Capitolul 8
GIL BLAS SE DUCE CU HOŢII. CE ISPRĂVI FACE EL LA DRUMUL MARE
Am ieşit din hrubă cu hoţii către sfârşitul unei nopţi de septembrie. Purtam, ca şi ei, o carabină, două pistoale, o sabie şi un pumnal şi aveam un cal destul de bun, care fusese tot al gentilomului cu ale cărui straie mă îmbrăcasem. De atâta vreme stăteam în întuneric, încât acum zorii zilei mă ameţiră; încet-încet însă, ochii mi se obişnuiră cu lumina zilei.
Am lăsat în urmă Ponferrada şi ne-am pus la pândă într-o pădure de lângă drumul mare al Leonului, într-un loc de unde, fără să fim văzuţi, vedeam pe toţi cei care treceau. Acolo, tot aşteptând să vedem ce ne-o aduce norocul, am zărit pe un călugăr din tagma sfântului Dominic, care venea pe drum, călare pe un catâr răblagit, aşa cum nu umblă de obicei aceşti cuvioşi.
— Altceva ceva tocmai nimerit pentru Gil Blas, spuse râzând căpitanul. Să se ducă el să-l jefuiască pe călugăr; să vedem ce-o să facă.
Toţi hoţii spuseră şi ei că, într-adevăr, asta mi se potrivea de minune şi mă îndemnară să duc treaba la bun sfârşit.
— Veţi fi mulţumiţi, domnilor, le-am spus eu; am să-l dezbrac pe călugăr până la piele şi am să-i iau şi catârul.
— Nu, nu, zise Rolando, de catâr n-avem nevoie. Adu-ne numai punga cuvioşiei-sale. Atâta vrem să faci.
— Bine, am spus eu, atunci voi da întâia mea lovitură sub ochii maeştrilor mei; şi trag nădejde că voi fi vrednic de laudele domniilor-lor.
Şi îndată am ieşit din pădure şi m-am îndreptat către călugăr, rugându-mă lui Dumnezeu să-mi ierte fapta pe care aveam s-o săvârşesc, fiindcă nu stătusem încă atât de mult cu tilharii aceia, încât să fac fără scârbă o treabă ca asta. Aş fi vrut chiar de pe-acuma s-o iau la fugă; dar cei mai mulţi dintre hoţi aveau cai mai buni decât aveam eu; dacă ar fi văzut că fug, s-ar fi luat după mine şi m-ar fi prins, sau poate că ar fi tras în mine cu carabinele şi mi-ar fi mers atuncea rău de tot. Aşa că n-am îndrăznit să încerc un lucru atât de greu ca acesta. M-am dus la călugăr şi i-am cerut punga, arătându-i pistolul. S-a oprit deodată, s-a uitat la mine şi mi-a spus, fără să pară speriat:
— Eşti tânăr de tot, fiule; ai început devreme o meserie urâtă.
— Părinte, i-am spus eu, o fi urâtă, nu zic, dar mie îmi pare rău că n-am început-o şi mai devreme.
— Cum se poate să spui una ca asta, fiule? zise călugărul, care n-avea cum să priceapă adevăratul înţeles al vorbelor mele; se poate asemenea orbire? Nu ştii ce păcat este…
— Părinte, i-am tăiat eu repede vorba, lasă acuma morală. N-am ieşit la drumul mare ca să ascult predici; nu de asta e vorba acum; trebuie să-mi dai nişte parale. Bani vreau eu! zisei, ameninţându-l iar cu pistolul.
— Bani? spuse el mirat. Proastă părere ai de milostenia spaniolilor, dacă-ţi închipui că oameni ca mine au nevoie de bani ca să călătorească prin Spania. Nu-i aşa deloc. Noi pretutindeni suntem bine primiţi, ni se dă casă şi masă şi nu ni se cere, în schimb, decât să ne rugăm lui Dumnezeu. Noi n-avem bani la noi şi ne lăsăm în grija providenţei.
— Nu prea cred că vă lăsaţi, am spus eu. Aveţi şi bani, ca să fiţi mai siguri de providenţă. Şi ştii ce, cuvioase, hai să isprăvim cu vorba; tovarăşii mei, care-s colo în pădure, nu mai vor să aştepte; zvârle-ţi jos punga, că dacă nu, te omor.
La vorbele acestea, pe care le-am rostit ameninţător, călugărului i-a fost se vede frică şi a spus:
— Bine, fie şi aşa, dacă trebuie numaidecât. Cum văd eu, cu de-alde voi figurile de retorică nu slujesc la nimic.
Scoase apoi de sub mantie o pungă groasă de piele de cămilă şi o aruncă jos. I-am spus atunci că poate să-şi vadă de drum şi el n-a aşteptat să-i mai spun o dată. A dat călcâie catârului şi acesta, înşelându-mi părerea pe care mi-o făcusem despre el, fiindcă nu-l credeam mai bun decât catârul lui unchiul meu, o luă la picior destul de repede. În timp ce se îndepărta, eu am descălecat şi am luat punga; mi s-a părut destul de plină. Am încălecat iar şi m-am dus repede în pădure, unde hoţii, care fuseseră toată vremea cu ochii la mine, mă aşteptau cu nerăbdare ca să mă fericească, de parcă izbânda pe care o dobândisem m-ar fi costat cine ştie ce osteneală. Nici n-am apucat să descălec şi m-au şi luat în braţe.
— Bravo ţie, Gil Blas, mi-a spus Rolando; ai făcut o ispravă straşnică. M-am uitat toată vremea la tine; am văzut cum te-ai purtat; îţi prezic că ai să ajungi un foarte bun hoţ de drumul mare – şi să ştii că mă pricep.
Locotenentul şi cu ceilalţi făcură şi ei aceeaşi prezicere şi-mi spuseră că am s-o împlinesc fără nicio îndoială. Le-am mulţumit la toţi de bună părere pe care o aveau despre mine şi le-am făgăduit că îmi voi da toate silinţele ca să fiu vrednic de ea.
După ce m-au lăudat atâta pentru o faptă care nu merita niciun elogiu, s-au gândit să vadă prada pe care o luasem.
— Ia să vedem, spuseră ei, ce-o fi în punga călugărului. Trebuie să fie plină de bani buni, adăugă unul din ei, fiindcă cuvioşii aceştia nu umblă cum umblă hahii.
Căpitanul dezlegă băierile pungii, o deschise şi scoase din ea un mănunchi de bănuţi de aramă, nişte Agnus Dei şi câteva scapularii. Când văzură o pradă atât de neobişnuită, toţi hoţii au izbucnit în râs.
— Bravo! spuse locotenentul. Trebuie să-i mulţumim lui Gil Blas. Chiar de la început a făcut un furt foarte nimerit pentru mântuirea cetei noastre.
Gluma asta stârni şi altele la fel. Ticăloşii aceia, şi mai cu seamă cel care lepădase călugăria, au început să-şi bată joc de toate aceste lucruri. Au rostit o mulţime de glume pe care nu-mi îngădui să le mai amintesc aici şi care dovedeau cât sunt de destrăbălaţi. Numai eu nu rideam. E adevărat că cei care glumeau îmi tăiau orice poftă de râs, fiindcă îşi băteau joc de mine. Fiecare mă împunse cu câte o glumă şi căpitanul îmi spuse:
— Eu zic, Gil Blas, că de-acuma înainte să nu te mai pui cu călugării. Sunt nişte oameni prea isteţi şi prea şireţi pentru tine.
Capitolul 9
ÎNTÂMPLAREA GRAVĂ CARE A VENIT DUPĂ ACEASTĂ ISPRAVĂ
Am stat în pădure aproape toată ziua, dar n-am zărit niciun călător care să ne răsplătească păcăleala cu călugărul. În sfârşit, am ieşit din pădure ca să ne întoarcem la hrubă, mărginindu-ne isprăvile numai la această întâmplare caraghioasă, de care şi-acuma tot vorbeau, când iată că am zărit în depărtare o caleaşcă trasă de patru catâri. Venea spre noi în trap repede şi era însoţită de trei oameni călări, care păreau bine înarmaţi şi hotărâţi să ne întâmpine cum se cuvine dacă cumva am avea îndrăzneala să ne repezim asupra lor. Rolando îşi opri în loc ceata ca să ţie sfat şi toţi fură de părere să dăm năvală. Îndată el ne rândui cum credea că-i mai bine şi am pornit întru întâmpinarea caleştii. Cu toate laudele căpătate în pădure, am început să tremur cumplit şi mi-am simţit tot trupul scăldat într-o sudoare rece, care numai a bine nu era. Ca o culme a nenorocului, eram chiar în frunte, între căpitan şi locotenent, care mă luaseră între ei ca să mă obişnuiesc cu focul dintr-o dată. Rolando, văzând în ce hal mă pierdusem cu firea, s-a uitat la mine chiorâş şi mi-a spus:
— Ascultă, Gil Blas, bagă de seamă şi fă-ţi cum trebuie datoria. Să ştii că, dacă dai cumva înapoi, trag cu pistolul în tine.
Prea eram sigur că avea să se ţie de cuvânt ca să uit ce spusese. De aceea nu m-am mai gândit decât să mă las în grija Domnului, fiindcă orice aş fi făcut, tot rău aş fi isprăvit-o.
În vremea asta, caleaşca şi călăreţii se apropiaseră. Când au văzut ce fel de oameni eram şi au ghicit după înfăţişarea noastră ce aveam de gând, s-au oprit la o azvârlitură de băţ de noi. Aveau şi ei carabine şi pistoale. În vreme ce se pregăteau să ne înfrunte, din caleaşcă s-a dat jos un bărbat chipeş şi bine îmbrăcat. A încălecat pe un cal pe care un călăreţ îl ducea de hăţuri şi s-a pus în fruntea celorlalţi. N-avea alte arme decât spada şi două pistoale. Cu toate că ei nu erau decât patru, fiindcă vizitiul rămăsese pe capră, iar noi eram nouă, totuşi înaintară asupra noastră cu o îndrăzneală care îmi spori spaima. Dar, deşi tremurăm din tot trupul, mă ţineam gata să trag; totuşi, ca să spun lucrurile aşa cum au fost, am închis ochii şi am întors capul când mi-am descărcat carabina, şi, după felul cum am tras, cred că pot să spun că împuşcătura aceea n-o am de loc pe suflet.
N-am să intru în amănunte. Deşi eram acolo, nu vedeam nimic şi frica, tulburându-mi închipuirea, mă făcea să nu-mi dau seama cât de groaznică era priveliştea pe care o aveam în faţă. Atâta ştiu, că, după o mulţime de împuşcături, am auzit pe tovarăşii mei strigând: l-am răpus, i-am răpus! La strigătul acesta, groaza care mă cuprinsese mi-a trecut şi am zărit pe câmpul de luptă pe cei patru călăreţi care zăceau fără viaţă. De la noi n-a fost ucis decât unul şi anume apostatul. Altul de la noi a căpătat un glonţ în genunchiul drept. Locotenentul a fost şi el rănit, dar foarte uşor, glonţul doar îi zgâriase pielea.
Senior Rolando s-a dus repede la uşa caleştii. În caleaşcă era o doamnă de vreo douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, care i se păru foarte frumoasă, cu toată starea tristă în care se afla. Leşinase în timpul luptei şi era leşinată şi acum. În vreme ce el se tot uita la dânsa, noi ceilalţi ne-am îndeletnicit cu prada. Mai întâi, am prins caii călăreţilor ucişi, fiindcă, speriaţi de împuşcături, apucaseră care încotro după ce călăreţii căzuseră. Cât despre catâri, nici nu se clintiseră, cu toate că, în vremea asta, vizitiul sărise de pe capră şi fugise. Am descălecat, i-am deshămat şi le-am pus în spate câteva lădiţe care erau agăţate în faţa şi în spatele caleştii. După asta, la porunca căpitanului, am luat pe doamna care nu-şi venise încă în fire şi am suit-o pe cal, în braţele unuia din hoţii cei mai voinici şi care avea unul dintre caii cei mai buni. Pe urmă, lăsând în mijlocul drumului caleaşca şi morţii, dezbrăcaţi, am luat cu noi doamna, catârii şi caii.
