Dacă ai auzit vreodată imnul de deschidere al concursului Eurovision, atunci — chiar fără să știi — te-ai întâlnit cu barocul francez în toată splendoarea lui. Ce răsună acolo, triumfător și festiv, cu trâmbițe aurite și tobe războinice, este începutul unei lucrări sacre: „Te Deum” de Marc-Antoine Charpentier, compusă pe la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Dar cine a fost Charpentier? Ei bine, în vremea în care curtea regelui Soare (Ludovic al XIV-lea) era dominată de Jean-Baptiste Lully, compozitorul „oficial”, Charpentier a fost o voce mai discretă, dar profundă. A studiat în Italia (lucru pe care Lully, deși era el însuși italian la origine, nu-l prea gusta la alții), și s-a întors la Paris cu o ureche formată la armonii bogate, nuanțe dramatice și un stil care îmbina rigoarea franceză cu exuberanța italiană.
„Te Deum” era o rugăciune veche, în latină, de mulțumire și laudă adusă lui Dumnezeu, cântată de obicei după victorii, încoronări sau mari ocazii. Charpentier a compus mai multe lucrări cu acest titlu, dar cea mai cunoscută este Te Deum in D major (H.146). Aceasta e cea care a supraviețuit în inima culturii populare, și nu doar datorită Eurovisionului.
Deschiderea, marcantă și inconfundabilă, e o fanfară scrisă pentru instrumente de suflat (în special trompete naturale) și timpan. Dar să nu ne lăsăm păcăliți: nu e doar o piesă „galantă”. Charpentier plasează în continuare pasaje corale pline de noblețe și fervoare, dialoguri între voci și instrumente, și momente de seninătate aproape teatrală. De altfel, toată lucrarea are o calitate scenică – aproape că vezi o procesiune solemnă în catedrala regală, cu preoți, soldați, muzicieni și curteni.
Într-o epocă în care muzica era putere, Te Deum este exact ce voia monarhul absolut: o declarație sonoră de glorie, stabilitate și ordinea divină a lucrurilor. Iar Charpentier, chiar dacă nu era favorit al regelui, a compus aici un fel de „imn al victoriei baroce” care a traversat vremurile. Poate că nu se auzea la Versailles, dar a cucerit alte palate — inclusiv, peste 300 de ani, televiziunea europeană.
Și ce ironie dulce: tocmai compozitorul „de umbră”, care a trăit în umbra lui Lully, e astăzi auzit de milioane de oameni în fiecare an. Chiar dacă numele lui nu apare pe ecran, fanfara lui răsună — triumfătoare, curată, barocă.
