1497: Amerigo Vespucci părăsește portul Cádiz pentru prima sa călătorie în Lumea Nouă.
Sfârșitul secolului al XV-lea era dominat de o adevărată febră a explorărilor maritime. După succesul lui Columb din 1492, Spania și Portugalia și-au intensificat competiția pentru descoperirea de noi rute și teritorii. Vespucci, care lucra în Sevilla ca comerciant și funcționar pentru familia Medici, a fost atras de această efervescență a descoperirilor geografice. Experiența sa în navigație și cartografie, alături de contactele comerciale, l-au propulsat în mijlocul acestor expediții.
Istoricii dezbat autenticitatea călătoriei din 1497, deoarece singurele dovezi provin din scrisorile lui Vespucci, iar unele relatări sunt contradictorii. Cu toate acestea, Vespucci susține că ar fi călătorit de-a lungul coastelor Americii Centrale și de Sud, explorând teritorii necunoscute. În timpul acestei expediții, ar fi observat caracteristicile unice ale continentului, identificându-l ca fiind distinct de Asia. Aceasta ar fi fost prima dintre cele patru călătorii atribuite lui Vespucci, fiecare contribuind la cartografierea și înțelegerea mai detaliată a continentului american.
Principala realizare a lui Vespucci a fost conștientizarea faptului că teritoriile explorate nu făceau parte din Asia, ci dintr-o masă continentală separată. Această concluzie revoluționară a fost documentată în scrisorile sale adresate prietenilor și oficialilor europeni. În 1507, un cartograf german, Martin Waldseemüller, a publicat o hartă a Lumii Noi și, în onoarea lui Vespucci, a numit continentul „America”. Aceasta a fost prima utilizare oficială a numelui, care ulterior s-a extins și la America de Nord.
În ciuda realizărilor sale, rolul lui Vespucci în descoperirea Americilor a fost contestat. Mulți istorici consideră că unele dintre călătoriile sale ar fi fost exagerate sau chiar inventate pentru a-și consolida reputația. Totuși, meritele sale în clarificarea faptului că Lumea Nouă era un continent separat nu pot fi negate.
1499: Este publicată prima hartă geografică a lui Amerigo Vespucci.
1503: Cristofor Columb descoperă Insulele Cayman și le denumește Las Tortugas, datorită numeroaselor broaște țestoase care se găseau acolo.
1655: Jamaica a intrat sub autoritate britanică, după stăpânirea spaniolă care a durat 161 de ani.
1881: România este proclamată Regat. Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen este încoronat Rege al României (1881–1914), după ce anterior fusese Principe al României (1866-1881).
1924: J. Edgar Hoover este numit director al Biroului Federal de Investigații (FBI), o agenție federală din SUA de combatere a criminalității, și va rămâne în această funcție timp de 48 de ani, până la moartea sa în anul 1972.
Anul 1924 a fost un punct de cotitură pentru BI, afectat de scandaluri de corupție și ineficiență. Numirea lui Hoover a fost văzută ca o măsură de reformare și disciplinare a agenției. Hoover a impus un standard strict de profesionalism, recrutând agenți bine pregătiți și educați și instituind un sistem riguros de antrenament și evaluare. A fost un pionier în introducerea de tehnici moderne de investigație, inclusiv utilizarea amprentelor digitale și a fișierelor centralizate pentru identificarea suspecților.
Sub conducerea sa, BI a fost transformat în 1935 în Biroul Federal de Investigații (FBI), extinzându-și atribuțiile și influența pe întreg teritoriul american. Hoover a pus accent pe dezvoltarea științei criminalistice și a creat Laboratorul FBI, care a devenit unul dintre cele mai avansate centre de criminalistică din lume. De asemenea, a înființat o academie de formare pentru agenți, consolidând reputația FBI ca organizație de elită.
În anii ’30, Hoover și FBI au lansat o campanie agresivă împotriva gangsterilor celebri, precum John Dillinger, „Machine Gun” Kelly și Bonnie și Clyde. Succesul acestor operațiuni a întărit prestigiul FBI și a sporit încrederea publicului în agenție.
În perioada Războiului Rece, Hoover a concentrat resursele FBI pe combaterea comunismului, perceput drept cea mai mare amenințare pentru securitatea națională a Statelor Unite. Sub conducerea sa, FBI a desfășurat ample operațiuni de supraveghere și infiltrare în organizațiile suspectate de legături comuniste, dar și în mișcările pentru drepturile civile, ceea ce a atras critici intense privind încălcarea drepturilor civile și abuzul de putere.
Deși a fost respectat pentru consolidarea și profesionalizarea FBI, Hoover a fost și o figură extrem de controversată. Supravegherea extinsă a activiștilor politici, a liderilor pentru drepturi civile (inclusiv Martin Luther King Jr.) și a opozanților politici a ridicat numeroase semne de întrebare privind abuzul de putere și încălcarea libertăților civile. Hoover a acumulat dosare compromițătoare despre politicieni și personalități publice, ceea ce i-a oferit o influență considerabilă și, posibil, l-a menținut la conducere timp de 48 de ani, indiferent de schimbările politice.
Moartea sa, în 1972, a deschis calea pentru reforme majore în cadrul FBI, menite să limiteze puterea directorului și să prevină supravegherea abuzivă a cetățenilor americani.
1940: Winston Churchill devine prim-ministru al Marii Britanii în urma demisiei premierului Neville Chamberlain. În aceeași zi, Germania invadează Franța, Țările de Jos, Belgia și Marele Ducat de Luxemburg. Între timp, Regatul Unit ocupă Islanda.
În momentul numirii lui Churchill, Marea Britanie se afla într-o situație delicată. Guvernul Chamberlain, marcat de politică de conciliere față de Germania și de eșecul înfrângerii Germaniei în războiul din Norvegia, a pierdut sprijinul populației și al parlamentarilor. Chamberlain, cunoscut pentru politica sa de „apărare colectivă” față de Germania, a demisionat în fața presiunilor interne și a confruntării cu realitățile războiului. Churchill, un lider cunoscut pentru viziunea sa fermă și pentru retorica sa puternică, a fost ales pentru a prelua conducerea.
Noul prim-ministru a adus cu el o hotărâre fermă de a lupta împotriva agresiunii naziste, respingând orice formă de înțelegere cu Hitler. Discursurile sale, care aveau să devină celebre, au inspirat poporul britanic și au consolidat determinarea națiunii de a rezista în fața invaziei germane. Churchill a subliniat că „nu avem de oferit decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare”, un mesaj care a rămas emblematic pentru perioada de război.
În aceeași zi în care Churchill a preluat funcția de prim-ministru, Germania a început atacul împotriva Franței și a țărilor vecine. Trupele germane au avansat rapid prin Belgia și Olanda, într-o manevră blitzkrieg care a surprins complet apărarea aliate. Forțele armate ale Franței și ale țărilor de Jos au fost depășite de blitzkrieg-ul german, iar în câteva săptămâni, Franța a capitulat, iar restul teritoriilor invadate au fost ocupate rapid de forțele naziste.
Invazia a avut un impact major asupra echilibrului de putere din Europa. Franța, unul dintre cei mai puternici aliați ai Marii Britanii, a fost eliminată ca principală forță militară în războiul din Europa, iar Marea Britanie rămânea singura putere majoră din Europa capabilă să lupte împotriva Germaniei.
În paralel cu invazia germană, Marea Britanie a acționat pentru a preveni posibilele amenințări dinspre Islanda, o insulă strategică aflată în mijlocul Atlanticului. Regatul Unit a ocupat Islanda în mai 1940, pentru a împiedica Germania să obțină o bază aeriană acolo și pentru a controla o rută de transport importantă între Europa și America de Nord. Această acțiune a fost una dintre primele măsuri de extindere a influenței britanice asupra teritoriilor de pe mare și a marcat o dovadă a angajamentului Marii Britanii de a rezista în fața avansului nazist.
1941: Al Doilea Război Mondial: Rudolf Hess se parașutează în Scoția în încercarea de a negocia pacea între Anglia și Germania nazistă.
La începutul anului 1941, războiul dintre Marea Britanie și Germania părea să se prelungească, cu Regatul Unit refuzând să se supună cerințelor Germaniei naziste. Adolf Hitler își dorea să încheie un acord de pace cu britanicii pentru a putea concentra resursele Germaniei în est, pentru a invada Uniunea Sovietică. De asemenea, Hitler considera că o pace cu Marea Britanie ar elimina un adversar puternic și ar asigura dominația germană în Europa.
Rudolf Hess, care a fost inițial un susținător fervent al ideilor național-socialiste, a devenit tot mai nemulțumit de războiul continuu și de lipsa unei soluții politice. De-a lungul anilor, Hess se implicase în discuții cu Hitler despre posibilitatea unui acord cu britanicii, dar era tot mai conștient că Germania ar putea pierde războiul. De asemenea, Hess avea o viziune personală asupra unui acord de pace care ar fi asigurat supraviețuirea Germaniei fără a fi nevoie de o continuare a conflictului.
Într-o acțiune solitară și extrem de riscantă, Hess a zburat la bordul unui avion Messerschmitt Bf 110, fără permisiunea oficială a lui Hitler, și s-a parașutat în apropierea orașului Glasgow, în Scoția. Înainte de zborul său, Hess i-a lăsat o scrisoare în care susținea că intenționează să încheie pacea cu Marea Britanie, argumentând că pacea între cele două națiuni ar fi benefică și pentru Germania, care ar putea astfel să își concentreze forțele asupra Uniunii Sovietice.
Hess a fost capturat rapid de autoritățile britanice după ce a aterizat. Inițial, britanicii au fost confuzi în legătură cu intențiile sale, iar ideea că un lider nazist ar încerca să negocieze pacea în mod unilateral părea imposibilă. Guvernul britanic a respins categoric orice discuție cu Hess, considerându-l un trădător și un fanatic al regimului nazist.
După capturarea sa, Hess a fost ținut prizonier de autoritățile britanice și a fost judecat la Nurnberg, în cadrul proceselor de după război, pentru acuzațiile de crime de război și conspirație. În timpul procesului, Hess a susținut că acțiunea sa a fost una personală și că nu a fost autorizată de Hitler, dar mulți istorici consideră că a acționat cu permisiunea tacită a acestuia.
Deși în timpul procesului, Hess a încercat să explice intențiile sale de a negocia o pace separată, aceasta nu a fost acceptată de britanici. Pe parcursul războiului, în ciuda captivității sale, Hess a rămas o figură simbolică a regimului nazist. În 1941, acesta a fost considerat trădător în ochii liderilor britanici și, prin urmare, nu s-a ajuns la niciun acord de pace.
În ciuda declarațiilor oficiale, numeroase teorii ale conspirației au apărut în legătură cu acțiunea lui Hess. Unii sugerează că Hess ar fi fost un „fals” sau că a fost trimis de către Hitler pentru a negocia un acord secret, în timp ce alții cred că Hess ar fi fost victima unui plan de manipulare. Speculațiile asupra motivelor sale și despre statutul său de prizonier au continuat mult după război.
În 1987, Hess a murit în închisoare într-o circumstanță controversată, fiind găsit spânzurat în celula sa. Moartea sa a alimentat și mai multe teorii ale conspirației, mulți considerând că a fost un asasinat pentru a preveni divulgarea unor informații sensibile.
1946: Prima lansare cu succes a rachetei americane V-2 la White Sands Proving Ground, SUA.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a dezvoltat racheta V-2 (denumită și A-4), prima rachetă balistică de lungă distanță operabilă. Sub conducerea inginerului Wernher von Braun, V-2 a fost folosită ca armă de bombardament împotriva Marii Britanii și a altor ținte aliate. Racheta putea atinge viteze supersonice și avea un impact devastator. După sfârșitul războiului, Statele Unite și Uniunea Sovietică au înființat programe pentru a prelua și a utiliza tehnologia germană în scopuri proprii, iar von Braun și mulți dintre colegii săi au fost aduși în SUA prin intermediul unui program secret numit „Operațiunea Paperclip”.
La White Sands, unul dintre principalele terenuri de testare ale armatei americane, rachetele V-2 au fost pregătite pentru a fi lansate în cadrul unui program de testare. Prima lansare cu succes a unei V-2 a avut loc la 16 martie 1946 și a marcat începutul unei noi ere pentru tehnologia rachetelor. Deși racheta fusese deja testată cu succes în Germania înainte de război, testele americane au avut o semnificație aparte, având în vedere scopul acestora de a integra tehnologia germană în programele americane de rachete.
Lansarea V-2 a fost un succes parțial, iar racheta a zburat pe o distanță semnificativă. Deși obiectivul principal al testului era să demonstreze capacitățile de zbor și să măsoare performanțele rachetei în condiții controlate, rezultatele au contribuit la dezvoltarea și perfecționarea tehnologiilor de propulsie și control al rachetelor. Aceste teste de la White Sands aveau să devină fundamentale pentru progresele ulterioare în domeniul rachetelor balistice și al cercetării aerospațiale.
Succesul lansării V-2 la White Sands a fost un pas esențial pentru dezvoltarea tehnologiilor de rachete din Statele Unite. Inginerii și cercetătorii americani, lucrând sub conducerea lui Wernher von Braun, au învățat rapid din testele cu V-2 și au început să construiască rachete tot mai puternice și mai precise. În câțiva ani, aceste progrese au contribuit la dezvoltarea rachetelor balistice intercontinentale (ICBM) și a programelor de explorare a spațiului.
De asemenea, succesul testelor a dus la formarea unei noi industrii aerospațiale, care, în deceniile următoare, avea să sprijine lansarea sateliților, misiunile către Lună și, în cele din urmă, explorarea profundă a sistemului solar. Mulți dintre cei implicați în programul V-2 la White Sands, inclusiv von Braun, au devenit figuri cheie în programul american de explorare a spațiului, în special în cadrul NASA, agenția națională americană pentru aeronautică și explorare spațială.
2002: Agentul FBI Robert Hanssen este condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitatea de eliberare condiționată, pentru faptul de a fi vândut secrete americane Moscovei în schimbul unei sume de 1,4 milioane de dolari în numerar și diamante.
Robert Hanssen a început să lucreze pentru FBI în 1976, iar până la momentul arestării sale, fusese un agent respectat, având acces la unele dintre cele mai sensibile informații guvernamentale. Cu toate acestea, în ciuda reputației sale de profesionist, Hanssen a avut o viață secretă, care implica activități de spionaj pentru Uniunea Sovietică și, ulterior, pentru Rusia, începând încă din anii 1979. Motivul spionajului său a fost unul financiar, dar și ideologic, el dorind să fie considerat un „erou” al spionajului de către KGB.
Hanssen a vândut o cantitate imensă de informații sensibile, inclusiv date despre agențiile de spionaj americane și metodele de interceptare a comunicațiilor, identificând chiar surse umane din interiorul guvernului american. În schimbul informațiilor, Hanssen a primit aproximativ 1,4 milioane de dolari în numerar și diamante. Actele sale de trădare au avut un impact devastator asupra operațiunilor de securitate națională ale Statelor Unite și au dus la expunerea unor agenți americani din rețelele de spionaj din Uniunea Sovietică.
În ciuda activităților sale de spionaj, Hanssen a reușit să rămână neidentificat timp de mai mulți ani. Descoperirea sa a fost posibilă datorită unor indicii și greșeli făcute de el în timpul activităților de spionaj. La începutul anilor 2000, FBI a început să observe discrepanțe în comportamentul și stilul de muncă al lui Hanssen. În 2001, agenții FBI au reușit să obțină dovezi concludente privind legăturile sale cu serviciile de informații ruse, iar în februarie 2001, Hanssen a fost arestat în timp ce încerca să predese o altă serie de documente secrete în schimbul unei plăți.
Cazul Hanssen a avut un impact semnificativ asupra FBI și asupra relațiilor internaționale ale Statelor Unite. Spionajul său a dus la revizuirea procedurilor interne ale FBI și ale altor agenții guvernamentale din Statele Unite, iar cazul a pus în lumină fragilitatea sistemelor de securitate ale agențiilor de informații. De asemenea, a fost un șoc pentru mulți, având în vedere că un agent de rang înalt al FBI, instituție dedicată combaterii infracțiunilor, putea fi atât de profund implicat într-o activitate de trădare.
În plus, cazul a arătat modul în care serviciile de informații rusești au reușit să infiltreze agențiile americane și să colecteze informații vitale de-a lungul decadelor. Hanssen a fost considerat o trădare extremă, având în vedere că a vândut informații care puneau în pericol viața și securitatea agenților americani din teren. Unii dintre aceștia au fost capturați și executați de autoritățile sovietice ca urmare a trădării sale.
