1861: Italia: Statele peninsulei și Regatul celor Două Sicilii au fost unite de regele Victor Emmanuel al II-lea.
Unificarea Italiei nu a fost un eveniment spontan, ci rezultatul a zeci de ani de conflicte, alianțe politice și acțiuni militare. Mișcarea a fost susținută de mai multe figuri emblematice, printre care Giuseppe Mazzini, un fervent republican și naționalist, contele Camillo di Cavour, prim-ministrul Regatului Sardiniei și strategul unificării, și Giuseppe Garibaldi, liderul militar carismatic care a condus celebra expediție a celor „O Mie de Cămăși Roșii” împotriva Bourbonilor din sudul Italiei.
Cavour a jucat un rol esențial în manevrele diplomatice care au dus la unificare. Sub conducerea sa, Regatul Sardiniei-Piemont a reușit să obțină sprijinul Franței împotriva austriecilor, ceea ce a dus la cucerirea Lombardiei în 1859. În același timp, Garibaldi a organizat expediția sa din 1860, debarcând în Sicilia și răsturnând regimul Bourbon. Cucerirea sudului a fost rapidă, iar Garibaldi, deși ar fi putut încerca să instaureze o republică, a ales să cedeze teritoriile lui Victor Emmanuel al II-lea, recunoscând astfel autoritatea monarhului.
Astfel, în 1861, Italia era aproape complet unită, cu excepția Veneției și a Statelor Papale, care au rămas sub control străin. Acestea vor fi anexate mai târziu, în 1866 (Veneția) și 1870 (Roma), completând harta Italiei moderne.
Unificarea a adus numeroase provocări. Italia era o țară fragmentată economic, cu diferențe uriașe între nordul industrializat și sudul agrar. Mai mult, biserica catolică s-a opus noului stat, papa refuzând să recunoască autoritatea lui Victor Emmanuel al II-lea asupra Romei. În ciuda acestor dificultăți, momentul din 1861 a reprezentat un punct de cotitură în istoria Europei, transformând Italia într-un actor geopolitic important.
1950: Cercetătorii de la Universitatea Berkeley din California anunță crearea elementului 98, pe care îl numesc „californiu”.
Californiul a fost sintetizat de un grup de cercetători condus de Stanley G. Thompson, Kenneth Street Jr., Albert Ghiorso și Glenn T. Seaborg, aceștia fiind deja cunoscuți pentru contribuțiile lor la descoperirea altor elemente grele. Elementul a fost obținut prin bombardarea unui eșantion de curiu (elementul 96) cu particule alfa (nuclee de heliu), într-un ciclotron de mare energie.
Californiul este un metal radioactiv din seria actinidelor, având un număr atomic de 98. Este extrem de rar în natură și este produs exclusiv în laboratoare. Deoarece emite o cantitate semnificativă de radiații, trebuie manipulat cu precauție.
Deși este un element artificial și greu de produs, californiul are aplicații semnificative, în special datorită proprietăților sale radioactive:
Sursă puternică de neutroni – Californiul-252 este utilizat pentru activarea neutronilor, fiind folosit în industria nucleară, detectarea metalelor și testarea materialelor. De exemplu, ajută la inspecția motoarelor de avion și a rezervoarelor de combustibil pentru a detecta defectele structurale.
Medicină – Datorită capacității sale de a emite neutroni, este folosit în tratamentul cancerului, în special pentru terapiile care necesită surse compacte de radiație.
Explorare geologică – Este utilizat în detectoarele de minereuri pentru identificarea depozitelor subterane de aur, argint și uraniu.
1958: Satelitul Vanguard 1, primul satelit alimentat cu energie solară, este lansat pe orbita Pământului de către Laboratorul de Cercetare Navală al Statelor Unite. Deși comunicațiile cu satelitul s-au pierdut în 1964, acesta rămâne cel mai vechi obiect fabricat de om aflat pe orbita Pământului.
Satelitul Vanguard 1 a fost parte a programului american Vanguard, conceput inițial pentru Anul Geofizic Internațional (1957-1958), un eveniment global dedicat studiului Pământului și atmosferei. Planul era să fie primul satelit lansat de SUA, însă Sputnik 1 (URSS) și Explorer 1 (SUA) i-au luat-o înainte.
Cu toate acestea, Vanguard 1 a fost primul satelit care folosea panouri solare pentru a genera energie electrică. Acest sistem revoluționar i-a permis să transmită date timp de șapte ani, mult mai mult decât sateliții anteriori, care foloseau baterii chimice cu durată limitată.
Vanguard 1 era un sferoid metalic cu un diametru de 16,5 cm și o greutate de 1,47 kg. Era echipat cu transmițătoare radio, un termometru intern și șase panouri solare care alimentau emițătorii radio. Acesta a fost plasat pe o orbită eliptică înaltă, atingând un apogeu de 3.969 km și un perigeu de 654 km.
Deși transmisia radio a încetat în 1964, Vanguard 1 continuă să orbiteze Pământul și astăzi, fiind cel mai vechi satelit artificial încă aflat pe orbită. Se estimează că va rămâne acolo pentru cel puțin 200 de ani, devenind un simbol al începuturilor explorării spațiale.
1959: Tenzin Gyatso, al 14-lea Dalai Lama, liderul spiritual al Tibetului, fuge din țară, autoexilându-se în India, după o răscoală armată nereușită a populației tibetane.
Titlul de Dalai Lama desemnează liderul spiritual și, până în 1959, și pe cel politic al Tibetului. Termenul „Dalai” provine din mongolă și înseamnă „ocean”, iar „Lama” este un titlu budist tibetan echivalent cu „guru” sau „învățător”. Așadar, Dalai Lama este considerat „Învățătorul cu înțelepciune cât oceanul”.
Potrivit tradiției budiste tibetane, Dalai Lama este reîncarnarea Avalokiteśvarei, o divinitate budistă a compasiunii. După moartea unui Dalai Lama, călugării caută semne ale reîncarnării sale într-un nou copil, care este apoi educat pentru a prelua funcția.
Tenzin Gyatso, cel de-al 14-lea Dalai Lama, s-a născut în 1935 într-o familie de țărani săraci și a fost recunoscut ca reîncarnare a predecesorului său la vârsta de 2 ani. A fost educat în spiritul doctrinei lamaiste și a fost proclamat lider politic și spiritual al Tibetului în 1950, la doar 15 ani, exact în momentul în care China comunistă a început să își impună controlul asupra regiunii.
Imaginea idealizată a Tibetului ca fiind un paradis spiritual pașnic este departe de realitate. Până în 1959, Tibetul era o societate feudală teocratică, unde o clasă restrânsă de călugări și nobili deținea toată puterea și resursele, iar majoritatea populației trăia în condiții asemănătoare sclaviei.
90% din populație erau iobagi care lucrau pământurile marilor mănăstiri și ale aristocraților. Nu aveau drept de proprietate și trebuiau să ofere muncă și produse călugărilor și stăpânilor feudali.
Pedepse barbare – sistemul de justiție tibetan prevedea torturi crude, precum scoaterea ochilor, tăierea mâinilor sau mutilarea feței pentru cei care nu respectau regulile impuse de clerul lamaist.
Sistem de caste religios – călugării budiști reprezentau clasa conducătoare, având drept de viață și de moarte asupra populației. Cei care se împotriveau erau considerați păcătoși și tratați ca niște proscriși.
Exploatarea femeilor – femeile din Tibet nu aveau aproape niciun drept și erau adesea forțate să devină servitoare în mănăstiri sau să intre în relații poligame impuse de sistemul social.
Departe de a fi un „regat al păcii”, Tibetul era o dictatură religioasă brutală, unde elita lamaistă și aristocrații trăiau în lux, iar populația era redusă la statutul de mână de lucru obedientă.După ce China a anexat Tibetul în 1950, conducerea comunistă a implementat reforme sociale și economice, eliminând sistemul feudal lamaist. Mulți țărani și foști iobagi au susținut aceste schimbări, dar clasa conducătoare lamaistă s-a opus.
În 1959, tensiunile dintre autoritățile chineze și susținătorii vechiului regim au dus la o revoltă armată în Lhasa, capitala Tibetului. Trupele chineze au reprimat rapid revolta, iar Dalai Lama, temându-se că va fi capturat sau ucis, a fugit travestit în haine de soldat și a traversat granița în India, unde a fost primit ca refugiat politic.
Dalai Lama a înființat un guvern tibetan în exil în India și a continuat să promoveze cauza independenței Tibetului.
China a introdus reforme drastice, abolind iobăgia și distribuind pământ țăranilor. Au fost construite școli și spitale, iar infrastructura a fost modernizată.
Disputa privind Tibetul continuă – Dalai Lama și susținătorii săi pledează pentru autonomie sau independență, în timp ce China consideră Tibetul parte integrantă a teritoriului său.
Documente declasificate arată că în anii 1960 CIA a alocat aproximativ 1,7 milioane de dolari pe an pentru operațiuni tibetane.
Din această sumă, aproximativ 180.000 de dolari pe an mergeau către administrația lui Dalai Lama pentru activități politice și diplomatice.
Dalai Lama nu a negat existența sprijinului CIA, dar a susținut că tibetanii acceptau ajutorul oricui îi sprijinea împotriva ocupației chineze și că operațiunea era mai degrabă o strategie americană din Războiul Rece decât o inițiativă tibetană.
Programul CIA a fost oprit la începutul anilor 1970, după apropierea diplomatică dintre Richard Nixon și Mao Zedong
Fuga lui Dalai Lama din 1959 a fost punctul final al unei dictaturi religioase care a menținut Tibetul în întuneric timp de secole. Deși Dalai Lama este astăzi văzut ca un lider spiritual carismatic, regimul pe care l-a condus înainte de 1959 nu era deloc unul al compasiunii și păcii, ci o oligarhie teocratică opresivă, unde poporul trăia sub jugul unei caste religioase privilegiate.
1960 – Președintele SUA Dwight D. Eisenhower semnează directiva Consiliului Național de Securitate privind programul de acțiune secretă anti- cubanez care va duce în cele din urmă la Invazia Golfului Porcilor.
În ianuarie 1959, revoluția cubaneză condusă de Fidel Castro l-a înlăturat pe dictatorul sprijinit de SUA, Fulgencio Batista. Inițial, Washingtonul nu a fost ostil regimului nou instalat, dar, pe măsură ce Castro a naționalizat proprietăți americane și a implementat reforme socialiste, SUA au perceput Cuba ca o amenințare în emisfera vestică.
În acest context, administrația Eisenhower a considerat că înlăturarea lui Castro era necesară pentru a preveni răspândirea comunismului în America Latină. Astfel, CIA a primit undă verde pentru a organiza, finanța și instrui o armată de exilați cubanezi, care urmau să invadeze Cuba și să declanșeze o revoltă împotriva lui Castro.
Directiva NSC prevedea o strategie pe mai multe fronturi, incluzând:
Propagandă anti-Castro – campanii de dezinformare, emisiuni radio și articole care să submineze regimul cubanez.
Sabotaj economic – atacuri asupra infrastructurii cubaneze și embargou economic.
Sprijinirea grupurilor anti-Castro – recrutarea și instruirea unor exilați cubanezi pentru o viitoare insurecție.
Operațiuni paramilitare – crearea unei forțe armate capabile să invadeze Cuba.
Pentru această misiune, CIA a stabilit baze de antrenament în Guatemala și Nicaragua, unde aproximativ 1.500 de luptători cubanezi au fost pregătiți pentru atacul planificat.
Deși John F. Kennedy a devenit președinte în ianuarie 1961, el a moștenit planurile elaborate de Eisenhower și CIA. În aprilie 1961, forțele anti-Castro au debarcat în Golful Porcilor, dar operațiunea a fost un eșec total:
CIA a subestimat suportul popular pentru Castro, iar populația nu s-a ridicat împotriva lui.
Forțele cubaneze, bine pregătite, au zdrobit rapid invadatorii.
Kennedy a refuzat să aprobe sprijin aerian masiv, lăsând forțele de exilați fără sprijin.
În final, peste 1.100 de luptători au fost capturați, iar Cuba a consolidat și mai mult relațiile cu URSS, ducând la Criza Rachetelor din 1962.
În 1962, șefii militari ai SUA (organizați în Joint Chiefs of Staff) au propus un plan secret (Operation Northwoods) care prevedea operațiuni sub steag fals („false flag”).
Ideea era să fie create incidente violente care să pară atacuri ale Cubei asupra Statelor Unite sau asupra unor civili americani.
Planul includea scenarii precum sabotaje pe teritoriul SUA, atacuri asupra unor baze militare americane, deturnarea sau chiar distrugerea unor avioane civile SUA, atentate simulate împotriva refugiaților cubanezi din Miami, scufundarea unor nave americane și atribuirea vinovăției Cubei.
Scopul era crearea unei reacții de indignare publică care să justifice un război împotriva Cubei.
Planul a fost semnat de Lyman Lemnitzer care era atunci președintele Joint Chiefs of Staff.
Președintele Kennedy a respins planul.
1969: Golda Meir devine prima femeie prim-ministru al statului Israel.
Golda Meir s-a născut în 1898, în Kiev (pe atunci parte a Imperiului Rus), într-o familie evreiască. La o vârstă fragedă, a emigrat în Statele Unite, unde a fost influențată de mișcările sioniste și socialiste. În 1921, s-a mutat în Palestina, care se afla sub mandat britanic, și s-a alăturat mișcării sioniste care lupta pentru crearea unui stat evreu.
A fost un membru fondator al statului Israel în 1948 și unul dintre semnatarii Declarației de Independență.
A ocupat funcția de ministru al Muncii (1949-1956), promovând politici sociale și economice esențiale pentru consolidarea tânărului stat israelian.
Între 1956 și 1966, a fost ministru de Externe, consolidând relațiile internaționale ale Israelului.
În 1969, după moartea premierului Levi Eshkol, Golda Meir a fost aleasă lider al Partidului Muncii și a devenit al patrulea prim-ministru al Israelului. Mandatul său a fost marcat de tensiuni regionale puternice:
Războiul de Uzură (1967-1970) – un conflict cu Egiptul, Siria și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP).
Atacuri teroriste împotriva Israelului, inclusiv celebrul masacru de la München (1972), când membri ai grupării palestiniene „Septembrie Negru” au ucis 11 sportivi israelieni la Jocurile Olimpice.
Războiul de Yom Kippur (1973) – un atac surpriză al Egiptului și Siriei asupra Israelului, care a pus statul evreu în mare dificultate, dar s-a încheiat cu victoria israeliană.
După Războiul de Yom Kippur, Golda Meir a fost criticată pentru lipsa de pregătire în fața atacului arabo-sirian. Deși a fost presată să demisioneze, ea a rămas în funcție până în 1974, când a fost înlocuită de Yitzhak Rabin.
Golda Meir a rămas una dintre cele mai influente figuri din istoria Israelului. A fost descrisă ca o „bunică de fier”, un lider intransigent, dar respectat, și un simbol al luptei pentru supraviețuire a statului evreu. A murit în 1978, la vârsta de 80 de ani.
