1783: Țarina Ecaterina cea Mare a declarat anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia, „de acum și pentru toate timpurile”, ca teritoriu rusesc.
După victoria în războiul din 1768–1774, încheiat prin tratatul de la Küçük Kaynarca, Rusia a primit dreptul de a proteja creștinii ortodocși din Imperiul Otoman și a început să aibă o influență tot mai mare în Crimeea. În 1771, armata rusă a ocupat peninsula, iar în 1774 hanatul Crimeei a fost declarat independent – o independență doar formală, deoarece Rusia controla de facto teritoriul.
Ecaterina a așteptat aproape un deceniu pentru a face pasul decisiv. În 1783, hanul Şahin Giray, susținut de ruși, a abdicat, iar peninsula a fost „invitata” să se unească cu Imperiul Rus. Manifestul Ecaterinei a prezentat această anexare ca o formă de protejare a locuitorilor, de stabilizare a regiunii și, bineînțeles, ca o necesitate strategică.
Pentru Rusia, Crimeea reprezenta o poartă spre Marea Neagră, spre Mediterană și, implicit, spre o influență mai mare în sud-estul Europei. Pentru otomani, pierderea peninsulei a fost o lovitură grea, dar nu au avut forța militară să reacționeze. În scurt timp, Rusia a început procesul de colonizare și rusificare, iar tătarii au fost marginalizați, mulți alegând emigrarea spre Anatolia.
Anexarea Crimeei din 1783 a devenit astfel un precedent istoric important: Rusia nu doar că a ocupat un teritoriu strategic, ci a și construit o justificare ideologică – aceea că această regiune aparține „etern” lumii ruse.
1820: Este descoperită celebra statuie grecească Venus din Milo în Insula Milos din Marea Egee.
În primăvara anului 1820, pe insula Milos din Marea Egee, un țăran grec pe nume Yorgos Kentrotas săpa într-un teren agricol când a dat peste ceea ce părea a fi o bucată de marmură albă. Ceea ce a urmat avea să devină unul dintre cele mai spectaculoase episoade din istoria artei occidentale: descoperirea statuii Venus din Milo, una dintre cele mai cunoscute opere ale sculpturii grecești antice.
Statuia, realizată din marmură pariană, măsoară peste 2 metri înălțime și o reprezintă pe Afrodita (echivalentul roman fiind Venus), zeița iubirii și frumuseții. Încă de la descoperire, farmecul ei stă nu doar în frumusețea idealizată a formelor, ci și în misterul care o înconjoară: statuia este lipsită de brațe, iar poziția trupului și expresia feței induc o eleganță rece, enigmatică.
La scurt timp după descoperire, ofițeri ai marinei franceze aflați în zonă au aflat de existența statuii și, în urma unor negocieri nu foarte clare, au reușit să o achiziționeze în numele Franței. Până în toamnă, Venus din Milo ajunsese la Paris, unde a fost oferită în dar regelui Ludovic al XVIII-lea. Acesta a donat-o muzeului Luvru, unde se află și astăzi, fiind una dintre cele mai vizitate opere de artă din lume.
Venus din Milo este considerată a fi fost realizată în jurul anului 130 î.Hr., în perioada elenistică târzie. Deși inițial s-a crezut că este opera celebrului sculptor Praxiteles, cercetările ulterioare au dus la identificarea unui posibil autor: Alexandros din Antiohia. O inscripție asociată cu statuia pare să fi confirmat acest nume, însă ea nu a fost păstrată în expoziția muzeală, întrucât ar fi diminuat „aura clasică” a operei, din moment ce artistul nu era din perioada clasică propriu-zisă.
Pierderea brațelor – care s-ar fi rupt fie în Antichitate, fie în timpul transportului – a contribuit paradoxal la celebritatea statuii. Absența lor a permis generații întregi de istorici, artiști și vizitatori să-și imagineze ce gesturi ar fi făcut zeița: ținea un măr, o oglindă, sau poate un scut? Poza ei rămâne ambiguă și tocmai de aceea fascinantă.
1911: Fizicianul olandez Heike Kamerlingh Onnes descoperă supraconductibilitatea.
În anul 1911, într-un laborator olandez de la Universitatea din Leiden, fizicianul Heike Kamerlingh Onnes a făcut o descoperire care avea să deschidă un întreg capitol nou în fizica modernă: supraconductibilitatea. Aceasta este proprietatea anumitor materiale de a conduce curentul electric fără nicio rezistență atunci când sunt răcite la temperaturi foarte joase. Fenomenul părea, la acea vreme, aproape miraculos.
Onnes era deja renumit pentru lucrările sale în domeniul criogeniei – studiul comportamentului materialelor la temperaturi apropiate de zero absolut. De altfel, în 1908, el reușise pentru prima dată în istorie să lichefieze heliul, atingând temperaturi de aproximativ 4 kelvini (aproape -269 °C). Această performanță i-a permis să exploreze proprietățile electrice ale metalelor la temperaturi ultra-scăzute.
La 8 aprilie 1911, Onnes și colaboratorii săi au observat un fenomen neașteptat în timp ce măsurau rezistența electrică a mercurului solid. Pe măsură ce temperatura scădea, rezistența scădea și ea, dar, la aproximativ 4,2 K, a dispărut complet. Nu era vorba de o scădere treptată, ci de o prăbușire bruscă și totală a rezistenței. Curentul electric continua să circule fără nicio pierdere. Astfel s-a născut conceptul de supraconductibilitate.
Pentru fizica vremii, această observație era uluitoare. Legea lui Ohm, care afirmă că rezistența este o constantă a materialului, părea brusc încălcată în mod fundamental. Onnes a fost primul care a înțeles importanța uriașă a fenomenului și, în 1913, a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Fizică pentru munca sa în domeniul temperaturilor joase.
Anii care au urmat au fost marcați de încercări de a înțelege cauzele supraconductibilității. De-abia în 1957, prin teoria BCS (Bardeen–Cooper–Schrieffer), s-a reușit explicarea fenomenului: în anumite condiții, electronii dintr-un material formează așa-numiții „perechi Cooper” și se deplasează prin rețea atomică fără să se ciocnească de impurități sau vibrații – adică fără a pierde energie.
Astăzi, supraconductibilitatea are aplicații în domenii de vârf: magneți superconductori în tomografia RMN, trenuri cu levitație magnetică (maglev), stocarea energiei, calculatoare cuantice, și multe altele. În plus, cercetările continuă pentru a obține supraconductori care funcționează la temperaturi mai ridicate, ceea ce ar revoluționa complet transportul energiei electrice la scară globală.
1985: Mihail Gorbaciov anunță că URSS va suspenda instalarea rachetelor cu rază medie de acțiune (SS-20) în Europa și a cerut Statelor Unite să facă același lucru.
În martie 1985, la scurt timp după ce a preluat conducerea Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov a făcut un anunț surprinzător care a atras atenția întregii lumi: Moscova va suspenda unilateral instalarea de rachete balistice cu rază medie de acțiune SS-20 în Europa. Mai mult, Gorbaciov a făcut apel la Statele Unite să adopte o măsură similară, ca un pas spre detensionarea relațiilor dintre cele două superputeri nucleare.
Acest gest venea într-un moment cheie al Războiului Rece, când Europa era practic împărțită de o linie invizibilă a fricii. URSS amplasase deja sute de rachete SS-20, capabile să lovească rapid ținte din Europa Occidentală. În replică, NATO începuse desfășurarea rachetelor americane Pershing II și a rachetelor de croazieră. Criza rachetelor din Europa, începută la finalul anilor ’70, dusese la proteste uriașe în capitalele europene și la o stare de tensiune continuă între Est și Vest.
Anunțul lui Gorbaciov a fost mai mult decât o simplă ofertă militară – a fost primul semnal că la Kremlin se petrecea o schimbare fundamentală de direcție. În locul retoricii belicoase a liderilor anteriori, Gorbaciov adopta un ton conciliant și rațional. El era conștient că economia sovietică nu mai putea susține o cursă a înarmării cu America și că stagnarea internă cerea urgent reforme și o diminuare a cheltuielilor militare.
Reacția Statelor Unite a fost, inițial, rezervată. Președintele Ronald Reagan și consilierii săi erau sceptici față de intențiile reale ale sovieticilor. Totuși, gestul unilateral al Moscovei a deschis ușa către un nou ciclu de negocieri privind dezarmarea nucleară. În anii următori, discuțiile bilaterale au dus la semnarea Tratatului INF (Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty) în 1987, care a eliminat complet o categorie întreagă de rachete nucleare din Europa.
Anunțul din 1985 a fost, de fapt, începutul unei perioade de reforme profunde inițiate de Gorbaciov – glasnost (transparență) și perestroika (restructurare) – care aveau să schimbe nu doar fața Uniunii Sovietice, ci și echilibrul geopolitic mondial. Suspendarea amplasării rachetelor SS-20 a fost gestul care a spart gheața, într-un moment în care lumea părea înghețată într-un echilibru nuclear instabil.
1999: Mii de persoane formează scuturi umane pe trei poduri din Belgrad și Novi Sad pentru a le proteja împotriva raidurilor NATO.
Conflictul din Kosovo, escaladat în urma represiunii armate a regimului lui Slobodan Milošević împotriva albanezilor kosovari, a determinat Alianța Nord-Atlantică să declanșeze, pe 24 martie 1999, o campanie aeriană fără precedent împotriva Serbiei. Fără aprobarea ONU, dar justificată de liderii occidentali prin necesitatea opririi unei catastrofe umanitare, bombardamentele au vizat atât ținte militare, cât și infrastructură critică: poduri, stații electrice, clădiri administrative.
În acest context, în mai multe orașe din Serbia au avut loc proteste spontane și organizate. Dar unele dintre cele mai puternice au fost cele din Belgrad și Novi Sad, unde oamenii s-au așezat efectiv pe poduri – Podul Brankov din Belgrad sau Podul Varadin din Novi Sad – pentru a le proteja cu propriile corpuri. Unii cântau, alții fluturau steaguri sau pancarte cu mesaje de pace, iar alții purtau fotografii ale celor dragi. Era o formă de rezistență pasivă, dar dramatică, într-o țară unde nici statul și nici armata nu mai puteau oferi protecție reală.
Pentru mulți dintre participanți, acțiunea a fost un act de patriotism, dar și o exprimare a neputinței și a fricii. Deși propaganda regimului Milošević a amplificat mesajul „eroismului popular”, realitatea era că aceste scuturi umane erau și un apel disperat către opinia publică internațională: „Uitați-vă la noi, nu suntem doar o țintă militară. Suntem oameni.”
Cu toate acestea, NATO a continuat campania de bombardamente, iar unele dintre poduri au fost în cele din urmă distruse. Orașul Novi Sad, de exemplu, a rămas complet fără poduri peste Dunăre până la sfârșitul conflictului. În același timp, sute de civili au murit în urma raidurilor, alimentând și mai mult trauma colectivă a populației.
