Infostoria: Ce s-a întâmplat în 29 mai

1453: Căderea Constantinopolului: Armatele otomane, sub conducerea sultanului Mahomed al II-lea, cuceresc Constantinopolul după un asediu de 53 de zile; sfârșitul Imperiului Bizantin.

Orașul era de multă vreme o umbră a măreției sale de odinioară. Izolat, înconjurat de dușmani, sărăcit și cu o populație în declin, Constantinopolul era apărat de un număr modest de soldați, estimat la circa 7.000, dintre care mulți erau mercenari. În schimb, Mahomed al II-lea, abia ajuns sultan la 21 de ani, mobilizase o armată uriașă, estimată între 80.000 și 100.000 de oameni, însoțită de artilerie modernă, inclusiv un tun uriaș construit de meșterul ungur Urban.
Asediul începe pe 6 aprilie 1453. Bizantinii, conduși de ultimul împărat Constantin al XI-lea Paleologul, rezistă eroic. Zidurile triple ale orașului, renumite pentru soliditatea lor, pun mari probleme atacatorilor. Dar otomanii sapă tranșee, bombardează continuu și taie accesul pe mare cu ajutorul unei flote puternice. Într-un gest ingenios, Mahomed transportă corăbii pe uscat, ocolind lanțul care bloca accesul naval în Cornul de Aur, lovind orașul dintr-un unghi neașteptat.
Pe 29 mai, în zori, începe asaltul final. După mai multe valuri de atacuri, zidurile sunt străpunse la Poarta Sfântului Roman, iar otomanii pătrund în oraș. Împăratul Constantin moare luptând, iar soldații otomani încep jefuirea orașului, conform tradiției medievale.
Căderea Constantinopolului este un șoc pentru lumea creștină. Orașul, văzut ca bastion al creștinismului răsăritean, era și un simbol al continuității Romei antice. Sfârșitul său semnalează și sfârșitul Evului Mediu, deschizând drumul către epoca modernă. Pentru otomani, cucerirea este o victorie monumentală. Mahomed al II-lea, supranumit „Conchistadorul”, face din Constantinopol noua capitală a Imperiului Otoman și o redenumește Istanbul.

1868: Asasinarea la Belgrad a prințului Serbiei, Mihailo Obrenović al III-lea.

Pe 10 iunie 1868 (stil nou), în parcul Košutnjak de lângă Belgrad, prințul Mihailo Obrenović al III-lea, conducătorul Serbiei, este asasinat în plină zi de către o grupare de conspiratori. Evenimentul zguduie întreaga regiune balcanică și lasă Serbia într-o stare de confuzie politică, exact într-un moment în care tânărul stat începuse să își contureze o identitate modernă și independentă.
Mihailo Obrenović provenea din dinastia Obrenović, rivală cu familia Karadjordjević, ambele familii luptându-se pentru controlul asupra tronului sârbesc. După o perioadă de exil și lupte politice, Mihailo revine la conducerea Serbiei în 1860, după moartea tatălui său, Miloš Obrenović. Spre deosebire de mulți contemporani, Mihailo era un modernizator convins: a reformat armata, a întărit administrația și a promovat ideea unei Serbii suverane, eliberate de influența otomană și pregătite să unifice toate teritoriile locuite de sârbi.
În politica externă, Mihailo a fost abil. A încheiat tratate cu marile puteri și a obținut retragerea treptată a trupelor otomane din Serbia. Era văzut de mulți ca un lider capabil să realizeze visul unei „Serbii Mari”, iar de dușmani – atât interni, cât și externi – ca un obstacol major.
Asasinatul are loc într-un moment aparent banal: Mihailo se plimba prin parcul Košutnjak împreună cu verișoara și logodnica sa Katarina Konstantinović și cu unchiul ei. Mai mulți atentatori înarmați ies din pădure și trag asupra grupului. Prințul este împușcat mortal, iar în haosul creat, unchiul Katarinei este și el ucis, în timp ce tânăra scapă rănită.
Deși ancheta oficială a reținut câțiva membri ai familiei Karadjordjević drept instigatori, implicarea lor directă nu a fost niciodată dovedită cu certitudine. Contextul era, însă, clar: lupta pentru succesiune și direcția viitoare a Serbiei se intensificase, iar Mihailo devenise o țintă politică.
După moartea sa, tronul este preluat de nepotul său minor, Milan Obrenović, sub regență. Politicile reformatoare sunt încetinite temporar, dar amintirea lui Mihailo rămâne vie. A fost înmormântat în Biserica Sfântul Mihail din Belgrad, iar mai târziu a fost celebrat ca un erou național care a pus bazele independenței Serbiei, obținută oficial în 1878.

1903: Regele Alexandru Obrenovici al Serbiei și regina Draga sunt asasinați la Belgrad, de către un grup de ofițeri de armată.

În noaptea de 10 spre 11 iunie 1903, Serbia este zguduită de unul dintre cele mai brutale asasinate politice din istoria sa: regele Alexandru Obrenovici și soția sa, regina Draga, sunt uciși de un grup de ofițeri sârbi, chiar în palatul regal din Belgrad. Evenimentul marchează sfârșitul dinastiei Obrenović și o schimbare radicală în orientarea politică a țării.
Alexandru Obrenovici era fiul lui Milan Obrenovici, fost rege al Serbiei. A urcat pe tron în 1889, la doar 13 ani, sub o regență, preluând puterea deplină în 1893. Tânărul monarh s-a dovedit autoritar și imprevizibil. În 1900, provoacă un scandal național prin căsătoria sa cu Draga Mašin, o fostă doamnă de onoare, mai în vârstă, văduvă și de origine modestă. Elita sârbă, armata și opinia publică o considerau nepotrivită pentru rolul de regină, iar zvonurile că ar intenționa să-l desemneze drept moștenitor pe unul dintre frații ei au amplificat tensiunile.
În plan politic, Alexandru a încercat să conducă în mod absolutist, suspendând și restabilind constituții după bunul plac. A redus libertățile, a cenzurat presa și s-a apropiat excesiv de Imperiul Austro-Ungar, fapt ce a iritat atât cercurile naționaliste, cât și armata, care dorea o orientare mai slavofilă, pro-Rusia.
Complotul împotriva regelui se formează în cadrul armatei, în special printre ofițerii radicali nemulțumiți de regimul tot mai impopular. În fruntea conspirației se află colonelul Dragutin Dimitrijević, cunoscut sub numele de cod „Apis”, care va juca mai târziu un rol central și în atentatul de la Sarajevo din 1914.
În noaptea fatidică, un grup de ofițeri pătrunde în palatul regal. După ore de căutări prin întuneric, cei doi sunt găsiți ascunși într-un dulap secret. Sunt împușcați, înjunghiați și mutilați, apoi aruncați pe fereastră. Masacrul este atât de barbar, încât șochează întreaga Europă. Familia regală Obrenović este practic exterminată.
După asasinat, conspiratorii impun pe tron o altă ramură dinastică: Petru I din familia Karadjordjević, marcând întoarcerea acestei case domnitoare după aproape un secol. Regimul nou instalează o monarhie constituțională, începe modernizarea statului și reorientează Serbia politic spre Rusia și Franța.

1918: Finlanda adoptă steagul național, care simbolizează lacurile și zăpada.

Finlanda, aflată timp de secole sub dominație suedeză, iar apoi, din 1809, ca Mare Ducat autonom sub Imperiul Rus, nu avusese până atunci un simbol național propriu. În timpul apartenenței la Rusia, steagurile oficiale includeau simboluri imperiale, iar mișcările naționale finlandeze adoptaseră doar drapele neoficiale sau culturale. Odată cu desprinderea de Rusia, s-a simțit nevoia unui steag care să reflecte esența și caracterul finlandez, dar și apartenența culturală la familia țărilor nordice.
Concursul organizat în 1918 pentru alegerea steagului a generat multiple propuneri. Câștigător a fost un model realizat de artiștii Eero Snellman și Bruno Tuukkanen, care au optat pentru o cruce scandinavă (simbolul comun al statelor nordice, începând cu Danemarca) pe un fond alb. Culoarea albastră a crucii simbolizează sutele de mii de lacuri care împânzesc țara – uneori supranumită „țara celor o mie de lacuri”. Albul, la rândul lui, semnifică puritatea și zăpezile abundente care definesc climatul și peisajul finlandez mare parte din an.
Steagul a fost adoptat oficial la scurt timp după încheierea războiului civil din Finlanda, un conflict sângeros care a urmat proclamării independenței și a opus forțele „roșii” socialiste celor „albe”, loiale guvernului național. Adoptarea unui simbol unificator avea, astfel, și un rol de reconciliere și reafirmare a unității naționale.
Versiunea civilă a steagului (cea folosită de cetățeni și instituții neoficiale) este formată simplu din crucea albastră pe fundal alb. Steagul de stat și cel prezidențial includ și stema națională – un leu înarmat, cu o sabie în mână și una sub picior, pe un fond roșu presărat cu trandafiri.
Steagul Finlandei este astăzi unul dintre cele mai recognoscibile simboluri ale identității nordice și ale echilibrului dintre natură și cultură. Simplitatea lui exprimă forța unei națiuni discrete, dar reziliente, care și-a construit o democrație solidă și o cultură unică la granița dintre Est și Vest.

1919: Eclipsa de Soare din 29 mai 1919 a fost fotografiată pentru a se verifica experimental relativitatea generală a lui Albert Einstein.

Pe 29 mai 1919, o eclipsă totală de Soare vizibilă din Africa și America de Sud a devenit scena unui experiment științific istoric. Pentru prima dată, teoria relativității generale a lui Albert Einstein, publicată în 1915, a fost testată experimental și… a trecut proba cu brio. Această zi marchează momentul în care un fizician relativ necunoscut din Germania devine o celebritate globală și simbolul geniului științific.
Relativitatea generală propunea o idee revoluționară: gravitația nu este o forță invizibilă de atracție, cum susținea Isaac Newton, ci rezultatul curburii spațiului și timpului cauzată de masă și energie. Printre predicțiile teoriei se număra și faptul că lumina, deși fără masă, ar trebui să-și modifice traiectoria în apropierea unui corp masiv, precum Soarele. Această „deviație gravitațională” a luminii putea fi observată doar într-un moment rar – în timpul unei eclipse totale, când discul solar este acoperit de Lună și permit observarea stelelor din apropierea Soarelui.
Experimentul-cheie a fost organizat de astronomul britanic Arthur Eddington, susținut de Royal Society și Royal Astronomical Society. Două echipe au fost trimise pe teren: una în insula Príncipe, în largul coastei Africii, condusă de Eddington, și cealaltă în Sobral, Brazilia. Scopul era să fotografieze stelele din apropierea Soarelui eclipsat și să compare pozițiile lor cu cele înregistrate atunci când Soarele nu era pe cer. Dacă lumina lor era deviată exact cu 1,75 secunde de arc, cât prezisese Einstein, înseamnă că teoria era validă.
Rezultatele, anunțate în noiembrie 1919, au fost spectaculoase: stelele păreau „mutate” pe cer, exact așa cum anticipa Einstein. Gravitația curba razele de lumină. Ziarele din toată lumea au titrat pe prima pagină: „Revoluție în știință! Noua teorie a universului confirmată!”

1935: Nava franceză de pasageri Normandie își începe călătoria plecând din Le Havre. Va ajunge la New York după patru zile, trei ore și 14 minute, doborând recordul anterior deținut de Panglica albastră. Gigantul transatlantic va fi cel mai mare vas din lume timp de cinci ani.

Cu o lungime de 313 metri și o greutate de peste 79.000 de tone, Normandie a fost la momentul lansării cea mai mare și mai luxoasă navă din lume, depășind orice construcție navală anterioară. Arhitectura sa era o îmbinare spectaculoasă de artă și inginerie: stilul Art Deco domina fiecare spațiu, de la sălile de mese la cabinetele private, iar inovațiile tehnice – inclusiv forma hidrodinamică a carenei și propulsia turbo-electrica – au făcut din ea un miracol al epocii.
Construită de șantierele navale Chantiers de l’Atlantique și destinată companiei CGT (Compagnie Générale Transatlantique), nava avea o capacitate de peste 2.000 de pasageri și un echipaj de aproape 1.500 de oameni. Era dotată cu piscine, saloane fastuoase, restaurante cu meniuri rafinate, inclusiv vinuri franțuzești de colecție – totul pentru a oferi o experiență fără egal elitelor politice, financiare și culturale care traversau Atlanticul în acele vremuri.
Succesul Normandiei a fost imediat. Presa americană a aclamat sosirea „reginei Atlanticului”, iar francezii au văzut în ea o demonstrație de forță a industriei naționale. Panglica Albastră cucerită în această primă călătorie a fost păstrată de Normandie până în 1938, când a fost detronată de rivala britanică Queen Mary.
Destinul navei, însă, a fost tragic. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Normandie a fost confiscată de SUA în 1941, rebotezată USS Lafayette și transformată în transport militar. În februarie 1942, în timpul lucrărilor de reconfigurare în portul New York, un incendiu izbucnit la bord a dus la răsturnarea și scufundarea navei. A fost considerată o pierdere majoră – un simbol al frumuseții și ingeniozității distrus de urgențele războiului.

1953: Neo-zelandezul Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay sunt primii oameni care au ajuns pe Everest.

Această reușită a fost rezultatul unei expediții britanice organizate cu meticulozitate, condusă de colonelul John Hunt. Nu era prima încercare: din anii ’20, alpiniști britanici încercaseră să urce Everestul, fără succes. Mulți și-au pierdut viața în condițiile extreme de altitudine, frig și vânt năprasnic. Everestul devenise un simbol al imposibilului.

Expediția din 1953 a fost organizată ca o veritabilă operațiune militară: zeci de oameni, tone de echipamente, tabere stabilite la diferite altitudini și eforturi progresive de aclimatizare. Hillary și Tenzing au fost desemnați să formeze a doua echipă de atac spre vârf, după ce prima (Tom Bourdillon și Charles Evans) nu reușise să ajungă până sus din cauza lipsei de oxigen.
În zorii zilei de 29 mai, cei doi au părăsit ultima tabără de la 8.500 m, purtând echipament greu și aparate cu oxigen. Lupta cu aerul rarefiat, pantele abrupte și temperaturile scăzute a fost epuizantă. La ora 11:30, au atins vârful Everestului. Timp de 15 minute au rămas acolo, privind deasupra lumii. Hillary a fotografiat peisajul și pe Tenzing (care nu știa să folosească aparatul), iar șerpașul a îngenuncheat pentru a face o ofrandă zeilor muntelui – o tradiție budistă.
Coborârea a fost făcută cu prudență. La întoarcerea în tabără, Hillary i-a spus unui coleg, cu umor sec: „Well, we knocked the bastard off.”
Reușita a fost salutată ca un triumf al spiritului uman și al cooperării între națiuni. Hillary a fost înnobilat de regina Marii Britanii, iar Tenzing a devenit un erou în Nepal și India. Deși amândoi au refuzat să spună cine a ajuns primul pe vârf, ulterior s-a aflat că au pășit împreună, un gest simbolic de egalitate.

1985: Dezastrul de pe stadionul Heysel din Bruxelles: 39 de spectatori au murit și sute au fost răniți, în urma prăbușirii unei tribune.

Atmosfera tensionată s-a simțit de la începutul zilei. Stadionul Heysel era vechi, degradat și nepotrivit pentru un eveniment de o asemenea anvergură. Mulți dintre fanii britanici, deja cunoscuți pentru comportamente violente în anii ’80, veniseră la meci sub influența alcoolului. Organizarea a fost haotică, iar autoritățile belgiene au plasat fanii celor două echipe în sectoare alăturate, despărțite doar de un gard fragil.
Cu puțin timp înainte de startul meciului, un grup de suporteri ai lui Liverpool a forțat gardul de protecție și a atacat o zonă ocupată de fanii lui Juventus. În panică, sute de oameni au încercat să fugă, înghesuindu-se spre zidurile tribunei Z. Presiunea mulțimii a dus la prăbușirea unei secțiuni de beton. În haosul care a urmat, 39 de oameni au murit, majoritatea italieni, iar peste 600 au fost răniți.
În mod șocant, meciul s-a jucat în continuare, la presiunea autorităților, pentru a preveni alte violențe. Juventus a câștigat cu 1–0, dar victoria a fost umbrită complet de tragedie. Imaginile cu tribunele prăbușite, oameni călcați în picioare și victime acoperite cu steaguri au făcut înconjurul lumii.
Consecințele au fost dramatice: UEFA a suspendat toate cluburile engleze din competițiile europene pentru cinci ani (Liverpool, pentru șase). Guvernul britanic, confruntat cu imaginea dezastruoasă a huliganismului englez, a început o campanie dură de reformă a fotbalului, înăsprind drastic măsurile de securitate și acces pe stadioane.

1986: Noul steag european este ridicat pentru prima dată în sunetele imnului european în fața clădirii Berlaymont din Bruxelles.

Pe 29 mai 1986, în fața clădirii Berlaymont din Bruxelles, sediul Comisiei Europene, a avut loc un moment simbolic care avea să rămână în istoria construcției europene: pentru prima dată, a fost arborat oficial noul steag european, în sunetele imnului „Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a de Beethoven.
Acest gest festiv nu a fost doar o ceremonie decorativă, ci un act de identitate politică și culturală. Steagul, format din douăsprezece stele aurii dispuse în cerc pe fond albastru, fusese adoptat oficial de Comunitățile Europene (precursoarea Uniunii Europene) în 1985, dar ceremonia din 1986 a marcat momentul intrării sale în uz public oficial ca simbol al unității și cooperării europene.
Deși steagul era deja utilizat încă din 1955 de către Consiliul Europei (o organizație pan-europeană fondată pentru apărarea drepturilor omului), abia în anii ’80 a fost adoptat și de instituțiile comunitare europene, într-un moment în care ideea unei Europe unite căpăta tot mai mult contur.
Alegerea celor douăsprezece stele nu are legătură cu numărul statelor membre (care era deja mai mare), ci cu simbolistica numărului 12, asociat cu perfecțiunea, plenitudinea și armonia (precum cele 12 luni, cele 12 ore ale ceasului, cele 12 semne zodiacale etc.). Stelele sunt dispuse în cerc pentru a reprezenta unitatea în diversitate – un principiu central al integrării europene.

1990: Parlamentul rus îl alege pe Boris Elțîn președinte al Federației Ruse.

Elțîn, fost prim-secretar al Partidului Comunist din regiunea Sverdlovsk, devenise cunoscut la nivel național pentru critica sa vehementă la adresa privilegiilor nomenclaturii comuniste și a birocratismului sovietic. În anii ’80, inițial susținător al reformelor lui Gorbaciov, a fost treptat marginalizat de conducerea Partidului, dar a câștigat popularitate uriașă în rândul populației, devenind simbolul luptei pentru democratizare.
Alegerea sa în fruntea Rusiei (pe atunci încă o republică în cadrul URSS) a avut loc într-un context politic tensionat: naționalismele începuseră să erodeze coeziunea uniunii sovietice, iar republicile componente, inclusiv Rusia, începeau să revendice suveranitate. În această atmosferă, Elțîn a reușit să obțină 523 de voturi din 1.068, devenind liderul celei mai mari și influente republici din URSS.
După alegerea sa, Elțîn a inițiat o serie de acțiuni care aveau să accelereze prăbușirea Uniunii Sovietice. A cerut suveranitate legislativă pentru Rusia, a încurajat declarațiile de independență ale altor republici și a cultivat relații directe cu Occidentul. În același timp, a început să construiască instituțiile unui stat rus separat de structurile sovietice, în ciuda faptului că URSS încă exista formal.
Momentul de apogeu al ascensiunii sale a venit în iunie 1991, când a devenit, prin vot universal, primul președinte ales democratic al Federației Ruse. Dar piatra de temelie a acestei cariere fusese pusă cu un an înainte, în mai 1990, când Elțîn prelua frâiele Rusiei într-un moment în care istoria începea să curgă într-o direcție ireversibilă.