1347: Prima atestare documentară al orașului Baia Mare, printr-un act emis de cancelaria regelui Ludovic I al Ungariei.
Baia Mare a apărut pe harta așezărilor urbane ca urmare a activității de exploatare a minereurilor neferoase, primele informații certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul XIV, chiar dacă începuturile medievale ale activităților de acest gen sunt mult mai timpurii, cel puțin din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Memoria comunitară consemnează ca primă carte de identitate a orașului, documentul din 29 mai 1329, prin care regele Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al orașelor „civitas Rivuli Dominarum” (Baia Mare) și Mons Medius (Baia Sprie), pădurea aflată între cele două așezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conținutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.
Prima diplomă privilegială a orașului, pe care o putem studia și astăzi, datează din 20 septembrie 1347 și a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru și notarului Ulrich, jurați din Baia Mare și Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al orașului a ars într-un incendiu. Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele orașului și se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-și alege judele, jurații și parohul, dreptul de a judeca în interiorul orașului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca și cele mici”, asigurarea libertăților individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei dușmanilor”. O categorie distinctă de prevederi vizează organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele orașului și cu jurații, activitatea desfășurată în mine și să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. De asemenea, judele și jurații alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele și lucrările de mină și să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui.
1459: Prima mențiune documentară a cetății Bucureștilor, într-un hrisov al lui Vlad Țepeș redactat în slavonă, limba oficială de cancelarie a Țării Românești
Printr-un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410 Bucureștiul este numit „Cetatea noastră”
Prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori.Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900. Vlad Țepeș petrece patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându-l reședinței Târgoviște.
În timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, 18 din cele 25 de documente care au înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun București.[5]
Mircea Ciobanu în timpul domniei sale ridică un palat domnesc numit mai tîrziu Curtea Veche; în 1558-1559 în curtea domnească se construiește o biserică, cea mai veche construcție păstrată în forma sa originală, iar în 1562 se ridică și biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi sau „cel românesc” după ce Constantin Brâncoveanu construiește în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau „cel grecesc”.
Orașul se dezvoltă continuu, iar din secolul al XVII-lea se întinde și pe malul drept al Dâmboviței; în partea de vest se întinde până în zona Cișmigiu, iar în est până la intersecția Căii Moșilor cu Hristo Botev de astăzi.[6] În 1563 este menționat „pazarul” (de la turcescul bazar), piața Bucureștiului situată în apropierea Curții domnești. Zece ani mai tîrziu, în 1573, Alexandru al II-lea Mircea înființează la mănăstirea Plumbuita prima tipografie cunoscută din București.
1519: Navigatorul Ferdinand Magellan a plecat de la Sanlúcar de Barrameda în călătoria sa în jurul lumii.
Călătoria a dat naștere la diferite povestiri, comentarii și mărturii în secolul al XVI-lea, dar primele lucrări importante despre persoana lui Magellan datează abia din secolul al XIX-lea, odată cu publicarea în anul 1864, în Chile, a unei biografii a navigatorului scrisă de Barros Arana. Opera sa i-a încurajat pe autorii europeni să scrie și ei pe această temă pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la sintezele foarte importante ale lui José Toribio Medina din 1920 și cele ale vicontelui de Lagoa din 1938. Toate documentele de arhivă disponibile sunt de atunci cunoscute și publicate.
Originile și detaliile multor ani din viața lui Magellan înainte de plecarea lui sunt foarte incerte. Pe de altă parte, întreaga călătorie este foarte bine cunoscută prin mai multe documente de epocă, dintre care, în primul rând, Jurnalul călătoriei lui Magellan, relatare completă a călătoriei de către Antonio Pigafetta, unul dintre supraviețuitori: manuscrisul original este pierdut, dar s-au păstrat patru copii (trei în limba franceză și una în limba italiană),[9] cea mai completă fiind manuscrisul de la Yale. Există și o serie de scrisori și mărturii, precum și povești și mărturii mai fragmentate dar valoroase, cum ar fi jurnalul de bord al lui Francisco Albo, relatarea lui Gines de Mafra, sau jurnalul de bord al timonierului genovez. Toate aceste documente au permis istoricilor să urmărească întregul periplu al flotei, în cursul său îndelungatei sale călătorii și să identifice diferitele locuri vizitate.
1792: Bătălia de la Valmy: Armata prusacă a generalului Karl Wilhelm Ferdinand de Braunschweig este înfrântă de armata franceză. Ca urmare a acestei victorii, la 21 septembrie 1792, va fi proclamată Republica Franceză.
Bătălia de la Valmy, cunoscută și sub numele de Canonada de la Valmy, a fost prima victorie majoră a armatei Franței în timpul războaielor revoluționare care au urmat Revoluției Franceze.Bătălia a avut loc pe 20 septembrie 1792, când trupele prusace comandate de ducele de Brunswick încercau să mărșăluiască spre Paris.Generalii François Kellermann și Charles Dumouriez au oprit înaintarea în apropierea satului de nord Valmy din Champagne-Ardenne.În această primă parte a Războaielor Revoluționare – cunoscută sub numele de Războiul Primei Coaliții – noul guvern francez a fost aproape nedovedit în toate privințele și, astfel, victorie mică, localizată de la Valmy, a devenit o victorie psihologică uriașă pentru Revoluție în general.Rezultatul a fost complet neașteptat de observatorii contemporani – o justificare pentru revoluționarii francezi și o înfrângere uluitoare pentru lăudata armată prusacă.Victoria a încurajat noua Convenție Națională adunată să declare oficial sfârșitul monarhiei în Franța și să stabilească Republica Franceză.
1811: Napoleon o alungă din Paris pe Madame de Récamier, la șapte ani după ce a făcut același gest față de prietena ei, Madame de Staël. În opinia suveranului, cele două doamne aveau limba prea ascuțită. Saloanele lor erau frecventate de foarte mulți oponenți ai monarhului francez.
Madame de Récamier , născută Bernard , pe nume Madame de Récamier , (născută la 4 decembrie 1777, Lyon—decedată la 11 mai 1849, Paris ), gazdă franceză de mare farmec și inteligență al cărei salon a atras majoritatea personalităților politice și literare importante ale Parisul de la începutul secolului al XIX-lea.
Era fiica unui bancher prosper și a fost educată în mănăstire. În 1792 s-a alăturat tatălui ei la Paris și, în decurs de un an, s-a căsătorit cu un bancher bogat.
Doamna de Récamier a început să se distreze pe scară largă, iar salonul ei a devenit curând un loc de întâlnire la modă pentru cei mari și aproape mari din politică și arte. Obișnuiții săi au inclus mulți foști regaliști și alții, cum ar fi Bernadotte (mai târziu Carol al XIV-lea al Suediei și Norvegiei) și generalul Jean Moreau, care s-au opus guvernului lui Napoleon. În 1805, politicile lui Napoleon i-au cauzat soțului ei pierderi financiare majore, iar în același an Napoleon a ordonat exilarea ei din Paris. A rămas cu buna ei prietenă, doamna de Staël, la Geneva, apoi a plecat la Roma (1813) și la Napoli. Un portret literar al doamnei de Récamier poate fi găsit în romanul Corinne, scris de doamna de Staël în această perioadă.
S-a întors la Paris după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo în 1815, dar a suferit din nou pierderi financiare. În ciuda circumstanțelor sale reduse după 1819, ea și-a întreținut salonul și a continuat să primească vizitatori la Abbaye-aux-Bois, o veche mănăstire din Paris în care și-a luat o suită separată. În ultimii ei ani, autorul și personajul politic francez François Chateaubriand a devenit tovarășul ei constant, precum și figura centrală în salonul ei, unde a citit din lucrările sale. În timp ce admiratorii ei au inclus mulți bărbați celebri și puternici, niciunul nu a obținut o influență atât de mare asupra ei ca Chateaubriand.
1870: Anexarea Romei de către Regatul Italiei, după o confruntare militară soldată cu 68 de morți (49 de militari regali italieni și 19 de militari pontificali).
Ocuparea Romei (în italiană Presa di Roma) de pe 20 septembrie 1870 a fost evenimentul final al procesului îndelungat de unificării Italiei cunoscut ca Risorgimento, care a marcat înfrângerea Statelor Papale conduse de papa Pius al IX-lea și unificarea peninsulei italiene sub regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei din Casa de Savoia.
Ocuparea Romei a pus capăt domniei de 1.116 ani (754–1870) a Sfântului Scaun în Statele Papale și este comemorată prin denumirea străzilor Via XX Settembre, care există în toată Italia.
1880: Orașul Buenos Aires este declarat capitala Republicii Argentina.
1913: A avut loc primul meci oficial de rugby din România.
1940: A început procesul de evacuare a populației din teritoriul retrocedat Bulgariei (Cadrilaterul) în urma tratatului de la 7 septembrie 1940, proces încheiat la 1 octombrie 1940.
Ca urmare a implicării României împotriva Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, partea Dobrogei delimitată, la sud, de o linie Turcșmil (Türk-Șmil la apus de Turtucaia)-Ecrina (Ekrene la sud de Balcic) este anexată de România în 1913, în ciuda criticilor unei părți a opoziției politice (de exemplu Constantin Dobrogeanu-Gherea), care aprecia că acest act îi va crea României un nou și înverșunat inamic pe mai bine de 600 km de frontieră pe flancul sudic, acolo unde, până atunci, avea o țară prietenă a cărei independență fusese obținută simultan cu a sa în același război. De atunci, pentru a denumi teritoriul anexat, se folosește denumirea de „Cadrilater”, probabil din comoditate (este mai scurt decât „Dobrogea de Sud”). Populația „Cadrilaterului” era atunci majoritar turco-tatară, populația creștin-ortodoxă fiind preponderent bulgară. În momentul anexării, potrivit statisticilor bulgare, dintr-o populație de 286.000 de locuitori, doar 6.348 ar fi fost români, ei înșiși, în majoritate, urmași ai mocanilor mărgineni staționați și sedentarizați aici ca urmare a transhumanței lor pastorale (locuind îndeosebi împrejurul Turtucaiei, Silistrei și în valea Batovei, zisă „Valea fără iarnă”, unde pe hărțile otomane apăreau satele „Vlahlar”. Restul populației era constituit mai ales din turci și bulgari.
Ca urmare a încurajării stabilirii aromânilor din Balcani și a românilor din alte provincii în decursul stăpânirii românești, ponderea elementului românesc a crescut mult până în 1940. Aici s-au stabilit și români din Timocul bulgăresc. Prin 1937 bulgarii erau 37 %, rămânând totuși mai numeroși decât românii. În decursul perioadei interbelice, atât jandarmii cât și coloniștii sau românii autohtoni s-au confruntat în permanență cu gherila armată a comitagiilor bulgari și cu rezistența pasivă a populației bulgărești,
„Cadrilaterul” a rămas în componența României până în 1940, când prin Tratatul de la Craiova de la 7 septembrie este cedat Bulgariei ca urmare indirectă a presiunilor politice germane asupra guvernului român.
1954: Harlan Herrick realizează primul program în limbaj Fortran.
Fortran (sau FORTRAN) este un limbaj de programare născut în anul 1950 și care este încă folosit după jumătate de secol de existență. Numele său își are originea din „Formula Translating System”.
Primul compilator FORTRAN a fost dezvoltat pentru IBM 704 în 1954–57 de o echipă IBM condusă de John W. Backus. Acesta a fost un compilator de optimizare, deoarece autorii considerau că nimeni nu ar fi folosit limbajul dacă performanțele sale nu ar fi fost comparabile cu Assemblerul.
Limbajul a fost adoptat pe scară largă de către oamenii de știință pentru scrierea programelor ce foloseau numere în mod intensiv, fapt ce a încurajat autorii de compilatoare să producă soft-ul lor în așa fel încât să genereze cod mai rapid. În special includerea unui tip de date numeric complex în limbajul FORTRAN l-a făcut potrivit pentru folosirea în știința computațională.
Harlan Herrick a creat primul program Fortran de succes, inventând declarația „DO” și cuvintele cheie „GO TO”. Sa alăturat IBM în 1948, după ce a predat matematică timp de opt ani la Universitatea Yale.
1974: Inaugurarea oficială a drumului național Transfăgărășan, magistrală cu o lungime de peste 90 km, situată la altitudinea de 2.040 m.
Transfăgărășanul (oficial DN7C), unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din Europa, este o cale rutieră de circulație care începe în comuna Bascov, județul Argeș și se termină la intersecția cu drumul DN1 între Sibiu și Brașov, în apropierea comunei Cârțișoara, cu o lungime de 151 km, traversând pe axa nord-sud Munții Făgăraș.
Până la construirea barajului și lacului de acumulare Vidraru, în 1965, de-a lungul căruia DN7C se desfășoară pe aproape 20 km, a existat un drum de pământ și o linie de mocăniță ce lega comuna Căpățâneni de vechiul sat Cumpăna (astăzi acoperit de ape, în apropierea căruia s-a construit actuala cabană Cumpăna).
Transfăgărășanul a fost construit între anii 1970 – 1974, la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu. Deși la momentul respectiv România avea deja mai multe treceri ale Carpaților Meridionali moștenite dinainte de perioada comunistă (Șoseaua Alpină Novaci-Săliște ori vechea Șosea Câmpina-Predeal) sau făcute în primii ani ai regimului (drumul Bumbești Jiu-Petroșani), invazia Cehoslovaciei din 1968 de către trupele sovietice și ușurința cu care puteau fi blocate sau atacate trecerile existente între Transilvania și Muntenia (care, cu o singură excepție, urmau cursul unor râuri) determină inițierea de urgență a proiectului „Transfăgărășanului” – un drum strategic care să lege garnizoanele Piteștiului și Sibiului. În notele de fundamentare a proiectului se menționează, totodată, ca motive „deschiderea bazinelor forestiere din masivul Făgăraș, folosirea mai rațională a pășunilor alpine și realizarea unui centru turistic montan în zona Lacului Bâlea”.
Inaugurarea oficială, în prezența lui Nicolae Ceaușescu, a avut loc în data de 20 septembrie 1974, dar lucrările au mai continuat încă câțiva ani, pentru asfaltarea sa și alte activități conexe, fiind finalizate în forma actuală în 1980.
1982: Are loc zborul inaugural al primului avion de pasageri produs în România, RomBac 1 – 11, în prezența oficialităților statului român.
ROMBAC 1-11 (sau Rombac One-Eleven) este primul avion de pasageri cu reacție produs în România. A fost construit la Întreprinderea de Avioane București, după licența avionului englez mediu curier BAC 1-11(en), avion proiectat la începutul anilor ’60 și produs între anii 1963-1982 de compania British Aircraft Corporation.
Primul avion (YR-BRA) a fost terminat în luna august 1982 și a fost prezentat presei și oficialităților române la 27 august 1982. [2] Primul zbor oficial de prezentare al acestui avion în fața conducerii statului a fost executat la 20 septembrie 1982, pe aeroportul Băneasa.
Zborul inaugural cu pasageri al avionului ROMBAC 1-11 a avut loc la 28 ianuarie 1983, pe ruta București–Timișoara, iar prima cursă externă a acestui aparat fiind efectuată la 23 martie 1983 pe ruta București-Londra.
Înainte de 1989, Întreprinderea de Avioane București, actuala Romaero Băneasa, a construit 9 aparate de acest tip (plus două neterminate), fiind singurul avion comercial cu reacție din Europa comunistă, cu excepția URSS. Toate au fost cumparate de Tarom și Romavia, ulterior fiind operate și de către alte companii.
