Nebunia a început deja pe drumul spre casă, când doamna Fuks s-a întors de la “Telefoane”.
Le-a povestit tuturor vecinilor, care stăteau în fața caselor să mai schimbe o vorbă, că fratele ei din Germania vine în vizită. Vecinii povestiseră altor vecini, așă că în scurt timp toată strada aflase despre evenimentul ce avea să aibă loc vineri.
Seara târziu, când toți cei ai casei se întorseseră acasă, s-a organizat o mică ședință operativă la care au participat toți membrii familiei.
S-au stabilit următoarele măsuri care vor fi aplicate de urgență:
A doua zi atât soțul cât și fiul ei se vor duce la serviciu și vor solicita un concediu, fie concediul de odihnă cuvenit pentru acel an, fie un concediu fără plată.
Dar era obligatoriu ca acel concediu să înceapă din dimineața de vineri și trebuia să dureze cel puțin 2 săptămâni.
Doamna Fuks urma să meargă la piață mâine dimineață la ora 6 să cumpere ce trebuia cumpărat.
După ce se va întoarce, se va pune pe gătit, mohnstrudel, nüssenstrudel, bineînțeles cornulețe de vanilie umplute cu gem și cu nucă, gefülltes kraut, supă de găină cu tăieței și supă de vită cu găluște și multe altele. Precis musafirii vor dori să mănânce mâncare adevărată, că la ei se găsesc de mâncat numai plasticuri.
Iar băiatul urma ca mâine, după ce iese de la fabrică, să tragă o fugă până la verișorul din Mehala, să le anunțe și lor marele eveniment.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Dacă hobby-ul domnului Fuks era pescuitul, iar al băiatului era ascultatul muzicii, hobby-urile doamnei Fuks erau macrameurile și goblenul.
În anii ‘70 exista la noi o întreagă industrie orizontală a goblenurilor și a macrameurilor, existau pictori care pictau subiectele pe etamină, un fel de pânză cu țesătura rară, existau alții care desenau motivele florale sau geometrice direct pe pânza care urma să servească ca suport temporar pentru macrameuri, sau pe o coală mare de hârtie de pe care modelul avea să fie copiat pe pânză cu ajutorul “hârtiei de indigo”, existau chiar persoane care tricotau ață de macrame, pentru ca executantul final să nu se mai concentreze decât pe latura artistică.
Merceriile, niște magazine în care se vindeau tot felul de ațe, ace de cusut, de croșetat și de tricotat și nasturi erau cel mai răspândit gen de magazine din România.
Nu exista în toată țara un magazin din care să cumperi o piuliță, dacă aveai nevoie să o înlocuiești pe cea pierdută de la bicicletă, nu aveai de unde să cumperi o țeavă să-ți faci poartă din fier sau un cornier pentru ca să-ți închizi balconul, dar nu exista cartier cât de mărginaș în care să nu găsești o mercerie.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Și existau și legendele urbane despre cât de scumpe erau în Germania lucrurile astea făcute manual.
Periodic doamna Fuks îi arăta fiului ei imensa colecție de macrameuri și goblenuri, neuitând să menționeze și valoarea acestora:
– Asta face 800 de mărci în Germania, ăsta mic face numai 50 de mărci, iar fața asta de masă cu intarsii de goblen face o avere. Toate vor fi ale tale când te însori, vei fi un om bogat.
Este adevărat că lui îi plăceau mai mult posterele solarizate cu Jimi Hendrix, pictate cu vopsea neagră de sobe pe coli de carton “semiciocan” în format A0, dar avea să-i vină mintea la cap după ce se va însura.
Mai existau astfel de legende și despre sticlăria “din Rubin”, acele vaze și scrumiere roșii din sticlă, sau despre bibelourile din ceramică care reprezentau o țărăncuță, un pescar, o balerină, pisici, căței sau elefanți.
În fiecare locuință din România existau undeva între 500 de kg și 2 tone de astfel de bibelouri și vaze de tot felul, așezate te miri unde, în bibliotecă în primul rând, pe toate rafturile și mesele unde exista un loc liber. Pe televizor era vestitul pește din sticlă. Toată lumea umbla în propriile locuințe ca pe ace, ca nu cumva să dărâme și, Doamne-ferește, să spargă un bibelou sau o vază.
Din imensa colecție de goblenuri, macrameuri și bibelouri, doamna Fuks va trebui să aleagă câteva exemplare pentru a le dărui cumnatei și fratelui său, să-i facă și pe ei bogați, iar la alegere trebuia să participe întreaga familie, că nu puteai să dăruiești altora o avere din asta fără să te sfătuiești cu familia…
De mâncare se va ocupa femeia casei, iar cu băutura nu era o problemă, aveau câteva sticle de vin din producția proprie, vin adevărat făcut din strugurii care creșteau în propria curte, nu porișcă din aia de la magazin.
Și aveau și niște rachiu făcut din piersicile crescute în propriii copaci și preparat într-un distilator de laborator din sticlă, achiziționat de la minunatul magazin de instrumente medicale aflat lângă Clubul CFR, probabil unul din foarte puținele magazine din oraș, alături de farmacia din apropiere și cea din Piața Unirii care nu și-au schimbat profilul în ultimii 60 de ani.
Mai trebuia făcută o curățenie generală, de asta urmau să se ocupe bărbații când urmau să se întoarcă mâine de la lucru.
Și bineînțeles toată lumea avea să facă baie și să-și schimbe lenjeria de corp cu alta nou-nouță, nu se făcea să-ți aștepți musafirii de la Germania cu chiloții rupți în fund.
(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Joi seara erau cu toții rupți de oboseală, dar tot ce trebuia să fie făcut se făcuse.
Bărbații casei erau oficial în concediu de odihnă, prăjiturile erau terminate și fuseseră aranjate artistic în tăvi și farfurii, un rând de mohnstrudel, un rând de nüssenstrudel. Aspiratorul Raketa dovedise că își merită renumele, fiecare bibelou în parte fusese spălat cu Deval V, așa că întreaga casă era la fel de curată ca o bombonieră de cristal.
Camera de oaseți în care de regulă nu dormea nimeni fusese și ea aerisită și curățată, iar pe paturi fusese așternută lenjeria de pat care era păstrată într-un dulap pentru a-i fi dăruită băiatului ca “ștafir” când avea să se însoare și să plece la casa lui.
În toaletă fusese pus un sul nou-nouț de hârtie igienică, săpunul fusese și el schimbat cu un săpun Pygmalion care până atunci așteptase între cearceafurile pe care trebuise să le parfumeze.
Pe un raft al unui dulap așteptau frumos împăturite macrameurile, goblenurile îi așteptau și ele pe noii stăpâni, proaspăt montate în ramele la care tâmplarul din vecini lucrase toată ziua.
Târziu în noapte, după ce fixaseră deșteptătorul să sune la ora 5, s-au spălat și s-au culcat.
Și cu toate că acest subiect nu fusese pomenit nici măcar odată, cu toții se gândeau la același lucru:
Oare ce ne aduce?
– va urma –
