Una dintre dovezile inteligenței, individuale sau colective, este capacitatea de a stabili prioritățile. Nu doar să identifici problemele, ci să înțelegi care dintre ele trebuie rezolvate mai întâi, care mai pot aștepta și care nu mai suportă amânare.
Pentru că nu toate problemele au aceeași greutate și, mai ales, nu toate au aceleași consecințe dacă nu sunt rezolvate la timp.
Să luăm un exemplu simplu. O femeie este diagnosticată cu cancer la sân. Un medic competent și inteligent se va concentra, înainte de toate, asupra eliminării tumorii și a salvării vieții pacientei. Reconstrucția sânului, oricât de importantă ar fi pentru recuperarea fizică și psihologică a femeii, reprezintă o etapă ulterioară. Nu pentru că ar fi lipsită de importanță, ci pentru că există o ordine firească a lucrurilor: mai întâi trebuie să înlături pericolul care amenință viața, apoi să te ocupi de ceea ce poate îmbunătăți calitatea vieții.
Nimănui nu i-ar trece prin cap să-i reproșeze medicului că nu a început cu operația estetică. Ar fi absurd.
Și totuși, când vine vorba despre problemele societății, pare că ne pierdem uneori această elementară capacitate de a deosebi urgențele de preocupările care pot aștepta.
De ce?
Pentru că, în politică, prioritățile nu sunt stabilite întotdeauna în funcție de gravitatea unei probleme, ci și de vizibilitatea ei, de interesele electorale, de interesele economice și de capacitatea celor care o promovează de a atrage atenția publicului.
Iar uneori, trebuie s-o spunem, de comoditatea de a discuta despre probleme abstracte, în locul celor concrete, care ne obligă să facem ceva.
Să ne gândim, de exemplu, la oamenii care nu se mai pot îngriji singuri.
Avem copii cu dizabilități intelectuale sau cu boli psihice grave, care au nevoie de supraveghere și îngrijire permanentă. Avem bătrâni care nu se mai pot ridica din pat, care nu mai recunosc oamenii din jur, care nu mai pot mânca singuri, care își pierd controlul asupra propriului corp sau care, din cauza bolii, pot deveni un pericol chiar pentru ei înșiși.
Aceștia nu sunt personaje dintr-o dezbatere teoretică. Nu sunt niște cifre într-un tabel și nici subiecte bune pentru o polemică pe Facebook.
Sunt oameni reali, care trăiesc aici, printre noi, iar pentru ei fiecare zi fără ajutor poate însemna suferință, umilință sau chiar moarte.
Și aici ajungem la problema priorităților.
O țară are, desigur, obligația să se apere. Trebuie să investească în securitate, să-și protejeze infrastructura, să se pregătească pentru crize și să ia măsuri împotriva schimbărilor climatice.
Nu contest nici importanța acestor lucruri și nici necesitatea de a preveni pericolele viitoare.
Dar trebuie să avem discernământul de a deosebi riscurile care trebuie prevenite de urgențele care se petrec deja sub ochii noștri.
Un eventual atac militar, care poate să nu se producă niciodată, este un risc pentru care trebuie să ne pregătim.
O catastrofă climatică posibilă peste ani sau decenii este un pericol pe care avem datoria să-l limităm.
În schimb, bătrânul care nu se mai poate ridica din pat și nu are pe nimeni care să-i aducă apă, copilul cu dizabilități ai cărui părinți au îmbătrânit și nu mai pot avea grijă de el, omul care zace singur într-o locuință și nu mai este în stare să-și pregătească mâncarea nu reprezintă un risc ipotetic.
Pentru acești oameni, criza nu urmează să vină. Criza este deja aici.
Iar dacă nu intervenim, consecințele nu vor apărea cândva, într-un viitor îndepărtat. Se produc acum, în fiecare zi în care cineva este lăsat să se descurce singur, deși nu mai poate.
De aceea cred că problema îngrijirii persoanelor vulnerabile ar trebui discutată mult mai serios decât o simplă dispută pe rețelele sociale.
Nu este suficient să scriem două fraze indignate, să distribuim o fotografie emoționantă și apoi să trecem la următorul subiect.
Nu este suficient nici să invocăm familia, tradiția, solidaritatea sau valorile creștine, dacă toate acestea rămân doar cuvinte frumoase, fără să se transforme în soluții concrete.
Pentru că viața reală este mult mai complicată decât pare de la distanță.
„Să aibă grijă copiii de părinți!”
Aceasta este, probabil, cea mai simplă și mai comodă soluție pe care o putem imagina.
Bătrânul are copii, copiii au o obligație morală față de părinți, așadar să se ocupe de ei.
În principiu, nimic de obiectat. Relația dintre părinți și copii presupune responsabilități reciproce, iar abandonarea unui părinte aflat în suferință este, în anumite situații, o tragedie morală.
Numai că, înainte să-i judecăm pe copii, ar trebui să ne întrebăm ce le cerem, de fapt, să facă.
Copilul respectiv poate avea propria familie, copii de crescut, rate de plătit și un loc de muncă din care trebuie să aducă acasă banii pentru pâinea de fiecare zi.
Poate lucra opt sau zece ore pe zi. Poate locui la sute de kilometri de părintele său.
Poate că și el are probleme de sănătate sau se apropie de vârsta pensionării.
Cum să-i ceri unui om să-și abandoneze locul de muncă pentru a îngriji un părinte care nu se mai poate ridica din pat?
Din ce va trăi el?
Din ce își va întreține copiii?
Cine îi va plăti contribuțiile pentru pensie?
Și ce se va întâmpla când, după câțiva ani de sacrificiu, va ajunge el însuși să aibă nevoie de ajutor?
Putem să-i spunem că are o obligație morală.
Dar obligația morală nu ține loc de salariu, nu plătește facturile și nu poate înlocui serviciile de îngrijire de care are nevoie un om dependent de ajutorul altora.
Mai mult, nu orice om este pregătit să îngrijească o persoană cu demență, cu tulburări psihice severe sau cu probleme medicale complexe.
Nu este vorba doar despre bunăvoință. Sunt situații care presupun cunoștințe, rezistență fizică, răbdare și supraveghere permanentă.
Să fii fiu sau fiică nu înseamnă că ai primit automat, odată cu certificatul de naștere, și calificarea de asistent medical, infirmier sau psiholog.
Și nici nu înseamnă că ai la dispoziție douăzeci și patru de ore pe zi.
A pretinde că familia trebuie să rezolve singură toate aceste probleme înseamnă, în multe cazuri, să transferi asupra unor oameni deja împovărați o responsabilitate pe care nu o pot duce fără ajutor.
Iar dacă nu reușesc, societatea îi condamnă.
Frumos aranjament: statul își păstrează banii, sau îi cheltuie pe festivaluri ale papricașului, familia își pierde sănătatea, iar toată lumea are conștiința împăcată, pentru că a explicat că bătrânii trebuie îngrijiți de copii.
Nu toți bătrânii sunt bunicuțul din reclame
Mai există și o altă problemă, despre care se vorbește prea puțin.
Imaginea bătrâneții pe care o avem în minte este adesea una idilică: un bunicuț așezat în fotoliu, cu o pătură pe genunchi, citind o carte, povestind nepoților întâmplări din tinerețe și stingându-se, într-o bună zi, liniștit, în somn.
Este o imagine frumoasă.
Din păcate, realitatea nu are întotdeauna respect pentru scenariile noastre.
Unii bătrâni dezvoltă demență sau alte afecțiuni care le modifică profund comportamentul.
Pot deveni agresivi, dezorientați, suspicioși sau pot să nu-și mai recunoască propriii copii.
Alții nu mai au control asupra funcțiilor fiziologice și nici măcar nu-și dau seama de ceea ce li se întâmplă.
Unii nu se mai pot deplasa, nu se pot spăla, nu se pot îmbrăca și nu pot mânca fără ajutor.
Alții se ridică din pat și pleacă de acasă fără să știe unde merg, riscând să se piardă sau să se accidenteze.
În asemenea cazuri, îngrijirea nu mai înseamnă să-i faci cumpărăturile mamei sau să-i duci tatălui medicamentele o dată pe săptămână.
Înseamnă să schimbi lenjeria unui om care nu se mai poate controla, să-l speli, să-l hrănești cu lingurița, să-l întorci în pat pentru a preveni complicațiile imobilizării, să-i administrezi corect tratamentul și să fii permanent atent să nu se rănească.
Uneori, înseamnă să faci toate acestea noaptea, după ce ai muncit toată ziua.
Și să le repeți a doua zi.
Și în ziua următoare.
Fără concediu, fără weekend și fără să poți spune că astăzi ești prea obosit.
Nu este o sarcină pe care o poți rezolva printr-un apel telefonic și nici una pentru care este suficient să ai suflet bun.
Este muncă. Muncă grea, solicitantă fizic și psihic, care trebuie făcută de cineva.
Iar acel cineva nu poate fi lăsat să se descurce la nesfârșit numai din dragoste și sacrificiu.
Pentru oamenii care dispun de bani, economii sau proprietăți, există, cel puțin teoretic, soluții.
Se poate angaja o persoană care să locuiască împreună cu bătrânul și să-l îngrijească.
Se poate apela la servicii de îngrijire la domiciliu.
În anumite condiții, persoana poate fi internată într-un cămin în care lucrează personal calificat.
Dar toate aceste soluții costă. Uneori, foarte mult.
O persoană care are nevoie de supraveghere și îngrijire timp de șaisprezece ore pe zi nu poate fi ajutată de cineva care vine o jumătate de oră dimineața și încă o jumătate de oră seara.
Iar dacă este nevoie de prezență permanentă, trebuie organizate ture, trebuie plătite salarii și trebuie asigurate condiții decente de muncă.
La acestea se adaugă medicamentele, consultațiile, materialele sanitare, eventualele transporturi medicale și alte cheltuieli care nu dispar doar pentru că veniturile familiei sunt mici.
Iar serviciile medicale și cele de îngrijire socială nu sunt același lucru.
Medicul de familie are un rol esențial, dar nu poate înlocui un infirmier care trebuie să fie lângă pacient ore întregi, în fiecare zi.
În cazul unei persoane care are nevoie de îngrijire permanentă, nu este suficient să existe un medic pe hârtie.
Este nevoie de un sistem care să lege serviciile medicale, asistența socială, asistentă psihologică, asistență juridică și îngrijirea de zi cu zi.
Pentru cei care nu au bani, problema devine mult mai gravă.
Ce faci cu un bătrân care are o pensie mică, nu are economii și nu mai poate trăi singur?
Îl internezi într-un cămin privat, pe care nu și-l permite?
Îl lași în grija unui copil care riscă să-și piardă locul de muncă?
Îl trimiți acasă cu o rețetă și cu recomandarea să fie supravegheat?
De unde vine supraveghetorul? Din bugetul familiei? Din mila vecinilor? Din voluntariatul unor oameni care, la rândul lor, au propriile probleme?
Și ce facem cu cei care nu au nici măcar un copil?
Nu cred că răspunsul poate fi: „Asta este, fiecare se descurcă după posibilități”.
Pentru că, în această situație, posibilitățile financiare ajung să decidă cât valorează demnitatea unui om.
Dacă ai bani, poți îmbătrâni în condiții decente.
Dacă nu ai, riști să devii o povară pentru familie sau să fii abandonat în suferință.
Este acesta modelul de societate pe care ni-l dorim?
Există însă o categorie de oameni despre care trebuie să vorbim separat: persoanele cu dizabilități intelectuale sau cu afecțiuni psihice severe, care au nevoie de sprijin pe tot parcursul vieții.
Să ne imaginăm un copil care, din cauza dizabilității sale, nu va putea deveni niciodată complet independent.
Părinții îl îngrijesc, îl protejează, îi organizează viața și fac tot ceea ce pot pentru ca el să trăiască decent.
Anii trec.
Copilul ajunge la maturitate, părinții îmbătrânesc.
Cât timp aceștia sunt în putere, lucrurile funcționează, chiar dacă uneori cu sacrificii enorme.
Dar ce se întâmplă când mama nu se mai poate ridica din pat?
Când tatăl moare?
Când ambii părinți dispar?
Cine va avea grijă de acel om?
Nu este o întrebare ipotetică.
Este o problemă care ar trebui să preocupe orice societate în care oamenii trăiesc mai mult, iar părinții persoanelor cu dizabilități îmbătrânesc odată cu ele.
Nu putem pretinde că soluția este să aibă grijă de copil părinții, pentru că, la un moment dat, părinții nu vor mai fi.
Nu putem presupune nici că vor exista întotdeauna rude dispuse și capabile să preia această responsabilitate.
Este nevoie de servicii specializate, de locuințe protejate, de centre de zi, de personal pregătit, de asistență medicală și socială și, mai ales, de un plan care să nu înceapă în ziua în care părinții nu mai sunt.
Altfel, după o viață întreagă în care acești părinți au făcut tot ce le-a stat în putință, societatea îi va lăsa să moară cu o singură grijă: ce se va întâmpla cu propriul copil după ce ei nu vor mai exista?
Este greu să găsești o dovadă mai limpede a eșecului unei societăți decât aceea că niște oameni ajunși la bătrânețe nu pot muri liniștiți pentru că nu au încredere că cineva va avea grijă de copilul lor.
Mai există și părinții ai căror copii au plecat în alte orașe sau în străinătate pentru a-și găsi o viață mai bună.
Să fim corecți: nu-i putem condamna pentru asta. Oamenii au dreptul să-și caute un loc de muncă mai bun, să câștige suficient pentru a-și crește copiii și să-și construiască un viitor. Uneori, plecarea nu este un capriciu, ci singura soluție rezonabilă.
Dar consecința este că tot mai mulți părinți îmbătrânesc singuri.
Cât timp sunt sănătoși, se descurcă. Își fac cumpărăturile, își pregătesc mâncarea, își plătesc facturile și își duc singuri viața. Copiii îi sună, vin în vizită când pot, trimit bani dacă este nevoie.
Dar bătrânețea nu întreabă dacă fiul locuiește la două străzi distanță sau la două mii de kilometri.
Într-o zi, omul care se descurca singur poate cădea și nu se mai poate ridica.
Poate suferi un accident vascular cerebral.
Poate începe să uite unde locuiește, dacă și-a luat medicamentele sau dacă a închis aragazul.
Iar copilul aflat în străinătate nu poate ajunge în fiecare dimineață la timp pentru a-i pregăti micul dejun.
Nici măcar banii trimiși lunar nu rezolvă toate aceste probleme. Cu bani poți cumpăra servicii, dacă ele există și dacă ți le permiți.
Dar nu poți cumpăra ceea ce nu este disponibil: un sistem funcțional de îngrijire la domiciliu, un centru accesibil, personal calificat sau o intervenție rapidă atunci când omul are nevoie.
Nu putem construi o societate în care libertatea copiilor de a pleca să fie însoțită de condamnarea părinților lor la singurătate.
Trebuie să existe o soluție care să respecte ambele realități: dreptul copiilor de a-și construi propria viață și dreptul părinților de a nu fi abandonați atunci când devin vulnerabili.
Ce ar trebui să facă statul?
În primul rând, să recunoască faptul că îngrijirea persoanelor dependente nu este doar o problemă privată a familiei.
Este și o responsabilitate publică.
Asta nu înseamnă că statul trebuie să preia orice responsabilitate individuală și nici că familia nu mai are niciun rol.
Înseamnă să construim un sistem în care familia să fie sprijinită, nu lăsată singură în fața unei sarcini pe care, uneori, nu o poate duce.
Ar fi nevoie, printre altele, de:
Servicii de îngrijire la domiciliu, organizate astfel încât persoanele care nu se mai pot descurca singure să primească ajutor real, nu doar vizite simbolice.
Centre de zi și servicii de respiro, în care persoanele dependente să poată fi îngrijite temporar, oferindu-le aparținătorilor posibilitatea să muncească, să se odihnească sau să-și rezolve propriile probleme.
Cămine și locuințe protejate accesibile, cu personal suficient și calificat, pentru cei care nu mai pot fi îngrijiți acasă.
Planuri de sprijin pe termen lung pentru persoanele cu dizabilități, astfel încât viitorul lor să nu depindă exclusiv de durata vieții părinților.
Cooperare reală între sistemul medical și serviciile sociale, pentru ca pacientul să nu fie trimis acasă cu o recomandare imposibil de pus în practică.
Toate acestea costă bani.
Nu are rost să ne ascundem după vorbe frumoase.
Dar trebuie să ne întrebăm și cât ne costă absența lor.
Cât costă pierderea locului de muncă de către un fiu sau o fiică nevoiți să devină îngrijitori cu normă întreagă?
Cât costă internările repetate care ar fi putut fi prevenite prin asistență la domiciliu?
Cât costă degradarea sănătății aparținătorilor?
Cât costă, în cele din urmă, o bătrânețe petrecută în suferință și singurătate?
Iar dacă tot discutăm despre eficiența statului, poate ar trebui să începem și cu eficiența folosirii banilor publici.
Să vedem ce servicii sunt necesare, unde lipsesc, ce rezultate produc și cum putem organiza sistemul astfel încât ajutorul să ajungă la cei care au cu adevărat nevoie de el.
Revin la ideea de la care am pornit: inteligența înseamnă, printre altele, capacitatea de a stabili prioritățile.
Nu putem rezolva toate problemele unei țări în același timp.
Nu putem renunța la apărare, la investiții, la dezvoltare economică sau la protejarea mediului.
Dar putem și trebuie să înțelegem că există probleme care nu suportă amânare.
Un pod poate fi construit peste câțiva ani. O investiție poate fi programată pentru exercițiul bugetar următor.
Unele proiecte pot fi amânate, redimensionate sau chiar abandonate fără ca cineva să moară din această cauză.
Poate că ar trebui să ne întrebăm, ce este mai important, crearea a 20 de locuri de parcare sau îngrijirea a 5 bătrâni?
Dar un om care nu se poate hrăni singur nu poate aștepta până când administrația termină de reorganizat organigrama.
Un bătrân care nu se poate ridica din pat nu poate aștepta până când se găsesc bani pentru un proiect mai spectaculos.
Un copil cu dizabilități nu poate fi lăsat să aștepte până când părinții săi nu vor mai fi în viață, moment în care vom descoperi, cu surprindere și indignare, că nu există nimeni care să-l îngrijească.
Poate că aici ar trebui să înceapă o discuție serioasă despre prioritățile României.
Iar inteligența unei societăți se vede, poate mai limpede decât oriunde, în capacitatea ei de a înțelege că nu orice problemă poate aștepta.
Mai ales atunci când, pentru unii dintre semenii noștri, amânarea nu înseamnă un an bugetar pierdut, un proiect întârziat sau o promisiune electorală nerespectată.
Înseamnă o zi în plus de suferință. Uneori, ultima zi.
***
Primul premiu literar pentru cărți scrise cu ajutorul AI.
Franța va avea un premiu literar dedicat cărților scrise cu ajutorul inteligenței artificiale. Numit Prix Pascal, acesta își propune să recompenseze creativitatea autorilor care folosesc AI și să aducă mai multă transparență într-un domeniu în care tehnologia provoacă tot mai multe controverse.
Unitatea ultra secretă a Pentagonului
Pentagonul a petrecut luni întregi construind în secret o nouă agenție tehnologică de elită, care va ajuta la perturbarea și sabotarea pe ascuns a programelor tehnologice străine considerate o amenințare la adresa armatei americane, a relatat astăzi Politico, citând surse. Portalul de la Bruxelles precizează că nici ministrul Apărării, Pete Hegseth, nici vreun alt oficial […]
Am urmărit depunerea jurământului și deja nu am prea mari speranțe în guvernul Luca Niculescu.
M-am uitat acum, pe repede înainte, la înregistrarea depunerii jurământului de către membrii noului nostru Guvern. Eram curioasă care e trendul religios în următorul mandat. Și am observat următoarele:
România, cel mai mare deficit bugetar din UE în 2025, conform Eurostat.
Eurostat plasează România pe primul loc în UE la deficit bugetar în 2025, cu 7,8% din PIB, în timp ce datoria publică a urcat la 58,9% din PIB.
„Un leu din șapte cheltuiți de stat este împrumutat”.
„Există o mare disonanță cognitivă între macroeconomiști și restul publicului”, a spus economistul-șef al Băncii Naționale a României. „Nu s-a înțeles în România următorul lucru: că economistul sau macroeconomistul este pentru societate ceea ce medicul este pentru pacient.”, a spus joi Valentin Lazea, economistul-șef al BNR, prezent la conferința „România sub lupă”, organizat de Oxygen …
Curtea Constituțională constată un conflict constituțional între Parlament și Guvern în cazul ordonanței SAFE
Curtea Constituțională a României (CCR) a decis joi că există un conflict juridic de natură constituțională între Parlament și Guvern în legătură cu ordonanța de urgență privind programul SAFE. Votul judecătorilor a fost de 5 la 4.
Ministrul Sănătății a făcut rost de banii necesari pentru spitale.
Alexandru Rogobete, noul ministru al Sănătății, anunță că a identificat sumele necesare ca Unitățile de Primiri Urgențe și serviciile de ambulanță să își poată continua funcționarea.
Rogobete abrogă legea care îi protejează pe „oncoterapeuţi”
Întors la şefia Ministerului Sănătăţii, Alexandru Rogobete anunţă că vrea să abroge legea care reglementează medicina alternativă. O lege veche de aproape douăzeci de ani, în spatele căreia s-au ascuns cei care le vând bolnavilor de cancer vindecarea
Amenzi de până la 5.
Personalul instituțiilor publice care continuă să le ceară cetățenilor și firmelor copii după documente emise de alte instituții ale statului ar putea fi amendat cu până la 5.000 de lei, iar conducătorii instituțiilor riscă sancțiuni de până la 25.000 de lei.
Un proiect de lege inițiat de PNL a fost adoptat de Senat și urmează să fie dezbătut și votat de Camera Deputaților, care e for decizional. Proiectul a trecut la limită, cu voturile AUR, USR și ale unor senatori neafiliați, în timp ce senatorii PSD și UDMR s-au abținut.
Șeful ANAF, noile reguli de rambursare TVA: „Trebuie să explici cum ai luat 20 de camioane de cărămidă de la unul pe care nu-l găsește nimeni, dar ți-a dat factură”
Șeful ANAF, Adrian Nica, a explicat recent, în cadrul unui podcast, cum vor funcționa noile criterii de risc pentru rambursările de TVA și în ce situații o cerere poate declanșa un control fiscal.
Nici nu s-a întors bine Barbu, că Agricultura intră în sezonul de lectură
Întoarcerea lui Barbu, zis săgeata lui Stănescu, în fruntea Agriculturii pare un eveniment pentru care s-au aliniat toate planetele. În 15 octombrie, Ministerul a decis să achiziționeze câteva servicii de „Organizare a 10 Seminarii AD HOC”, pentru frumușica sumă de 1.069.725 lei, plus TVA. Adică să se plimbe niște oameni din minister, poate chiar și ministrul, prin țară la diverse întâlniri – cu maximum 50 de oameni – și să discute despre cum facem să transformăm agricultura românească în ceva ce n-a fost vreodată, anume grânarul Europei. Până la urmă, nu e nicio problemă, că doar șuetele astea care vor costa cam 2.000 de lei per participant la întâlnire sunt finanțate din bani europeni. Și, ca să fie sigur că iese treabă bună, contractul va fi dus la îndeplinire, și facturat, desigur, de către Libro Events SRL din Glina, firma doamnei Mihaela Elena Neagu, cunoscută prin târg drept „regina contractelor cu statul”.
Instalație de hidrogen verde nefuncțională, după plăți de 58,3 milioane de lei.
Proiectul Tehnomir SRL pentru producția de hidrogen verde, finanțat prin PNRR, ridică întrebări privind stadiul implementării și plățile efectuate. Ministerul Energiei a constatat că instalația din localitatea Avram Iancu, județul Bihor, era complet nefuncțională.
Copiii sunt obligați să-și sacrifice propria familie pentru părinții bătrâni? Dilema care a împărțit internetul
Cât de mult sunt datori copiii să se sacrifice pentru părinții ajunși la bătrânețe? Întrebarea a stârnit discuții pe Facebook, după ce un utilizator a prezentat cazul unei persoane vârstnice care nu mai poate locui singură, dar al cărei copil are deja propria familie.
Dragoş Damian, Terapia Cluj: Nicuşor Dan, trei lovituri într-o singură săptămână! Guvernul Luca Niculescu, lobby pentru relaţia cu SUA şi, favorita mea, un consilier prezidenţial care vine din industrie.
Îi las pe specialiştii din politică să disece Guvernul Luca Niculescu – eu doar îl invit pe Premier ca la prima deplasare la Varşovia să meargă pe Polna Corner, strada Ludwik Waryński numărul 3A.
Avansează lucrările la liniile de tramvai din vestul Timișoarei
Lucrările la cele două noi linii de tramvai din vestul Timișoarei, cea din pasajul Solventul și cea de pe strada Gării, avansează, constructorul mobilizând echipele pe șantier. Pasajul Solventul va deveni un nod important pentru transportul public. Noua linie de tramvai se va intersecta aici cu linia de pe Calea Bogdăneștilor, cu viitoarea legătură spre […]
Al doilea tramvai nou, de mici dimensiuni, a pornit spre Timișoara
Al doilea tramvai nou destinat transportului public din Timișoara a fost încărcat și este pregătit să plece spre oraș. Din totalul de zece vehicule prevăzute în proiect, municipalitatea mai are de primit opt. Noile tramvaie fac parte din programul de modernizare a transportului public, prin care se urmărește înnoirea flotei și creșterea confortului pentru călători. […]
Vaporașele din Timișoara își încheie sezonul: Peste 104.
Vaporașele STPT își încheie sezonul pe Canalul Bega vineri, 23 octombrie 2026. Peste 104.000 de călători au ales transportul pe apă în acest an.
Reabilitarea Gării de Nord din Timişoara: proiectul a ajuns la final
După o perioadă în care schelele și lucrările au făcut parte din peisajul Gării de Nord, proiectul de reabilitare a ajuns la final. Investiția, în valoare de 26,085 milioane de lei, derulată de CNCF „CFR” SA – SRCF Timișoara, a urmărit reabilitarea ansamblului Gării de Nord și îmbunătățirea condițiilor oferite călătorilor. Lucrările au fost executate […]
Ce facem astăzi, 23 octombrie 2026, în Timișoara?
