1875: Francezii Joseph Crocé-Spinelli și Théodore Sivel au murit din cauza lipsei de oxigen la o altitudine de aproximativ 8.000 de metri în timpul unui zbor cu balonul în scopul investigațiilor spectroscopice. Al treilea participant, Gaston Tissandier, a supraviețuit și a reușit să aterizeze, dar a rămas surd.
Balonul, botezat „Zénith”, s-a ridicat de la sol în dimineața acelei zile, de la parcul aeronautic din Paris, cu un echipaj pregătit pentru o ascensiune extremă. La bord, se aflau instrumente științifice sofisticate pentru vremea respectivă, dar și tuburi de oxigen – o inovație necesară pentru altitudinile amețitoare pe care urmau să le atingă.
Zborul a fost un succes inițial, balonul urcând la o altitudine estimată de aproximativ 8.000 de metri – un record pentru acel timp. Însă, dincolo de limitele stratului de aer respirabil, cei trei savanți au început să resimtă efectele devastatoare ale hipoxiei (lipsa de oxigen). Se pare că folosirea tuburilor de oxigen a fost întârziată sau insuficientă, iar Crocé-Spinelli și Sivel au intrat în comă și au decedat în aer, în timp ce balonul continua să plutească.
Gaston Tissandier, cu ultimele forțe, a reușit să inițieze coborârea balonului și să efectueze o aterizare de urgență. A supraviețuit, dar a rămas complet surd, probabil din cauza barotraumelor suferite în timpul coborârii rapide și a presiunii extreme.
Tragedia i-a marcat profund pe contemporani, dar și-a găsit locul în istoria științei ca un act de sacrificiu pentru progresul cunoașterii. Jurnalele lui Tissandier și datele colectate în timpul zborului au oferit informații valoroase despre condițiile atmosferice la altitudini mari și au alimentat interesul pentru siguranța zborurilor și pentru fiziologia umană în condiții extreme.
1923 – Insulina devine în general disponibilă pentru utilizare de către persoanele cu diabet.
Descoperirea insulinei are la bază cercetările efectuate în 1921, de către Frederick Banting și Charles Best, la Universitatea din Toronto, sub îndrumarea profesorului John Macleod. Ei au reușit să izoleze o substanță din pancreasul câinilor care, injectată în alte animale diabetice, le scădea glicemia. Cu ajutorul biochimistului James Collip, au reușit ulterior să purifice insulina și să o facă sigură pentru uz uman.
Primul pacient tratat cu succes a fost Leonard Thompson, un băiat de 14 ani aflat în stare gravă, căruia i s-a administrat insulina în ianuarie 1922. După câteva ajustări ale formulei, efectele au fost spectaculoase: glicemia s-a stabilizat, iar simptomele bolii au început să dispară.
În anul următor, în 1923, insulina a fost produsă industrial de companii farmaceutice precum Eli Lilly, sub licență și colaborare cu echipa canadiană, devenind astfel prima terapie hormonală disponibilă pentru publicul larg. În același an, Banting și Macleod au fost distinși cu Premiul Nobel pentru Medicină, un premiu pe care Banting l-a împărțit cu Best, iar Macleod cu Collip — recunoscând astfel efortul colectiv din spatele acestei descoperiri.
Disponibilitatea insulinei a salvat, la propriu, milioane de vieți și a transformat complet prognosticul diabeticilor. Dacă anterior singura „soluție” era o dietă extrem de restrictivă, cu o speranță de viață de doar câțiva ani, odată cu introducerea insulinei, pacienții au putut duce o viață relativ normală, cu o alimentație echilibrată și un tratament regulat.
1928: Dirijabilul semirigid Italia proiectat de inginerul și exploratorul italian Umberto Nobile își începe expediția către Polul Nord de la baza din Milano, Italia. Prăbușirea sa din 25 mai duce la una dintre cele mai extinse operațiuni de salvare din istoria expedițiilor către Polul Nord. La finalul operațiunilor de salvare au fost 17 morți (echipaj și salvatori).
„Italia” era un dirijabil semirigid, alimentat de motoare Fiat, lung de 106 metri, cu o gondolă centrală ce adăpostea echipajul și instrumentele științifice. În ciuda unor probleme tehnice inițiale, expediția a ajuns în regiunea polară în mai 1928, iar pe 24 mai, dirijabilul a survolat cu succes Polul Nord, unde membrii echipajului au aruncat steagurile Italiei, Vaticanului și Ligii Națiunilor.
Însă întoarcerea avea să se transforme într-un dezastru. Pe 25 mai, în timpul zborului de întoarcere, dirijabilul a fost surprins de o furtună puternică, iar gheața acumulată pe învelișul său i-a destabilizat zborul. „Italia” s-a prăbușit pe calota glaciară, în apropiere de arhipelagul Svalbard. Gondola s-a desprins și a rămas pe gheață cu zece supraviețuitori, printre care și Nobile, grav rănit. Restul balonului, împreună cu alți membri ai echipajului, a dispărut în derivă.
A urmat una dintre cele mai ample operațiuni de salvare din istoria expedițiilor polare. Diverse națiuni au contribuit cu nave, avioane și chiar schiori-voluntari. Eforturile au culminat cu misiunea aviatorului suedez Einar Lundborg, care a reușit să-l evacueze pe Nobile (spre nemulțumirea unora, care considerau că liderul ar fi trebuit să plece ultimul).
Tragedia a provocat 17 decese, atât din rândul echipajului, cât și al salvatorilor. Între victime s-a numărat și celebrul explorator Roald Amundsen, care a dispărut în timpul unei misiuni de căutare cu avionul.
1941: Începe greva minerilor din Valea Jiului, care îngreunează aprovizionarea armatei antonesciene și a trupelor germane aflate în țară.
Valea Jiului, cel mai important bazin carbonifer al țării, era la acea vreme o regiune industrială strategică. Cărbunele extras acolo alimenta trenurile, fabricile și, indirect, logistica armatei române și germane, implicate deja în pregătiri pentru atacul împotriva URSS (care avea să înceapă în iunie 1941).
Motivul inițial al grevei a fost nemulțumirea față de condițiile de muncă inumane, lipsa alimentelor și salariile insuficiente pentru supraviețuirea zilnică a familiilor muncitorilor. Într-o perioadă în care discursul oficial glorifica „sacrificiul național” și disciplina absolută, minerii au spus „Nu” și au oprit lucrul.
Autoritățile au reacționat prompt și brutal. Greva a fost considerată act de sabotaj într-un stat aflat în pre-război, iar participanții au fost arestați, anchetați și, în unele cazuri, condamnați la închisoare. Măsurile represive au fost însoțite de intervenția jandarmeriei și a armatei, iar minerii au fost forțați să revină la muncă sub amenințarea cu armele.
Totuși, greva a reușit să îngreuneze temporar aprovizionarea cu combustibil, afectând trenurile și producția industrială. A fost un act de rezistență socială într-o perioadă în care opoziția era aproape imposibilă — iar minerii au plătit un preț dur pentru curajul lor.
1945: Al Doilea Război Mondial: Trupele britanice au eliberat deținuții din lagărul de concentrare Bergen-Belsen.
Lagărul fusese înființat în 1940 ca un lagăr de prizonieri de război, dar în 1943 a fost transformat într-un lagăr de concentrare, sub controlul SS. Spre deosebire de lagărele de exterminare din Polonia ocupată, Bergen-Belsen nu avea camere de gazare — însă condițiile de detenție erau atât de inuman de crude, încât mii de oameni mureau săptămânal din cauza foamei, tifosului, dizenteriei și epuizării. Când britanicii au ajuns acolo, au găsit peste 60.000 de prizonieri în viață, majoritatea în stare gravă, și aproximativ 13.000 de cadavre neîngropate, împrăștiate prin lagăr. Chiar și soldații veterani, obișnuiți cu ororile frontului, au fost profund șocați de ceea ce au găsit. Comandantul SS al lagărului, Josef Kramer, poreclit mai târziu „fiara din Belsen”, a fost arestat și ulterior executat pentru crime de război.
Printre deținuții celebri care au pierit în Bergen-Belsen se numără și Anne Frank, adolescenta evreică a cărei jurnal a devenit un simbol universal al suferinței din Holocaust. Ea și sora ei, Margot, au murit acolo cu puțin timp înainte de eliberare.
Imediat după intrarea în lagăr, britanicii au început o improvizată misiune umanitară: au distribuit alimente, au construit spitale de campanie și au incinerat mii de trupuri pentru a preveni răspândirea epidemiilor. Cu toate aceste eforturi, aproximativ 14.000 de prizonieri au murit după eliberare, din cauza stării avansate de degradare fizică.
Imaginile filmate de armata britanică la Bergen-Belsen au fost folosite ulterior ca dovezi esențiale la procesele de la Nürnberg, devenind un reper vizual al crimelor comise în lagărele naziste. Eliberarea Bergen-Belsen nu a fost doar o acțiune militară, ci un act de martorare a celei mai întunecate fețe a umanității, care a schimbat pentru totdeauna felul în care lumea a privit nazismul, războiul și suferința umană.
1947: Înființarea Filarmonicii „Banatul” din Timișoara.
În 1947, la Timișoara, oraș cu o veche și bogată tradiție muzicală, lua naștere una dintre cele mai importante instituții de cultură din vestul României: Filarmonica „Banatul”. Actul său de înființare a venit într-o perioadă de mari frământări politice și sociale, în plin proces de transformare a României într-un stat comunist. Cu toate acestea, fondarea filarmonicii a reprezentat o afirmare a continuității culturii și spiritului artistic, dincolo de turbulențele vremii.
Deși oficializată în 1947, rădăcinile activității muzicale simfonice la Timișoara coboară mult mai adânc, până în secolul al XIX-lea, când aici existau orchestre ale teatrului, fanfare și o efervescentă viață corală. Timișoara, oraș cosmopolit și multicultural, a fost întotdeauna un teren fertil pentru muzică — iar înființarea filarmonicii a fost o recunoaștere instituțională a acestei tradiții.
Filarmonica „Banatul” a adunat în jurul său, încă de la început, o serie de muzicieni valoroși, formați în spiritul exigenței academice europene, dar și dornici să contribuie la renașterea culturală a orașului după război. În scurt timp, instituția a devenit un reper artistic pentru întreaga regiune, oferind concerte simfonice, recitaluri și colaborări cu soliști și dirijori de renume național și internațional.
Pe lângă activitatea sa concertistică, Filarmonica a avut un rol important și în educația muzicală a publicului timișorean, organizând concerte pentru copii și tineret, promovând lucrări clasice, dar și creații românești contemporane.
Sala Capitol, care avea să devină sediul filarmonicii, s-a transformat într-un templu al muzicii, cunoscut pentru acustica sa remarcabilă și pentru atmosfera caldă a concertelor. De-a lungul deceniilor, instituția a supraviețuit schimbărilor de regim, perioadelor de cenzură și subfinanțare, menținând mereu un standard artistic ridicat și o deschidere către inovație.
1964: Plenara lărgită a CC al PCR adoptă Declarația cu privire la poziția PCR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Declarația condamnă pretențiile PCUS de a domina mișcarea comunistă internațională sub pretextul internaționalismului proletar. Declarația marchează începutul oficial al politicii independente a României în cadrul „lagărului comunist”.
Această Declarație, redactată într-un limbaj ideologic de epocă, reprezenta de fapt o critică voalată, dar fermă la adresa pretențiilor hegemonice ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), care urmărea să-și impună viziunea și deciziile asupra tuturor partidelor comuniste din lagărul socialist, sub masca „internaționalismului proletar”. În contextul tensiunilor tot mai vizibile dintre URSS și China, România a profitat de moment pentru a-și afirma o poziție națională distinctă, care să-i consolideze autonomia în politica internă și externă.
Declarația sublinia dreptul fiecărui partid comunist de a-și stabili propriile căi de construcție socialistă, în funcție de condițiile specifice ale fiecărei țări. De asemenea, condamna dogmatismul și centralismul excesiv din cadrul mișcării comuniste internaționale, sugerând că URSS acționa ca un fel de „frate mai mare” impus cu forța.
Acest moment a fost pregătit cu grijă de liderii PCR, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care încă de la începutul anilor ’60 inițiaseră un proces de îndepărtare progresivă de sub tutela sovietică: retragerea trupelor sovietice din România (1958), promovarea unei industrii naționale autonome, și o atitudine tot mai naționalistă în discursul politic oficial.
Declarația din aprilie 1964 a fost primită cu entuziasm în cercurile intelectuale și în rândul populației, deoarece sugera o ieșire din umbra Moscovei și promitea o mai mare libertate de mișcare pentru România. În plan internațional, a fost privită cu interes de Occident, care a început să trateze România ca pe un partener mai puțin obedient în cadrul Pactului de la Varșovia.
Deși inițial părea o deschidere spre liberalizare, această independență externă nu s-a reflectat și într-o relaxare internă: regimul comunist a rămas autoritar, iar după moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965, Nicolae Ceaușescu va prelua conducerea și va continua linia suveranistă, dar într-o manieră tot mai dictatorială și izolaționistă.
Astfel, Declarația din 1964 rămâne un moment-cheie în istoria comunismului românesc: începutul oficial al național-comunismului, cu aparențe de suveranitate, dar cu fundamente tot autoritare.
1971: La Porțile de Fier, este conectat la sistemul energetic național primul hidroagregat de producție românească.
2019: Un incendiu masiv a cuprins Catedrala Notre-Dame din Paris; acoperișul și turla principală s-au prăbușit.
