106: Se termină reconstrucția podului peste Dunăre (cu o lungime de 1135 m) la Drobeta, de către Apolodor din Damasc.
După prima campanie a lui Traian împotriva dacilor (101-102 d.Hr.), romanii au înțeles că pentru a subordona definitiv regatul lui Decebal aveau nevoie de un mijloc rapid de traversare a Dunării. Până atunci, trupele romane foloseau poduri de vase sau traversări temporare, ceea ce îngreuna desfășurarea operațiunilor militare. În acest context, împăratul a ordonat construirea unui pod solid, care să permită transportul rapid al trupelor și al proviziilor.
Apolodor din Damasc, unul dintre cei mai mari arhitecți ai vremii, a proiectat și supervizat construcția podului, care avea următoarele caracteristici impresionante:
Lungime: 1.135 metri, ceea ce îl făcea unul dintre cele mai lungi poduri ale Antichității.
Lățime: Aproximativ 15 metri, suficient pentru a permite circulația simultană a mai multor trupe și vehicule.
Înălțime: În jur de 19 metri deasupra nivelului apei, permițând navigația vaselor pe Dunăre.
Materiale: Pilonii erau construiți din piatră, iar partea superioară era realizată din lemn.
Finalizarea podului în 106 d.Hr. a permis legiunilor romane să invadeze rapid Dacia în a doua campanie a lui Traian (105-106 d.Hr.), conducând la înfrângerea definitivă a lui Decebal și la transformarea Daciei într-o provincie romană. După cucerire, podul a servit ca principal punct de legătură între teritoriile romane de la sud și nord de Dunăre, facilitând comerțul, administrația și apărarea noii provincii.
Împăratul Hadrian (117-138 d.Hr.), succesorul lui Traian, a ordonat distrugerea parțială a podului pentru a preveni invaziile barbare, dar ruinele sale au rămas vizibile timp de secole.
1844: Emanciparea țiganilor aparținând așezămintelor bisericești și mănăstirilor de către Mihail Sturdza, Domnul Moldovei (1834-1849).
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, una dintre cele mai importante reforme sociale din Principatul Moldovei a fost eliberarea robilor țigani. Până la acea vreme, țiganii erau considerați proprietate privată, fiind împărțiți în mai multe categorii: robi ai statului, ai boierilor și ai așezămintelor bisericești și mănăstirești. Această stare de fapt avea rădăcini adânci, fiind o realitate acceptată de secole în spațiul românesc.
Mihail Sturdza, domnul Moldovei între 1834 și 1849, a fost unul dintre primii conducători români care au inițiat reforme pentru a pune capăt sclaviei romilor. Inspirat de ideile iluministe care circulau în Europa și presat de cerințele modernizării statului, Sturdza a început un proces gradual de emancipare a robilor. Un pas decisiv a fost făcut în anul 1844, când a fost promulgată o lege care prevedea eliberarea țiganilor deținuți de așezămintele bisericești și mănăstiri.
Această măsură a reprezentat un moment crucial, deoarece biserica și mănăstirile dețineau un număr semnificativ de robi, iar influența clerului era considerabilă în societatea moldovenească. Pentru a compensa pierderea forței de muncă, statul a oferit despăgubiri unităților religioase, iar foștii robi au devenit oameni liberi, având dreptul de a-și căuta de lucru și de a-și construi un viitor independent.
Reforma a fost completată la 14 ianuarie 1844, când Sturdza a emis o altă lege prin care au fost eliberați și țiganii robi ai statului. Această decizie a marcat un nou pas spre abolirea completă a sclaviei în Moldova, deși mai rămâneau încă în robie țiganii aparținând boierilor.
Deși eliberarea romilor din proprietatea bisericii și a statului a fost un progres semnificativ, integrarea lor în societate a fost un proces dificil. Mulți dintre foștii robi s-au confruntat cu sărăcia, lipsa terenurilor și prejudecățile persistente ale societății. Cu toate acestea, măsurile adoptate de Mihail Sturdza au deschis calea pentru abolirea completă a sclaviei romilor, care avea să fie încheiată definitiv în anii 1855-1856 sub domnia lui Grigore Alexandru Ghica în Moldova și a lui Barbu Știrbei în Țara Românească.
1862: Astronomul american Alvan Graham Clark descoperă steaua pitică albă Sirius B, un companion al lui Sirius, printr-un telescop de 47 cm situat acum la Universitatea Northwestern.
1863: În Franța este publicat pentru prima dată romanul Cinq Semaines en ballon („Cinci săptămâni în balon”) de Jules Verne.
Romanul îl urmărește pe doctorul Samuel Fergusson, un explorator britanic care, împreună cu servitorul său Joe și prietenul Dick Kennedy, pornește într-o expediție îndrăzneață peste Africa la bordul unui balon cu aer cald. Scopul călătoriei este de a cartografia regiuni necunoscute ale continentului african și de a verifica diverse ipoteze geografice. Pe parcursul călătoriei, personajele întâlnesc pericole de tot felul, de la furtuni și lipsa apei până la triburi ostile și animale sălbatice.
Publicarea romanului a fost un succes instantaneu, iar Jules Verne a fost recunoscut rapid ca un pionier al unui nou gen literar, bazat pe o combinație de aventură și descoperiri științifice. Cartea a fost apreciată pentru detaliile sale tehnice realiste, o trăsătură care avea să definească întreaga Operă a lui Verne. Deși baloanele cu aer cald existau deja de aproape un secol, Verne a reușit să le folosească într-un mod spectaculos, imaginând o călătorie captivantă care combina ficțiunea cu posibilitățile științifice ale epocii.
Cinci săptămâni în balon a fost primul roman dintr-o serie extinsă intitulată Voyages Extraordinaires (Călătorii extraordinare), prin care Jules Verne a explorat lumea și viitorul prin prisma progresului tehnologic. Cartea a fost și una dintre primele care au beneficiat de colaborarea scriitorului cu editorul Pierre-Jules Hetzel, cel care l-a sprijinit și i-a orientat opera în direcția educațională și științifică.
Succesul cărții a deschis calea pentru alte romane celebre, precum O călătorie spre centrul Pământului (1864), Douăzeci de mii de leghe sub mări (1870) și Ocolul Pământului în 80 de zile (1873). Cu toate acestea, Cinci săptămâni în balon rămâne o operă esențială în bibliografia lui Verne, fiind nu doar debutul său literar de succes, ci și o carte care a influențat profund literatura de aventură și științifico-fantastică.
Astăzi, romanul este considerat un clasic al literaturii universale și continuă să fascineze cititorii de toate vârstele, păstrându-și farmecul datorită stilului narativ alert, descrierilor vii și spiritului de explorare care l-a consacrat pe Jules Verne drept un vizionar al literaturii.
1929: Leon Troțki este exilat la Alma-Ata împreună cu alți membri ai opoziției.
După moartea lui Lenin în 1924, Troțki s-a trezit într-o luptă acerbă pentru putere cu Stalin, care reușise să-și consolideze poziția prin manevre politice și alianțe strategice. În timp ce Troțki promova ideea „revoluției permanente” – necesitatea extinderii revoluției comuniste la nivel global – Stalin susținea teoria „socialismului într-o singură țară”, argumentând că URSS ar trebui să se concentreze pe dezvoltarea internă.
În această luptă pentru influență, Stalin a reușit să-și marginalizeze treptat adversarii, inclusiv pe Troțki și pe susținătorii săi din Opoziția de Stânga. În 1927, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist, iar un an mai târziu, în 1928, a fost arestat și trimis în exil intern la Alma-Ata, un oraș îndepărtat din Asia Centrală.
Exilul în Alma-Ata nu a fost unul extrem de dur, dar a reprezentat o încercare clară de a-l izola politic. Orașul, aflat la mii de kilometri de Moscova, era departe de centrele puterii sovietice, iar Troțki nu mai avea mijloace eficiente de a-și continua activitatea politică. Totuși, chiar și de acolo, el a reușit să mențină legătura cu susținătorii săi și să scrie articole și manifeste împotriva regimului lui Stalin.
Însă Stalin nu avea de gând să-l lase pe Troțki să rămână în interiorul Uniunii Sovietice. În 1929, la doar un an după trimiterea sa în Alma-Ata, Troțki a fost forțat să părăsească URSS și a fost exilat definitiv, începând un lung periplu prin lume – Turcia, Franța, Norvegia și, în cele din urmă, Mexic.
Exilul lui Troțki a fost începutul sfârșitului pentru el. În ciuda eforturilor sale de a continua lupta politică împotriva lui Stalin, influența sa s-a diminuat treptat. În 1940, a fost asasinat în Mexic de un agent sovietic, pe ordinul direct al lui Stalin.
1943: Al Doilea Război Mondial: Mareșalul german Friedrich Paulus se predă sovieticilor la Stalingrad, urmat 2 zile mai târziu de restul armatei sale a șasea, punând capăt uneia dintre cele mai aprige bătălii ale războiului.
Bătălia de la Stalingrad, desfășurată între august 1942 și februarie 1943, a fost un punct de cotitură al războiului. Hitler își dorea cucerirea orașului nu doar pentru valoarea sa strategică, fiind un centru industrial și un nod de transport vital pe Volga, ci și pentru importanța sa simbolică – purta numele lui Stalin. Armata a 6-a, una dintre cele mai puternice forțe ale Wehrmachtului, a fost trimisă să ocupe orașul, însă a întâmpinat o rezistență feroce din partea trupelor sovietice.
Luptele de stradă au fost brutale, fiecare clădire și ruină devenind un câmp de bătălie. Pe măsură ce iarna sovietică se instala, situația germanilor devenea din ce în ce mai precară. În noiembrie 1942, sovieticii au lansat Operațiunea Uranus, o contraofensivă de amploare care a încercuit complet trupele germane în Stalingrad. În ciuda promisiunilor lui Hitler că vor primi provizii aeriene și ajutor extern, realitatea a fost cu totul alta: trupele germane au rămas fără alimente, muniție și echipament de iarnă.
Pe 30 ianuarie 1943, Hitler l-a promovat pe Friedrich Paulus la rangul de mareșal, sugerându-i indirect că trebuie să se sinucidă pentru a evita capturarea – niciun mareșal german nu mai fusese luat prizonier până atunci. Însă Paulus a ales să se predea pe 31 ianuarie, iar pe 2 februarie ultimele rămășițe ale Armatei a 6-a au capitulat. Din cei aproximativ 300.000 de soldați germani și aliați ai Axei trimiși în bătălie, doar 91.000 au fost capturați, iar dintre aceștia, mai puțin de 6.000 s-au întors acasă după război, restul murind în prizonieratul sovietic.
Înfrângerea de la Stalingrad a fost un dezastru uriaș pentru Germania nazistă, distrugând una dintre cele mai importante armate ale sale și spulberând mitul invincibilității Wehrmachtului. De asemenea, a marcat începutul unei serii de înfrângeri germane care au culminat cu căderea Berlinului în 1945.
Astăzi, bătălia de la Stalingrad este considerată una dintre cele mai importante confruntări din istoria militară, simbolizând atât rezistența extraordinară a sovieticilor, cât și începutul declinului regimului nazist.
1958: Prima lansare, reușită, în Cosmos a unui satelit construit de SUA – Explorer 1.
1961: Cimpanzeul Ham, primul hominid lansat în spațiu, a făcut un zbor suborbital în misiunea Mercury-Redstone 2, parte a proiectului Mercury al programului spațial american.Zborul a durat 16 minute și 39 de secunde după care capsula a aterizat în Oceanul Atlantic. Singura lui vătămare fizică a fost nasul învinețit.
1966: Uniunea Sovietică lansează nava fără pilot Luna 9 ca parte a programului Luna. Va efectua prima aterizare moale a unei sonde pe 3 februarie.
1977: Se deschide la Paris Centrul Cultural „Georges-Pompidou”, proiectat de Renzo Piano, Richard Rogers și Gianfranco Franchini.
1996: Astronomul japonez amator Yūji Hyakutake descoperă Cometa Hyakutake, care a trecut foarte aproape de Terra în martie a acelui an. A fost supranumită „Marea cometă din 1996”; trecerea sa pe lângă Terra a fost una dintre cele mai apropiate abordări cometare din ultimii 200 de ani.
2020: Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană, după 47 de ani ca stat membru, din 1 ianuarie 1973 (în Comunitatea Economică Europeană).
Acest moment istoric, cunoscut sub numele de Brexit (o combinație a cuvintelor Britain și exit), a fost rezultatul unui proces politic complex și controversat, declanșat de referendumul din 23 iunie 2016, în care 51,9% dintre britanici au votat pentru ieșirea din UE.
După votul din 2016, procesul de separare a fost lung și dificil, marcat de negocieri tensionate între Londra și Bruxelles. În 2017, guvernul britanic condus de Theresa May a invocat oficial Articolul 50 al Tratatului de la Lisabona, declanșând formal procesul de ieșire. Însă încercările de a ajunge la un acord acceptabil pentru ambele părți au fost întâmpinate cu numeroase obstacole.
Acordul negociat inițial de Theresa May a fost respins de mai multe ori în Parlamentul britanic, ceea ce a dus la demisia sa în 2019. Boris Johnson a preluat conducerea guvernului și a reușit să renegocieze termenii acordului de retragere, obținând sprijinul necesar pentru ca Brexit-ul să devină realitate pe 31 ianuarie 2020.
Deși ieșirea oficială din UE a avut loc în 2020, Regatul Unit a continuat să respecte regulile europene până la sfârșitul perioadei de tranziție, pe 31 decembrie 2020. După această dată, Regatul Unit a ieșit complet din piața unică și uniunea vamală a UE, ceea ce a dus la schimbări semnificative în comerț, imigrație și politică externă.
