Infostoria: Ce s-a întâmplat în 29 ianuarie

1616: Navigatorul olandez Willem Cornelis Schouten (n. 1567 – m. 1625) a fost primul explorator care a ocolit Capul Horn, în expediția pentru căutarea unui nou drum spre Oceanul Pacific.

În secolul al XVII-lea, comerțul maritim era esențial pentru prosperitatea națiunilor europene. Rutele comerciale erau dominate de companii puternice, precum Compania Olandeză a Indiilor de Est, care controla Strâmtoarea Malacca și ruta prin Capul Bunei Speranțe. În acest context, Schouten și Le Maire au pornit într-o expediție sponsorizată de un grup privat din Olanda, condus de tatăl lui Le Maire, pentru a găsi o nouă rută spre Oceanul Pacific și către bogățiile Asiei, ocolind monopolul impus de Compania Olandeză.
Expediția lui Schouten a început în 1615, cu două nave: Eendracht și Hoorn. În timpul călătoriei, nava Hoorn a fost distrusă accidental într-un incendiu, lăsând echipajul să continue doar cu Eendracht.
În ianuarie 1616, Schouten și echipajul său au ajuns la extremitatea sudică a Americii de Sud, unde au identificat o nouă rută printr-un canal larg. Ei au ocolit Capul Horn, pe care l-au numit astfel în onoarea orașului Hoorn, locul lor de origine din Olanda. Această cale maritimă, deși extrem de periculoasă din cauza condițiilor meteorologice severe și a curenților puternici, a devenit o alternativă importantă la Strâmtoarea Magellan.

1781: La Teatrul Residenz din München se prezintă cu succes opera Idomeneo a lui Wolfgang Amadeus Mozart. Celebrul tenor Anton Raaff cântă aici ultimul său rol principal. Mozart a numit opera cea mai bună din toată viața.

1845: „Corbul” (The Raven), de Edgar Allan Poe, este publicat pentru prima dată în „New York Evening Mirror”.

1861 – Kansas este admis ca al 34-lea stat al SUA.

1886: Germanul Karl Friederich Benz (1844-1929) brevetează primului automobil alimentat cu benzină.

Născut în 1844 în orașul german Karlsruhe, Karl Benz și-a dedicat viața inovațiilor tehnice. Împreună cu soția sa, Bertha Benz, a fondat compania Benz & Cie în 1871. Într-o perioadă în care transportul depindea în mare măsură de cai și trăsuri, Benz a avut viziunea de a dezvolta un vehicul autonom, care să funcționeze pe bază de combustibil.
În 1885, Benz a finalizat construcția Benz Patent-Motorwagen, un vehicul cu trei roți, dotat cu un motor monocilindric pe benzină. Automobilul era alimentat cu un motor cu ardere internă de 0,75 cai putere, suficient pentru a atinge o viteză maximă de aproximativ 16 km/h. Deși primitiv după standardele moderne, acest vehicul a reprezentat o inovație tehnologică remarcabilă.
Pe 29 ianuarie 1886, Karl Benz a primit brevetul german cu numărul 37435 pentru invenția sa, descrisă drept un „vehicul cu motor pe gaz”. Acest document oficial a consacrat Benz Patent-Motorwagen ca primul automobil adevărat, marcând începutul unei noi ere în transport.
Un moment esențial în popularizarea invenției lui Benz a fost călătoria îndrăzneață a soției sale, Bertha Benz, din 1888. Fără a-l anunța pe soțul ei, Bertha a condus Motorwagen-ul din Mannheim până în Pforzheim, parcurgând aproximativ 106 km. Pe parcurs, a trebuit să rezolve probleme tehnice și să improvizeze, dar această demonstrație a dovedit funcționalitatea și utilitatea practică a automobilului.
Călătoria Bertei a atras atenția publicului și a investitorilor, dovedind că automobilul nu era doar o curiozitate tehnologică, ci o invenție cu potențial uriaș.
Brevetele lui Benz și succesul Motorwagen-ului au inspirat mulți alți inventatori și ingineri, accelerând dezvoltarea industriei auto. În următoarele decenii, automobilele au devenit mai accesibile, mai rapide și mai eficiente, transformând orașele, infrastructura și economiile din întreaga lume.

1896: Doctorul Emile Grubbe a utilizat pentru prima oară radiațiile pentru a tratata cancerul de sân al pacientei sale Rose Lee din Chicago.

Anul 1896 a marcat un moment de răscruce în istoria medicinei moderne, când doctorul Emile Grubbe a utilizat pentru prima oară radiațiile X pentru a trata cancerul de sân. Acest eveniment, petrecut în Chicago, a reprezentat începutul unei noi ere în tratamentul bolilor oncologice, dar și o demonstrație a curajului și viziunii științifice din acea perioadă.
La doar câteva luni după descoperirea razelor X de către Wilhelm Conrad Roentgen, în 1895, Emile Grubbe, un medic și inventator autodidact, a realizat potențialul extraordinar al acestei tehnologii. Într-o perioadă în care razele X erau încă o curiozitate științifică și nu erau pe deplin înțelese, Grubbe a avut intuiția că ele ar putea fi folosite pentru a trata anumite afecțiuni.
Pacienta sa, Rose Lee, suferea de cancer de sân, o boală care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, avea un prognostic sumbru. Opțiunile de tratament erau extrem de limitate, iar chirurgia era, în cele mai multe cazuri, ineficientă și riscantă. Grubbe a propus utilizarea razelor X pentru a încerca o abordare terapeutică inovatoare, deși implicațiile pe termen lung ale radiațiilor asupra organismului uman nu erau pe deplin cunoscute.
Înarmat cu un tub cu raze X, Grubbe a început să expună țesutul afectat al pacientei la radiații, sperând să distrugă celulele canceroase. Procedura a fost, fără îndoială, un act de pionierat, dar și unul riscant, atât pentru pacientă, cât și pentru medicul însuși. În acea perioadă, nu existau protocoale de siguranță, iar efectele secundare ale radiațiilor erau complet necunoscute.
Rose Lee a devenit astfel prima persoană din lume tratată cu radiații pentru cancer, un fapt care avea să deschidă calea pentru dezvoltarea radioterapiei ca ramură medicală. Deși rezultatele imediate ale tratamentului nu sunt bine documentate, acest moment este considerat un punct de plecare pentru cercetările ulterioare în domeniu.
De-a lungul carierei sale, Grubbe a continuat să studieze efectele radiațiilor și să dezvolte aplicații medicale pentru acestea, însă nu fără sacrificii. Din cauza expunerii repetate la radiații, Grubbe a suferit multiple probleme de sănătate, inclusiv arsuri severe și leziuni tisulare. Povestea sa ilustrează costul progresului științific și importanța eticii și siguranței în cercetarea medicală.

1916: Primul Război Mondial: Germania a efectuat primul raid aerian cu aparate „Zeppelin” deasupra Parisului.

1950: La Johannesburg (Africa de Sud) izbucnesc primele tulburări provocate de politica rasială a Africii de Sud.

După venirea la putere a Partidului Național în 1948, guvernul sud-african a instituit oficial regimul de apartheid, o politică de segregare rasială menită să asigure supremația albilor în toate aspectele vieții sociale, economice și politice. Această politică a fost implementată printr-o serie de legi dure, inclusiv Population Registration Act (1950), care clasifica oamenii pe criterii rasiale, și Group Areas Act (1950), care separa cartierele pe bază de rasă.
Pentru populația de culoare, aceste legi au reprezentat o lovitură majoră. Au fost forțați să trăiască în așa-numitele „bantustane” sau „townships”, zone subdezvoltate și lipsite de resurse. Accesul lor la locuri de muncă, educație și servicii publice era extrem de limitat, iar dreptul de vot le fusese complet anulat.
În Johannesburg, unde minerii, muncitorii și comercianții negri constituiau forța de muncă principală, tensiunile acumulate de aceste politici opresive au ajuns la punctul de fierbere.
În 1950, mai multe organizații ale populației de culoare, printre care Congresul Național African (ANC) și alte grupuri de rezistență, au început să organizeze proteste împotriva apartheidului. Acestea includeau greve, marșuri și mitinguri, în încercarea de a atrage atenția asupra nedreptăților sistemului.
La Johannesburg, demonstrațiile au fost întâmpinate cu o brutalitate extremă din partea autorităților. Poliția, înarmată și susținută de guvernul alb, a intervenit violent pentru a dispersa mulțimile, folosind gaze lacrimogene, bastoane și chiar arme de foc. Zeci de oameni au fost răniți, iar unii și-au pierdut viața în timpul acestor ciocniri.
Tulburările din Johannesburg nu au fost doar o revoltă spontană, ci și un semnal al determinării populației de culoare de a rezista în fața opresiunii. Cu toate că guvernul a înăsprit măsurile represive, aceste evenimente au marcat începutul unei mișcări de rezistență mai bine organizate și mai puternice.

1990: Simpatizanții FSN iau cu asalt sediile unor partide în București și în alte orașe.

După Revoluție, FSN, condus de Ion Iliescu, a devenit principala forță politică din țară, fiind perceput inițial ca o structură de tranziție care urma să pregătească alegerile democratice. Cu toate acestea, FSN s-a transformat rapid într-un partid politic, stârnind acuzații că păstrează elemente ale fostei nomenclaturi comuniste și că încearcă să monopolizeze puterea.
Pe de altă parte, în această perioadă au început să apară partide noi, precum Partidul Național Liberal (PNL) sau Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), care încercau să construiască o alternativă democratică. Totuși, aceste formațiuni se confruntau cu lipsa de resurse, organizare fragilă și o ostilitate crescândă din partea simpatizanților FSN, care vedeau în ele o amenințare la adresa puterii nou dobândite.
În primăvara lui 1990, pe fondul unei atmosfere politice încinse și a retoricii polarizante, simpatizanții FSN au început să manifeste o atitudine agresivă față de partidele de opoziție. Acest comportament a culminat în martie 1990, când mai multe grupuri de susținători ai FSN au luat cu asalt sediile unor partide politice din București și alte orașe.
În București, sediul PNȚCD a fost devastat, documente și bunuri au fost distruse, iar membrii partidului au fost intimidați și agresați. Situații similare au avut loc și în alte orașe mari, unde sedii ale PNL și ale altor partide au fost vandalizate. Aceste acțiuni au fost însoțite de violențe fizice și de o campanie publică de discreditare a opoziției, susținută de presa afiliată FSN.
Aceste evenimente au avut consecințe grave asupra evoluției democrației în România. Ele au consolidat o cultură politică bazată pe intimidare și conflict, în locul dialogului și respectului pentru pluralism. Pentru multe persoane, aceste incidente au fost un semnal al faptului că democrația românească era încă în fază incipientă, vulnerabilă la influența unor grupuri care favorizau autoritarismul și excluderea politică.
De asemenea, aceste acțiuni au alimentat o polarizare profundă între susținătorii FSN și cei ai partidelor de opoziție, care avea să marcheze scena politică românească pentru mulți ani. Încrederea în instituțiile democratice a fost erodată, iar tranziția de la un regim totalitar la o democrație funcțională s-a dovedit a fi mult mai complicată decât se așteptau mulți la momentul Revoluției din 1989.

1998: Canada, Japonia, Rusia, SUA și statele membre ale Agenției Spațiale Europene semnează contractul pentru construcția Stației Spațiale Internaționale.

2002: În Discursul despre Starea Națiunii, președintele american George W. Bush a declarat guvernele Irakului, Iranului și Coreei de Nord drept „Axa răului”.