1926: Începe greva generală a muncitorilor de la Reșița.
Contextul economic al vremii era dificil: România trecea printr-o perioadă de criză, iar industria grea resimțea efectele inflației și ale scăderii cererii. Pe fondul acestor probleme, patronii uzinelor din Reșița au încercat să reducă salariile și să crească normele de producție, ceea ce a generat nemulțumiri în rândul muncitorilor. În plus, drepturile sindicale erau limitate, iar orice încercare de organizare sindicală era privită cu ostilitate de autorități.
Greva a izbucnit ca răspuns la aceste presiuni, fiind organizată de sindicatele muncitorești, influențate de mișcările socialiste și comuniste ale vremii. Muncitorii au cerut nu doar salarii mai mari, ci și condiții de muncă mai bune, drepturi sindicale extinse și recunoașterea organizațiilor lor. Protestul a fost bine organizat, muncitorii din diferite sectoare ale industriei reșițene solidarizându-se rapid.
Autoritățile au reacționat dur, trimițând forțe de ordine pentru a reprima greva. Jandarmii și armata au fost mobilizate pentru a menține controlul asupra orașului, iar confruntările dintre muncitori și forțele de represiune au escaladat rapid. În unele zone, s-a ajuns la violențe, cu arestări și chiar victime în rândul greviștilor.
În ciuda represiunii, greva a atras atenția opiniei publice și a evidențiat problemele grave ale clasei muncitoare din România interbelică. Chiar dacă revendicările muncitorilor nu au fost îndeplinite imediat, acest protest a reprezentat un moment important în lupta pentru drepturile sociale și a contribuit la consolidarea mișcării sindicale din România.
1933 – Germania nazistă deschide primul său lagăr de concentrare , Dachau
Inițial, Dachau a fost conceput ca un lagăr de detenție pentru prizonieri politici, în special comuniști, social-democrați și alți opozanți ai regimului nazist. Heinrich Himmler, care la acea vreme era șeful poliției din München, a anunțat oficial deschiderea lagărului, prezentându-l ca pe o „necesitate” pentru stabilitatea noului regim.
Lagărul a fost amenajat într-o fostă fabrică de muniții și a fost administrat de trupele SS, care și-au perfecționat aici metodele de represiune ce aveau să fie aplicate ulterior în întregul sistem concentraționar nazist. În scurt timp, Dachau a devenit un simbol al terorii, iar regimul de detenție s-a înăsprit. Pe lângă opozanții politici, lagărul a început să găzduiască și alte categorii de persoane considerate „indezirabile” de naziști: evrei, romi, homosexuali, persoane cu dizabilități și membri ai clerului care se opuneau regimului.
Deținuții erau supuși unui regim brutal, care includea muncă forțată, malnutriție, violențe extreme și experimente medicale inumane. În plus, Dachau a devenit un centru de instruire pentru gardienii SS, care ulterior au fost trimiși să administreze alte lagăre naziste din Europa.
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Dachau și-a extins rolul, devenind un nod central în rețeaua de lagăre de concentrare și exterminare. În lagăr au fost internați și prizonieri de război din diverse țări ocupate de Germania nazistă, iar regimul de detenție a devenit și mai aspru.
Pe 29 aprilie 1945, Dachau a fost eliberat de trupele americane, care au descoperit mii de prizonieri înfometați și dovezi clare ale atrocităților comise acolo. În timpul existenței sale, peste 200.000 de oameni au fost închiși la Dachau, iar cel puțin 41.500 au murit din cauza execuțiilor, bolilor și tratamentului inuman.
1943 – Al Doilea Război Mondial: Întregul sat Khatyn (în actuala Republică Belarus) este ars de viu de către Batalionul Schutzmannschaft 118
În acea perioadă, Belarusul era un punct fierbinte al rezistenței împotriva ocupației naziste. Partizanii sovietici organizau atacuri constante asupra trupelor germane, provocând pierderi semnificative. Cu doar câteva zile înainte de tragedia de la Khatyn, un convoi militar german fusese atacat de partizani în apropierea satului, iar un ofițer nazist de rang înalt fusese ucis. Într-o acțiune de represalii, germanii au decis să facă din Khatyn un exemplu al brutalității lor.
În dimineața zilei de 22 martie, forțele naziste au înconjurat satul și au adunat toți locuitorii – bărbați, femei, copii și bătrâni – în hambarul central. Ușile au fost încuiate, iar clădirea a fost incendiată. Cei care încercau să scape prin flăcări erau împușcați fără milă. Când focul s-a potolit, soldații au trecut printre cadavre pentru a se asigura că nimeni nu supraviețuise.
Singurul adult care a scăpat cu viață a fost Iosif Kaminski, un fermier care, deși grav rănit, a supraviețuit sub trupurile arse ale consătenilor săi. Când s-a ridicat din cenușă, și-a găsit fiul pe moarte, ceea ce a dat naștere unei imagini tragice ce a devenit simbol al ororilor războiului.
În total, 149 de persoane au fost ucise, inclusiv 75 de copii. Satul Khatyn nu a mai fost reconstruit, dar după război a devenit un loc de comemorare națională. În 1969, un impresionant memorial a fost ridicat pe locul fostului sat, pentru a aminti generațiilor viitoare despre crimele naziste și suferințele poporului belarus în timpul ocupației.
1945 – Liga Arabă este înființată când este adoptată o cartă la Cairo , Egipt
În perioada de după Primul Război Mondial, lumea arabă se afla sub influența puterilor coloniale europene, în special a Marii Britanii și a Franței. Împărțirea fostelor teritorii otomane prin Acordul Sykes-Picot și crearea unor state mandatare sub control european au alimentat dorința de independență și unitate în rândul liderilor arabi.
După cel de-al Doilea Război Mondial, multe dintre aceste țări au obținut independența și au început să caute modalități de cooperare, atât pentru dezvoltare economică, cât și pentru protejarea suveranității lor. Crearea Ligii Arabe a fost un pas esențial în această direcție, fiind susținută de Egipt, cel mai influent stat arab al vremii.
Una dintre primele preocupări ale Ligii a fost problema Palestinei, mai ales în contextul creării unui stat evreiesc. Liga a sprijinit opoziția arabă față de planul ONU de împărțire a Palestinei și a fost direct implicată în primul război arabo-israelian din 1948.
1946: Regatul Unit acordă independență deplină Transiordaniei.
După destrămarea Imperiului Otoman la sfârșitul Primului Război Mondial, fostele sale teritorii din Orientul Mijlociu au fost împărțite între Marea Britanie și Franța, conform Acordului Sykes-Picot și deciziilor luate de Liga Națiunilor. Astfel, în 1921, Marea Britanie a creat Emiratul Transiordaniei, o entitate autonomă sub tutela britanică, condusă de Abdullah ibn Hussein, un membru al familiei hașemite, care avea legături puternice cu Revolta Arabă împotriva otomanilor.
În următoarele două decenii, Transiordania a rămas sub influență britanică, beneficiind de sprijin economic și militar. Totuși, mișcările naționaliste arabe și dorința de autodeterminare au crescut, ceea ce a dus la negocieri pentru obținerea independenței.
În februarie 1946, negocierile dintre Abdullah și britanici au dus la semnarea Tratatului de la Londra, prin care Marea Britanie recunoștea independența deplină a Transiordaniei. Pe 22 martie 1946, statutul de protectorat a fost oficial abolit, iar pe 25 mai 1946, Abdullah a fost proclamat rege al noului Regat Hașemit al Iordaniei. Această zi a devenit Ziua Națională a Iordaniei.
1960 – Arthur Leonard Schawlow și Charles Hard Townes primesc primul brevet pentru un laser
Cuvântul LASER este un acronim pentru „Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”, ceea ce înseamnă amplificarea luminii prin emisie stimulată de radiație. Principiul de bază al laserului se bazează pe teoria emisiei stimulate, propusă inițial de Albert Einstein în 1917.
Un laser funcționează astfel:
O sursă de energie excită atomii unui mediu activ (gaz, cristal, semiconductor).
Atomii excitați emit fotoni de o anumită lungime de undă.
Acești fotoni sunt amplificați într-o cavitate optică formată din oglinzi, creând un fascicul coerent de lumină.
Datorită acestei coerențe, lumina laserului este extrem de direcțională și intensă, ceea ce îi conferă proprietăți unice.
De la teorie la realitate: Contribuția lui Townes și Schawlow
Charles Hard Townes, fizician american, dezvoltase deja în anii ’50 un dispozitiv numit MASER (Microwave Amplification by Stimulated Emission of Radiation), care funcționa pe același principiu, dar la frecvențe din domeniul microundelor. Împreună cu cumnatul său, Arthur Schawlow, Townes a extins această tehnologie pentru spectrul vizibil, creând conceptul de laser.
În 1958, cei doi au publicat un articol esențial în revista Physical Review, în care detaliau mecanismul unui laser optic. Acest lucru a dus la depunerea cererii de brevet în 1958, iar brevetul a fost acordat oficial pe 22 martie 1960.
1965: Plenara C.C. al P.C.R. alege în funcția de prim-secretar al C.C. al P.M.R (PCR) pe Nicolae Ceaușescu, la propunerea lui Ion Gh. Maurer.
Decizia a fost luată în urma morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist care condusese România din 1947 și care consolidase regimul comunist după eliminarea opoziției politice. După moartea sa, pe 19 martie 1965, lupta pentru putere în partid s-a desfășurat rapid.
Deși existau mai mulți candidați potențiali, printre care Ion Gheorghe Maurer și Alexandru Drăghici, Ceaușescu a reușit să își asigure sprijinul grupării moderate din partid, fiind considerat un compromis între aripa stalinistă și cea reformistă. În plus, se bucura de susținerea lui Maurer, un politician influent, ceea ce a facilitat alegerea sa.
În primii ani ai conducerii sale, Ceaușescu a încercat să se diferențieze de Gheorghiu-Dej și să își construiască propria imagine.
Rebranduirea partidului: În iulie 1965, la Congresul al IX-lea al partidului, Partidul Muncitoresc Român a fost redenumit în Partidul Comunist Român, iar Republica Populară Română a devenit Republica Socialistă România.
Politică externă independentă: A continuat strategia lui Dej de distanțare față de Moscova, consolidând relațiile cu Occidentul. Această abordare a culminat cu momentul din 1968, când Ceaușescu a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia.
Cultul personalității: De-a lungul anilor, și-a consolidat treptat puterea absolută, instaurând un cult al personalității similar cu cel al liderilor comuniști din alte țări.
Alegerea sa din 1965 a fost primul pas spre dictatura personală care avea să domine România până în decembrie 1989, când a fost răsturnat și executat în urma Revoluției Române.
1992: Căderea comunismului în Albania: Partidul Democrat din Albania câștigă o majoritate decisivă la alegerile parlamentare.
Albania fusese unul dintre cele mai izolate și represive state comuniste din lume. Sub conducerea lui Enver Hoxha (1946-1985), regimul s-a remarcat prin represiune politică extremă, izolarea totală față de Occident și chiar față de Uniunea Sovietică, după ruptura din 1961. Albania a rămas fidelă unui model stalinist dur, aliindu-se temporar cu China lui Mao Zedong, până la o nouă ruptură în anii ’70.
După moartea lui Hoxha, succesorul său, Ramiz Alia, a încercat reforme timide, dar presiunea socială și economică crescândă a dus la revolte populare și la primele alegeri libere din 1991.
În martie 1991, primele alegeri libere au fost câștigate de Partidul Muncitoresc Albanez (fostul partid comunist), redenumit ulterior Partidul Socialist din Albania (PS). Totuși, guvernul nu a reușit să stabilizeze economia, iar protestele și greva generală din 1991 au forțat organizarea de alegeri anticipate în martie 1992.
La aceste alegeri, Partidul Democrat din Albania (PD), condus de Sali Berisha, a obținut o victorie categorică, obținând 92 din cele 140 de locuri din parlament. Aceasta a marcat sfârșitul regimului comunist, iar Ramiz Alia a fost forțat să demisioneze din funcția de președinte.
1993 – Intel Corporation livrează primele cipuri Pentium (80586), cu o viteză de ceas de 60 MHz , peste 100 MIPS și o cale de date de 64 de biți.
1995: Cosmonautul rus Valeri Poliakov revine pe Pământ, după ce a stabilit un record de 438 de zile în spațiu.
Poliakov a fost selectat pentru misiunea sa din cauza experienței sale anterioare în zboruri spațiale și pregătirii sale fizice și psihologice. Misiunea sa, care a început în ianuarie 1994, a avut ca principal scop studierea efectelor pe termen lung ale expunerii la microgravitație asupra corpului uman, inclusiv asupra sistemului cardiovascular, oaselor, mușchilor și psihicului. Aceasta a fost o componentă esențială a cercetărilor pentru viitoarele misiuni de lungă durată, inclusiv pentru planificarea zborurilor pe Marte.
În această perioadă, Poliakov a efectuat experimente științifice, a menținut contactul cu echipele de la sol și a participat la activități de întreținere a stației Mir, alături de alți cosmonauți.
Poliakov a experimentat pierderea masei musculare și a densității osoase, modificări ale fluxului sanguin și ale funcțiilor cardiace, dar și afectarea vederii și a stării psihologice. Aceste aspecte au fost monitorizate continuu pentru a înțelege cum organismul uman se adaptează pe termen lung la condițiile din spațiu.
Petrecerea unei perioade atât de îndelungate într-un spațiu închis, departe de familie și de societate, a fost o provocare psihologică majoră. Poliakov a trebuit să facă față efectelor psihice ale izolării, dar și monotonia și oboseala ce pot apărea în asemenea misiuni prelungite.
După 438 de zile, Poliakov a revenit pe Pământ în martie 1995, având o sănătate fizică și psihică bună, ceea ce a demonstrat progresele majore în pregătirea astronauților pentru misiuni de lungă durată. Recordul său a fost menținut timp de aproape 20 de ani, până când recordul a fost depășit în 2015 de astronautul american Scott Kelly.
1997: Cometa Hale–Bopp atinge cea mai mare apropiere de Pământ la 1,315 UA (~195 milioane de km).
