar să fie nevoită să țină seama de sancțiunile americane atunci când o tranzacție implică bănci, dolari sau alte elemente aflate sub jurisdicția SUA.

Nu înseamnă că orice relație comercială dintre Cuba și restul lumii este interzisă. Cuba a continuat să facă schimburi comerciale cu numeroase state, inclusiv cu țări europene, și există excepții și autorizații pentru anumite categorii de produse și activități. Dar restricțiile financiare și riscul unor sancțiuni au făcut ca unele operațiuni să fie mai dificile sau mai costisitoare.

Pentru economia cubaneză, consecințele au fost semnificative. Insula depinde de importuri pentru o parte importantă din necesarul de alimente, combustibili, medicamente, utilaje și componente industriale. Atunci când aprovizionarea devine mai dificilă, efectele se transmit în lanț: producția scade, transportul se complică, apar penurii, iar costurile sunt suportate de populație.

În 1991, Uniunea Sovietică s-a destrămat. Pentru Cuba, evenimentul a fost o catastrofă economică.
Timp de decenii, Moscova fusese principalul partener strategic al insulei, cumpărând zahăr cubanez și furnizând petrol, utilaje și alte bunuri în condiții avantajoase pentru Havana. Odată cu dispariția acestui sistem de sprijin, economia cubaneză a intrat într-o perioadă de criză profundă, cunoscută drept Perioada Specială.
Au urmat lipsuri severe de alimente și combustibil, pene de curent, dificultăți de transport și o scădere dramatică a nivelului de trai. În anii 1990, guvernul cubanez a fost obligat să accepte unele măsuri economice pragmatice, inclusiv deschiderea unor sectoare către turism și investiții străine.

Între timp, Statele Unite nu numai că au menținut embargoul, ci au adoptat noi măsuri legislative.
În 1992, Legea Torricelli a extins restricțiile, inclusiv asupra unor operațiuni ale filialelor străine ale companiilor americane. În 1996, Legea Helms–Burton a consolidat embargoul în legislația federală și a prevăzut sancțiuni și consecințe juridice suplimentare legate de anumite proprietăți confiscate după revoluție.
Această ultimă lege a făcut ridicarea completă a embargoului mai dificilă: președintele american nu mai poate pur și simplu să elimine toate restricțiile printr-o decizie politică, deoarece pentru încheierea regimului juridic al embargoului este necesară și intervenția Congresului, în condițiile prevăzute de lege.

În decembrie 2014, președintele american Barack Obama și liderul cubanez Raúl Castro au anunțat apropierea diplomatică dintre cele două țări. În 2015, relațiile diplomatice oficiale au fost restabilite, iar în martie 2016 Obama a devenit primul președinte american în exercițiu care a vizitat Cuba după aproape nouă decenii.
Au fost relaxate unele restricții privind călătoriile, transferurile de bani și anumite activități economice. Au crescut speranțele că o normalizare treptată a relațiilor ar putea îmbunătăți viața cubanezilor și ar putea crea spațiu pentru reforme.

Totuși, embargoul nu a fost abolit. Obama putea modifica anumite restricții prin prerogativele executive, dar nu putea elimina întregul sistem legislativ de sancțiuni.
După venirea lui Donald Trump la Casa Albă, în 2017, o mare parte din deschiderea diplomatică a fost inversată. Au fost reintroduse sau extinse restricții, iar în 2021 administrația americană a readus Cuba pe lista statelor desemnate drept susținătoare ale terorismului. În ianuarie 2025, administrația Biden a inițiat din nou eliminarea Cubei de pe listă, însă administrația Trump, revenită la putere, a inversat rapid această decizie.
Rezultatul a fost că apropierea începută în timpul lui Obama nu s-a transformat într-o normalizare durabilă.
Cuba în 2026: o criză care nu mai poate fi ascunsă

Astăzi relațiile dintre Washington și Havana sunt din nou extrem de tensionate. Iar situația economică a Cubei este una dintre cele mai grave din ultimele decenii.
Insula se confruntă cu penurii de combustibil, întreruperi frecvente ale energiei electrice, inflație, dificultăți în aprovizionarea cu produse de bază și o emigrare masivă. Problemele sistemului energetic sunt agravate de infrastructura învechită și de lipsa investițiilor.

Un episod relevant are loc chiar în aceste zile. La 27–28 octombrie este programat un nou vot în Adunarea Generală a ONU privind necesitatea încetării embargoului american. În ultimii ani, rezoluțiile de acest fel au primit în mod repetat o susținere covârșitoare din partea statelor membre. Votul este însă unul politic, fără caracter obligatoriu, și nu poate anula legislația americană.

Intrebarea care rămâne este dacă scopul declarat al acestei politici — libertatea și prosperitatea cubanezilor — poate fi atins prin măsuri care contribuie, între altele, la agravarea dificultăților lor cotidiene.

2019: La Palatul Imperial din Tokyo are loc ceremonia de întronare a noului Împărat al Japoniei, Naruhito, la care au participat aproximativ 2.000 de invitați din care 420 demnitari străini

Ceremonia de întronare constă din cinci subceremonii, care se desfășoară ca funcții constituționale în baza articolului 3 din Constituția Japoniei, după cum urmează:
1 Prezentarea celor trei comori sacre
Kenji-tō-Shōkei-no-gi, are loc imediat după moartea sau abdicarea suveranului precedent. Succesorul este prezentat în mod oficial cu cutii care conțin două dintre cele trei articole care compun Regalia Imperială a Japoniei: (1) o replică de sabie reprezentând „Sabia de iarbă”, și care simbolizează  puterea militară a împăratului; (2) un colier din margele de piatră în formă de virgulă care simbolizează virtuțile și măreția. Al treilea și cel mai important dintre articolele regaliei este oglinda Yata no Kagami sau întruchiparea însăși a zeiței Soarelui, care simbolizează adevărul și înțelepciunea. Este adăpostită permanent în altar și nu este prezentată împăratului pentru ceremonia de întronare. Soli și preoți imperiali sunt trimiși la acest sanctuar, precum și la mormântele celor patru împărați ale căror domnie i-au precedat imediat pe a lui, pentru a-i informa despre urcarea noului împărat.
S-a spus inițial că cele trei articole ale regaliei imperiale au fost dăruite de zeița Soarelui, Amaterasu , nepotului ei, când acesta a coborât pentru prima dată pe pământ și a devenit fondatorul dinastiei imperiale. Spre deosebire de alte monarhii, Japonia nu are coroană în regaliile sale. În ceremonia de întronizare din 2019 , comorile au fost prezentate noului împărat în dimineața datei înălțării sale. Vizitele la Marele Altar Ise de către mesageri și preoți imperiali , precum și la mormintele celor patru împărați anteriori, au continuat ca și cu ocazia întronărilor trecute.
2. Sokui-go-Choken-no-gi. Noul împărat se va întâlni pentru prima dată cu cei trei șefi ai sistemului politic tripartit ca reprezentanți ai cetățenilor.
3. Sokuirei-Seiden-no-gi, este ritualul de proclamare și felicitare a întronării. Este partea de bază; ultima astfel de ceremonie a avut loc pe 22 octombrie 2019, pentru Naruhito .
Acest rit străvechi a fost ținut în mod tradițional în Kyoto , fosta capitală a Japoniei; începând din 1990, se face la Tokyo. Înscăunarea lui Akihito din 1990 a fost prima care a fost acoperită la televizor și a avut Gărzile Imperiale în uniforme politice tradiționale. S-a făcut în interior, cu standul înalt amplasat în interiorul complexului Palatului Imperial. Doar o parte a ritualului este publică, iar regalia în sine este văzută în general doar de împărat și câțiva preoți șintoisti . Mai întâi a avut loc o ceremonie de trei ore în care noul împărat și-a informat ritualic strămoșii că înscăunarea este pe cale să aibă loc. Aceasta a fost urmată de înscăunarea în sine, care are loc conform tradiției într-o incintă numită Takamikura, care conține un mare piedestal pătrat susținând trei piedestale octogonale în vârf de un scaun simplu. Acesta a fost înconjurat de un pavilion octogonal cu perdele, depășit de un mare Phoenix auriu. În același timp, împărăteasa, îmbrăcată în ținuta, s-a mutat pe un tron ​​mai mic alăturat, lângă cel al soțului ei. Tobele tradiționale au fost, în acest moment al ceremoniei, bătute pentru a începe procedura.
Noul împărat s-a dus la scaun, unde, după ce s-a așezat, Kusanagi , Yasakani no Magatama , sigiliul privat și sigiliul de stat au fost așezate pe standuri lângă el. Un simplu sceptru de lemn i-a fost prezentat împăratului, care se înfrunta pe prim-ministrul său stând într-o curte adiacentă, reprezentând poporul japonez. Împăratul a oferit o adresă prin care a anunțat urcarea sa pe tron, cerând supușilor săi să-l ajute în mod unic în atingerea tuturor aspirațiilor sale. Prim-ministrul său a răspuns cu o adresă promițând fidelitate și devotament, urmată de „ trei urale ale Banzai ” din partea tuturor celor prezenți. Momentul acestui ultim eveniment a fost precis sincronizat, astfel încât japonezii din întreaga lume să se alăture strigătului „Banzai” tocmai în momentul în care acesta era oferit la Kyoto sau la Tokyo.
Acest moment al ritualului se încheie cu tragerea unui salut cu 21 de tunuri din partea Forțelor de Autoapărare Japoniei. După aceasta, ambele sigilii și cele două articole de regalie sunt luate de pe pavilionul imperial.
4. Shukuga-Onretsu-no-gi, împăratul și împărăteasa, acum din nou la îmbrăcăminte formală, sunt conduși amândoi prin mijlocul Tokyo către Akasaka Estate cu limuzina de stat pentru a primi uralele cetățenilor obișnuiți de pe străzile principale ale capitalei care s-au adunat acolo. În calitate de șef de stat, el primește și primele saluturi pe acel segment din partea unei gărzi de onoare a Forței de Autoapărare a Japoniei și a Cartierului General al Gărzii Imperiale al Agenției Naționale de Poliție.
5. Banchetul oficial, numit Kyouen-no-gi, care este ocazia de a anunța și sărbători întronarea și de a primi felicitările oaspeților care vor avea loc în Palatul Imperial din Tokyo.