Cred că se discută mult prea mult despre cine trebuie să-și treacă în cont meritele pentru construirea viitorului stadion Dan Păltinișanu și mult prea puțin despre utilitatea acestuia după ce panglica va fi tăiată, oficialitățile vor zâmbi în fața camerelor, iar fotografiile de la inaugurare vor ajunge în arhivele personale ale politicienilor.
Primăria și Consiliul Județean par angajate într-o competiție în care întrebarea esențială nu este „De ce avem nevoie?”, ci „Cine va putea spune că a făcut?”.
Din păcate, prea mulți dintre edilii noștri trăiesc cu privirea întoarsă spre trecut și cu ochii ațintiți asupra următoarelor alegeri. Viitorul îi interesează mai ales atunci când poate fi inaugurat, fotografiat și transformat într-un argument electoral. Cât despre ceea ce se va întâmpla peste zece, douăzeci sau treizeci de ani, să fim serioși! Până atunci se mai schimbă câteva mandate, câteva majorități și, eventual, câțiva vinovați.
Vremea circului, cel puțin în forma sa clasică, ar cam trebui să apună.
În Roma antică, expresia „pâine și circ” descria o metodă de a ține populația mulțumită prin hrană și divertisment.
La noi, uneori, pare că am păstrat circul, am scumpit pâinea și am lăsat impresia că restul problemelor se vor rezolva de la sine.
Nu susțin că un oraș nu are nevoie de stadion. Sportul este important, fotbalul poate aduce comunitatea împreună, iar Timișoara are o tradiție fotbalistică pe care ar fi păcat să o uităm.
Dar tocmai respectul pentru această tradiție ar trebui să ne oblige să punem câteva întrebări simple: cine va folosi stadionul, cât va costa întreținerea lui, ce venituri realiste va genera și cine va acoperi diferența dintre încasări și cheltuieli?
Un stadion nu devine profitabil doar pentru că este nou, mare și frumos.
Betonul nu produce bani prin fotosinteză, iar gazonul nu se întreține singur din amintirile suporterilor.
Pentru că banii aceștia nu apar din neant. Sunt banii contribuabililor, adică ai oamenilor care își plătesc impozitele și care, atunci când au nevoie de un serviciu public, descoperă uneori că bugetul este insuficient.
Ce am fi putut face în loc să ne certăm pe stadion?
Să ne imaginăm, pentru câteva minute, un univers paralel.
Nu unul fantastic, cu extratereștri și mașini zburătoare, ci unul mult mai greu de conceput: un univers în care oamenii din Primărie și cei din Consiliul Județean chiar sunt interesați de ceea ce este util orașului, nu de cine va primi aplauzele.
Într-o primă variantă, stadionul și terenul din jur nu ar fi fost demolat pentru a fi înlocuit, inevitabil, cu o construcție nouă.
S-ar fi putut analiza posibilitatea păstrării și modernizării sale, iar dacă demolarea devenea inevitabilă, terenul ar fi putut fi transformat într-o adevărată pădure urbană.
Nu câțiva copaci plantați regulamentar, în gropi tăiate în asfalt, ca să existe și o bifă verde în raportul anual, ci o pădure adevărată, cu arbori maturi în timp, alei, zone de odihnă, spații pentru copii și un amfiteatru natural, înconjurat de vegetație. Un fel de „amfiteatru-pădure”, un loc în care timișorenii să poată asculta muzică, să participe la evenimente culturale sau pur și simplu să stea la umbră într-o zi de vară.
Un asemenea proiect nu ar fi produs neapărat o inaugurare la fel de spectaculoasă precum cea a unui stadion. Nu ar fi avut tribune pline și nici loje pentru invitați. Dar ar fi produs ceva ce ne lipsește din ce în ce mai mult: un spațiu public în care oamenii să se simtă bine fără să fie obligați să cumpere un bilet.
Și, spre deosebire de o investiție destinată unui număr limitat de evenimente sportive, o pădure urbană ar putea fi folosită în fiecare zi, de copii, pensionari, familii, sportivi amatori și oameni care pur și simplu vor să respire.
Dar, demolarea stadionului este deja un fapt împlinit și că nu mai are rost să plângem după tribunele dispărute.
Chiar și atunci există alternative care merită discutate.
De exemplu, amenajarea unui complex de tip „mall auto”, conceput în primul rând pentru a rezolva o problemă reală a zonei metropolitane: traficul generat de navetiști.
Imaginați-vă o parcare supraterană de mari dimensiuni, conectată la transportul public, unde oamenii din Moșnița, Giroc și din alte localități periurbane și-ar putea lăsa mașinile pentru a continua drumul spre oraș cu tramvaiul, autobuzul sau alte mijloace de transport.
Cu condiția, desigur, ca acestea să fie suficient de frecvente, rapide și comode încât alternativa să fie cu adevărat atractivă.
Un asemenea proiect ar putea include și servicii destinate șoferilor: stații de încărcare pentru automobile electrice, servicii de limentare cu carburanți, spații comerciale, magazine de piese auto, ateliere și alte facilități.
Desigur, o asemenea investiție ar trebui analizată serios, cu studii de trafic, calcule economice și o evaluare a impactului asupra mediului.
Nu propun să înlocuim un proiect discutabil cu altul desenat pe un șervețel. Propun să comparăm variantele și să o alegem pe cea care aduce cele mai mari beneficii comunității.
Diferența este că un asemenea complex ar putea contribui direct la rezolvarea unei probleme cotidiene, ar putea genera venituri din exploatarea spațiilor și ar putea reduce numărul automobilelor care intră zilnic în centrul orașului.
În schimb, un stadion depinde de evenimente, de organizatori, de echipe și de public. Veniturile sale nu sunt garantate, iar cheltuielile de întreținere nu dispar atunci când nu se joacă nimic.
Iar în privința marilor concerte internaționale, ar fi bine să ne păstrăm entuziasmul în limitele realității. Un stadion nu atrage automat artiști de talie mondială doar pentru că a fost construit. Numele unei formații celebre pe o prezentare electorală nu ține loc de contract, iar nostalgia după Pink Floyd nu înseamnă că vom avea parte vreodată de un concert Pink Floyd sau Eminem la Timișoara.
Nu spun că Timișoara nu poate găzdui concerte mari. Spun doar că trebuie să construim pornind de la cererea reală și de la calcule, nu de la dorința de a ne imagina că, odată cu stadionul, vom deveni automat capitala europeană a marilor spectacole.
Pentru „concertele marilor artiști” care ne cântă manele sau „Cântă cucu’n Bucovina” cred că ajung spațiile existente.
Aceeași incapacitate de a gândi în perspectivă o regăsim și în discuția despre Colterm.
Sistemul centralizat de termoficare este o moștenire a unei epoci în care statul construia infrastructuri gigantice și considera că soluția optimă pentru o problemă era, aproape întotdeauna, o instalație și mai mare. Într-o economie planificată, în care alternativele erau limitate, o asemenea abordare putea părea firească. Numai că lumea s-a schimbat, iar infrastructura nu se adaptează automat doar pentru că au trecut câteva decenii.
Colterm nu trebuie judecată după numărul angajaților, după dimensiunea instalațiilor sau după câte tone de combustibil consumă.
Trebuie judecată după serviciul pe care îl oferă cetățeanului, după costul acestui serviciu, după fiabilitate și după impactul asupra mediului.
Este adevărat că societatea asigură locuri de muncă. Dar acesta nu poate fi scopul principal al unei întreprinderi de termoficare.
Scopul său este să asigure căldură și apă caldă, în condiții rezonabile de preț, calitate și continuitate.
Locurile de muncă sunt importante, iar oamenii care lucrează acolo nu trebuie transformați în vinovații de serviciu pentru eșecul unui sistem. Ei au familii, rate și facturi, la fel ca restul cetățenilor. Însă protejarea angajaților nu trebuie confundată cu obligația de a conserva la nesfârșit o structură economică, indiferent de rezultate.
Dacă o întreprindere consumă resurse publice, dar nu reușește să ofere un serviciu satisfăcător, soluția nu poate fi, la nesfârșit, să mai turnăm niște bani în ea și să sperăm că, de data aceasta, lucrurile vor merge mai bine.
Aici intervine și experiența de zi cu zi a consumatorului.
În anumite situații, omul deschide robinetul de apă caldă și așteaptă minute bune până când aceasta ajunge la temperatura dorită. Între timp, apa curge, iar contorul înregistrează consumul. Pentru cetățean, experiența este simplă: plătește pentru un serviciu pe care nu îl primește imediat, în condițiile în care ar trebui să îl primească.
Desigur, timpul de așteptare depinde de recirculare, de distanța față de punctul de furnizare și de alți factori tehnici.
Dar tocmai aceasta este problema: sistemul trebuie evaluat în funcție de ceea ce primește efectiv consumatorul, nu doar în funcție de ceea ce declară furnizorul că livrează.
În școală am învățat că energia se pierde în procesele de transfer și că pierderile depind de distanță, izolație, temperatură și eficiența instalațiilor.
Nu este nevoie de un doctorat în termodinamică pentru a înțelege că transportul apei fierbinți printr-o rețea întinsă implică pierderi și costuri.
Nu trebuie să salvăm o întreprindere cu orice preț. Trebuie să salvăm accesul oamenilor la căldură și apă caldă la un preț suportabil. Diferența dintre cele două obiective este enormă.
Ce am putea face cu terenul și activele Colterm?
Să ne imaginăm din nou universul paralel în care administrația nu se limitează la întrebarea „Cum mai peticim sistemul?”, ci îndrăznește să întrebe „Cum ar trebui să arate acest cartier peste douăzeci de ani?”.
Unele suprafețe ar putea fi analizate pentru dezvoltarea unui cartier nou, cu locuințe accesibile, școală, grădiniță, dispensar, spații verzi, facilități sportive și o secție de poliție.
Nu un cartier-dormitor construit la repezeală, în care blocurile sunt ridicate înainte să se descopere că oamenii au nevoie și de trotuare, școli și transport public.
Am văzut destule asemenea exemple. Ar trebui să fi învățat ceva din ele.
Mă refer la un cartier conceput de la început ca un ansamblu funcțional, cu infrastructura necesară vieții de zi cu zi.
Locuințele ar putea fi închiriate la prețuri sustenabile, în condiții transparente, unor categorii pentru care accesul la o locuință decentă a devenit tot mai dificil: familii tinere, angajați esențiali pentru funcționarea orașului și persoane cu venituri modeste.
Nu vorbim despre apartamente distribuite pe criterii de partid, de relații sau de simpatie electorală, ci despre un sistem public de închiriere bazat pe reguli clare și verificabile.
Un asemenea proiect ar necesita investiții inițiale importante și o planificare financiară serioasă. Dar, cu un model economic bine construit, administrația ar putea crea un patrimoniu public care să producă venituri pe termen lung și să ofere, în același timp, un serviciu social esențial.
Asta înseamnă să privești un teren public ca pe o resursă care poate servi comunității pentru generații, nu doar ca pe un activ de valorificat la prima ocazie.
Mi-ar plăcea să văd Primăria și Consiliul Județean renunțând la întrecerea în declarații și la disputa sterilă despre cine a făcut mai mult. Să pună pe masă cifrele, studiile, variantele posibile și costurile pe termen lung. Să explice public de ce o investiție este preferabilă alteia și să accepte că uneori cea mai bună decizie nu este cea mai spectaculoasă.
Pentru că un oraș nu se dezvoltă prin numărul panglicilor tăiate, al machetelor prezentate sau al comunicatelor în care fiecare politician își atribuie meritul.
Se dezvoltă atunci când oamenii ajung mai repede la serviciu, când copiii au școli și spații de joacă, când familiile își permit o locuință, când pensionarii au căldură iarna fără să fie nevoiți să aleagă între factură și medicamente și când spațiul public devine un loc pentru oameni, nu doar pentru automobile sau evenimente.
***
Protestele față de scumpiri au zguduit Franța.
Mai multe magazine din Franța au fost devastate sâmbătă, în timpul protestelor împotriva costului ridicat al vieții. Hoții au spart vitrinele și au furat produse din magazine ale unor branduri cunoscute, precum Louis Vuitton, Apple, Hermès și Rolex, dar și din farmacii și supermarketuri. În urma jafurilor, unele branduri precum Dior au decis să sporească paza magazinelor pentru a preveni alte incidente. Autoritățile au anunțat că 1.200 de persoane au fost reținute, iar 150 de polițiști și jandarmi au fost răniți.
Nu doar în Franța sunt proteste.
Protestatarii afirmă că salariile mici nu țin pasul cu prețurile locuințelor și cu scumpirea generală a vieții.
Ungaria a coborât inflaţia de la 26% la 1,6%.
Revolta unei generații care cere mai mult de la educație.
De la licee baricadate la universități paralizate, protestele din Franța scot la iveală nemulțumirile unei generații care cere profesori, condiții decente și șanse egale la educație. „Weekend Adevărul“ a dezbătut cauzele și mizele revoltei cu un student francez și o mamă de licean francez.
Ucrainienii și-au cerut scuze lituanienilor pentru un incident cu drone.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei, Heorhiy Tikhiy, și-a exprimat regretul pentru incidentul petrecut în această dimineață în spațiul aerian lituanian, afirmând că acesta ar fi putut fi cauzat de „războiul electronic” rusesc, care a deturnat drone în timpul unei operațiuni împotriva unor ținte militare din Rusia. „Ne cerem scuze pentru orice […]
„400 de milioane de euro pe lună dobândă” la SAFE? Mihai Jurca face calculul
„Contractele SAFE s-au semnat pe baza aprobării CSAT, a Parlamentului și au fost făcute de fiecare minister în parte, pe baza regulamentului SAFE și a legilor noastre. Să fie verificate – nicio problemă. Transparența e în interesul programului, nu împotriva lui”, a postat Mihai Jurca.
O mega prostie legislativă se pregătește in Senat
Realitatea e că, în timp ce toată lumea se uita la noul guvern, pe 14 octombrie a intrat la Senat un proiect de lege care ar schimba felul în care se încheie orice contract în România. Propunerea b563/2026, semnată de zece parlamentari din toate partidele, printre care doi foști miniștri ai justiției, cu cerere de […]
Un deputat USR ar vrea testarea psihologică și antidrog pentru parlamentari la preluarea mandatului.
Deputatul Brian Cristian susține că instrumentele de inteligență artificială au devenit deja parte din activitatea curentă a unor aleși și afirmă că utilizarea acestora este mult mai răspândită decât se vede din exterior
„Un lucru imoral.
„Aici este un lucru, din punctul meu de vedere, imoral, orice s-ar spune: să generezi mii de procese, peste 20 de mii de procese, pe teme de drepturi salariale care să fie judecate în instanțe care, într-o formă directă sau indirectă, au și ele astfel de procese în alte instanțe”, a spus Bolojan. În aceste procese, a adăugat el, „în mod evident există o direcție de a fi câștigate”.
Potrivit datelor prezentate de Ministerul Finanțelor la ședința de guvern de săptămâna aceasta, invocate de Bolojan, drepturile stabilite prin sentințe se ridică la aproximativ 10 miliarde de lei. Pentru ele nu au fost declanșate încă executări, iar penalitățile de întârziere solicitate ajung la 2 miliarde de lei.
Ce înseamnă „chirie accesibilă” din perspectiva dezvoltatorilor imobiliari? Costul chiriei n-ar trebui să depăşească 30% din venitul chiriaşului şi să fie cu 20% sub preţul pieţei VIDEO
„Se adună nori negri peste firme”.
Val de nemulțumiri printre consultanții fiscali și antreprenori, după ce ANAF a introdus noi criterii de risc, care pot afecta inclusiv firmele care își respectă obligațiile fiscale.
România, “campioană” în lume la creșterea insolvențelor în 2026 și 2027
Insolvențele companiilor sunt preconizate să crească cu 10% în România în acest an, de două ori mai rapid comparativ cu avansul la nivel global, România fiind printre puținele piețe unde numărul insolvențelor este așteptat să urce puternic și anul viitor, pe fondul presiunilor persistente asupra mediului de afaceri și al inflației ridicate, relevă datele analizate …
Fripturiști, papițoi, coate-goale, guralivi, tupeiști.
Cine ne-a adus aici? În bună măsură, tocmai cei care au transformat instituțiile în proprietatea partidelor și funcțiile publice în recompense pentru fidelitate. Iar unii dintre ei sunt și astăzi la conducere: niște
Dacă n-a luat Mircea Cărtărescu Nobelul pentru Literatură, poate ia Mircea cel Bătrîn Nobelul pentru Pace
Din punct de vedere strict personal, Cărtărescu merita premiul cu prisosință. Dar cumva mi se pare profund ridicol să dai Nobelul pentru Literatură reprezentantului unei țări care a depășit media europeană la citit doar pentru că toanta ține graficul invers – apud Eurostat 2022, doar 29,5% dintre românii 16+ au citit cel puțin o carte în ultimele 12 luni, spre deosebire de 52,8% dintre europeni.
Strict pe cifre, cultura română este eminamente agricolă, în sensul că am depășit planul cincinal la analfabeți funcțional la hectar. Și asta nu în cinci ani, ci în fiecare an. Da’ măcar putem fi mîndri că rupem la testele PISA, pentru că, as usual, cel mai deștept cedează. Fie deșteptul în cauză pix, fie hîrtie, care nu suportă chiar orice, fie ea și Zewa cu două straturi și parfum de căpșune.
AUR vrea să-l însoare pe Nicușor Dan prin lege.
AUR a depus proiect de lege: pe bani publici, în vizite oficiale, președintele poate fi însoțit doar de soț sau soție. Partenera de viață ori stă acasă, ori își plătește singură biletul. Pe românește: Nicușor, ori te însori, ori mergi singur la summit.
Timișoara și întreg Banatul aveau să cunoască o înflorire fără seamăn din acea zi de octombrie.
TIMISOARA. Ziua de 18 octombrie 1716 este una de referință în istoria Timișoarei. E momentul în care, în urmă cu exact 310 ani, prințul Eugeniu de Savoya intra în cetate în fruntea armatei sale, după ce eliberase orașul de sub stăpânirea otomană, și instaura dominația austriacă. De atunci, Timișoara, dar și întregul Banatul aveau să […]
„N-am pus mâna pe niciun leu”.
Simonis pune față în față cinci instituții, două instanțe și discursul USR despre „rechini imobiliari”
Dominic Fritz: „Alfred Simonis e obsedat de ideea să fie un soi de ctitor unic al stadionului”
Alfred Simonis consideră că cineva din Primăria Timișoara și premierul interimar Ilie Bolojan ar fi complotat pentru a bloca proiectul stadionului „Dan Păltinișanu. Conform acestuia, Bolojn ar fi venit la Timișoara în luna mai pregătit să anunțe deblocarea proiectului, dar s-ar fi răzgândit după o întâlnire cu fostul primar. Fritz îi răspunde că a inventat o poveste bazată pe o „sursă secretă”, fiind „obsedat de ideea să fie un soi de ctitor unic al stadionului”.
Programul de lucrări al SDM în ziua de 19 octombrie 2026
Ce facem astăzi, 19 octombrie 2026, în Timișoara?
