S-au sculat la 5, așa cum își programaseră seara când s-au culcat.
Bărbații s-au dus la pompa din colț, să aducă câteva găleți de apă, să fie S-au spălat până la brâu, așa cum făceau în fiecare dimineață, cel puțin vara. Doamna Fuks după ce s-a întors de la magazinul de pâine s-a pus și a făcut o omletă cu ceapă și niște cafea cu lapte, au mâncat și s-au pus să aștepte.
Nu știau când vor veni musafirii de la Germania, se gândeau că probabil vor ajunge cândva înaintea prânzului.
Și au așteptat. După care au așteptat și mai mult.
Doamna Fuks mai ieșea din când în când din casă, se uita în lungul străzii principale, să vadă dacă nu vine vreo mașină cu numere germane, după care se întorcea.
Băieții, ca să mai treacă timpul s-au pus să își vadă de treburi, domnul Fuks s-a pus să-și aranjeze cârligele și plumbii de pescuit, băiatul a ascultat mai întâi reluarea de la Metronom ‘70, emisiunea din seara trecută după care s-a apucat să citească o carte. Nici nu prea aveau ce să facă mare lucru, vecinii lor erau cu toții la serviciu, nu aveau nici măcar cu cine să povestească câte ceva.
Au mâncat de prânz, au tras și un pui de somn.
S-a făcut ora 15 și musafirii încă nu sosiseră.
Începuseră și vecinii să sosească de la locurile lor de muncă.
La un moment dat a trecut un cortegiu funerar.
Pentru că musafirii se lasă așteptați să ne ocupăm puțin de acest trist eveniment:
Astăzi, dacă pe străzile orașului trece o ceremonie funerară, mai ales una cu muzică, scriu ziarele despre acest eveniment. Dar puțini știu că înmormântările care erau însoțite de o fanfară nu erau ceva foarte rar în anii ‘70 și chiar mai târziu.
Să nu credeți că așa se practica doar în cazul oamenilor foarte importanți, sau foarte bogați.
Nici pe departe, era o practică destul de uzuală ca după ce mortul era privegheat la fostul său domiciliu să fie condus la cimitir de o coloană de oameni, de obicei rude și cunoscuți, în sunetul muzicii unei fanfare.
Era ca și la nuntă, un eveniment la care angajezi o orchestră.
Existau în Timișoara două fanfare care în mod obișnuit prestau acest serviciu, una a Întreprinderii Locale de Transport, RATT-ul de astăzi, care își făcea repetițiile la Clubul 1 Mai, actualul sediu al Poliției Locale, iar cea de-a doua era fanfara CFR-ului care își avea locul la Depoul de locomotive, lângă pasarela din apropierea Gării de Nord, exista chiar o coborâre de pe pasarelă ca să ajungi la acea sală. Poate mai erau și alte fanfare, sigur avea și Armata așa ceva, dar eu nu știu nimic despre ele..
La început se auzea de undeva departe muzica. Copiii începeau să se cheme unul pe celălalt, hai afară că trece mortul. După copii ieșeau și părinții lor.
În față mergea un preot însoțit de purtătorii de prapuri, urma dricul, și în majoritatea cazurilor chiar era un dric adevărat tras de cai mascați, nu o mașină, după care urmau rudele și la sfârșit cortegiul era completat de prieteni, cunoscuți sau simpli curioși. Oneori acest cortegiu funerar era format din câteva zeci de oameni, altădată în coloană erau câteva sute de participanți. În funcție de câți oameni participau puteai să-ți faci o idee despre importanța defunctului.
Pe marginea străzilor lumea se uita, mașinile care treceau pe stradă își aprindeau farurile în semn de respect și întotdeauna făceau loc cortegiului.
Să nu vă imaginați că era ceva de genul ceremoniilor “Jazz Funeral” din New Orleans.
Dar interesant este că în ciuda faptului că tradițiile “Jazz Funeral” de la celălalt capăt al lumii își au originea în amestecul de tradiții creole și africane, la noi nu știu care a fost originea acestui gen de ceremonii, între “Jazz Funeral ceremony” de la ei și cortegiile funerare de la noi există multe asemănări.
Cortegiile funerare au cam aceeași alcătuire, există cineva care conduce ceremonia, acesta are de obicei niște ajutoare, urmează fanfara, dricul care este urmat de membrii familiei iar coloana este încheiată de prieteni, cunoscuți, vecini sau pur și simplu curioși.
Iar în cadrul fiecărei categorii există asemănări și deosebiri:
La noi maestrul de ceremonii este de regulă preotul. Acesta este ajutat/asistat de purtătorii de prapuri și de cei care cântă alături de el textele potrivite pentru acea ocazie.
La ei maestrul de ceremonii este de obicei o rudă apropiată, dacă se pricepe, sau, mai des, acest rol este “interpretat” de către profesioniști.
Aceștia sunt îmbrăcați în haine de doliu, de obicei negre, uneori împodobite cu panglici de doliu sau alte accesorii potrivite momentului. Totul din comportamentul acestor conducători ai cortegiului este menit să arate durerea față de pierderea suferită.
Dar această durere este exprimată într-un mod foarte coregrafic, fiecare pas al acestora este făcut în ritmul muzicii de jazz, fiecare mișcare a corpului este un spectacol.
Fanfara este foarte asemănătoare cu cea de la noi, membrii acesteia sunt îmbrăcați de obicei într-o uniformă. Doar muzica este diferită, la ei este jazz, la noi este muzică funebră pe care când o asculți te apucă plânsul, chiar dacă nu l-ai cunoscut pe mortul care trece.
Și ei și noi avem profesioniști care își exprimă durerea, de multe ori într-un mod exagerat. La ei acest lucru se face, ca și în cazul maestrului de ceremonii foarte coregrafic, existănd chiar un fel de dans specific.
La noi acest rol este preluat de către bocitoare.
Toți cei enumerați până acum, incluzând dricul care transportă mortul și rudele acestuia care sunt înșirate imediat după dric formează ceea ce este numit “first line”, prima linie. Aștia sunt partea tristă a coloanei.
Și, urmează partea cea mai interesantă.
Dacă la noi cei care încheie cortegiul, majoritatea participanților, preteni, rude, cunoscuți, sunt o mulțime relativ inertă care merg acolo din conveniență și abia așteaptă ca toată povestea să se termine dracului odată și să se ducă acasă, la ei această mulțime care se numește “second line” face tot spectacolul.
Oamenii ăia aduc un omagiu vieții, așa că dansează și cântă pe parcursul întregii ceremonii, poartă haine colorate, poartă măști și accesorii extravagante și transformă întreaga manifestare într-un fel de sărbătoare.
Tot ca o expresie a omagiului adus vieții în general și felului în care a trăit decedatul, unii participanți în loc de a purta costume negre poartă costume galbene, galbenul simbolizând viața și bucuria.
Dacă ne gândim bine, este și logic ca pentru un credincios să fie așa din moment ce mortul a părăsit viața asta plină de greutăți și se îndreaptă spre un loc mai bun.
Această parte a cortegiului este și ea de multe ori condusă de profesioniști.
Sunt și alte lucruri comune, de exemplu și la noi și la ei unul din accesoriile obligatorii la înmormântări este batista, care la ei reprezintă simbolul trudei de pe pământ, sudoarea care este ștearsă cu batista.
La noi batistele sunt legate de lumânări, sau sunt pur și simplu împărțite ca atare, la ei sunt fluturate în ritmul muzicii..
Din simbolistica lor, a celor de peste Ocean, mai fac parte și umbrelele, care reprezintă un simbol al protecției spirituale asupra celui decedat pe ultimul său drum. Tot felul de umbrele, cu ciucuri, cu panglici, colorate și care mai de care mai împodobite.
A trecut și înmormântarea în drumul ei către cimitirul din Calea Șagului, am mai aflat și unii dintre noi niște lucruri interesante despre care probabil mulți nu știau, și musafirii tot nu sosiseră.
Dar veniseră verișorii care locuiau în Mehala.
Vecinii, dacă tot au ieșit în stradă ca să vadă mortul au rămas acolo, povestind despre de-ale lor. Printre altele s-au interesat și dacă au sosit musafirii.
Mulți îl cunoșteau pe cel care urma să vină, fuseseră prieteni în copilărie, făcuseră școala împreună.
Cei care nu îl cunoscuseră erau și ei curioși, în fond ăsta era un fel de vis al fiecărui român, să fugă “dincolo”.
Unii, puțini, chiar o făceau, alții nu aveau curajul necesar dar visau în continuare la acea lume pe care și-o imaginau un fel de Las Vegas, cu multe lumini și reclame cu neon.
Mai erau și întrebările pe care ar fi dorit să le pună cuiva care chiar venea din acea lume, cum e acolo, o fi bine, o fi rău?
Dacă eu mă duc acolo mă voi descurca cu meseria pe care o am?
Cât câștigi, ai casă, e adevărat că acolo nu se găsește de mâncare decât lucruri artificiale?
Existau o mulțime de lucruri pe care musafirul ar fi trebuit să le explice.
Unii spuneau că acolo oamenii au câte o mașină în fiecare familie, că au mii de feluri de bere, că sâmbătă nu se lucrează.
Dar erau alții care spuneau că acolo, în Occident, sunt tot timpul greve și proteste, că sunt o mulțime de oameni care trăiesc pe stradă și se droghează. Și nu puteai să nu crezi lucrurile astea. În ziare vedeai poze, sau la televizor filmări care îți arătau protestatari și oameni care dorm sub poduri și probabil se și droghează.
Păi de ce protestează, de prea mult bine, că au mașini multe?
Dincolo de lucrurile importante, proteste, greve, situația locuințelor, erau și o mulțime de lucruri mărunte care trebuiau lămurite.
De exemplu, povestiseră unii că acolo, în Occidentul îmbelșugat, dacă marfa din magazinele care vând alimente nu se vinde până seara ți-o dă ăla, vânzător sau patron sau ce o fi, mai ieftin.
Românii, în condițiile în care între 1960 și începutul anilor ‘80 au avut prețuri aproape neschimbate nu puteau să înțeleagă cum e chestia asta.
Cum schimbă ăia prețul? Cine le dă ordin să îl schimbe. Statul? Și cum se dă ordinul ăsta, prin telefon sau cum? Care este procedura din punct de vedere tehnic, că e mult de lucru să te pui în fiecare seară să rescrii atâtea etichete cu noile prețuri, iar dimineață să le rescrii din nou? Îl schimbă toți pe preț sau îl schimbă numai unii? Și dacă îl schimbă numai unii, și mai sunt și prețuri diferite de la un magazin la altul, cum de nu se duce toată lumea să cumpere de la ăla care vinde mai ieftin?
Toată lumea începuse să devină nerăbdătoare, din când în când câte un vecin în maieu și cu o bască pe cap întreba peste gard, au venit?
Familia Fuks se resemnase deja, nu mai vin.
Or fi avut un accident pe drum, poate la ora asta sunt cu toții în spital, sau poate or fi murit cu toții în accident. Că nu era semn bun înmormântarea aia.
Și nici nu există vreo posibilitate să ne anunțe, ia uită-te, nu vine poștașul cu o telegramă?
Nici verișorii nu erau mulțumiți, începuseră și ei să se enerveze, dar cum este posibil așa ceva, să ne facă să așteptăm atâta, el nu știe că până acasă trebuie să schimbăm trei tramvaie? Și nu e sâmbătă, mâine trebuie să mergem la serviciu de dimineață.
Cam asta era starea de spirit pe la ora 18, când s-a auzit dinspre poartă o voce strigând:
– Halooo! E cineva acasă?
Doamna Fuks s-a repezit la poartă și…
În fața porții era chiar el, eroul principal al acestei povestiri, fratele ei Martin, Lux Martin, domnul cu înfățișare prosperă și cravată din centrul pozei.
S-au pupat iar Martin i-a întins surorii sale plasa de nylon, nu foarte plină, pe care o avea în mână:
– Ține, asta e pentru voi.
– va urma –
