„La Cumparsita” și „Mambo Italiano” – Între dramatismul tangoului și comedia dezlănțuită a emigrantului
Când vorbim despre melodiile care rămân în memorie și declanșează imagini, senzații, povești, „La Cumparsita” și „Mambo Italiano” sunt ca două scene de film din lumi diferite, dar la fel de expresive: una intensă, tragică și senzuală; cealaltă exuberantă, amuzantă și plină de culoare.
„La Cumparsita”, compusă în 1916 de uruguayanul Gerardo Matos Rodríguez, este poate cel mai cunoscut tango din lume. E genul de piesă care nu are nevoie de cuvinte – o auzi și imediat simți pasiunea, dorința, dar și durerea. Tangoul, în general, e o muzică a celor care au iubit prea mult sau au pierdut tot, iar „La Cumparsita” e întruchiparea acestei intensități. Fiecare notă pare că spune: „am dansat împreună, ne-am iubit, dar acum ești departe și n-o să te mai am niciodată.”
Nu degeaba a fost transformat în simbol național în Argentina și Uruguay. A dansa pe „La Cumparsita” e ca și cum ți-ai învârti destinul în pași măsurați, dar cu sufletul pe marginea prăpastiei.
Apoi vine „Mambo Italiano” – compusă în 1954 de Bob Merrill și făcută celebră de Rosemary Clooney – și parcă totul se transformă într-un film cu Sophia Loren în bucătărie, dansând printre tigăi și gesticulând cu farfurii de paste în mână. Piesa e un amestec savuros de mambo cubanez, jazz american și accent italian peste care se toarnă o doză generoasă de autoironie.
„Mambo Italiano” râde de sine, de italianul plecat în America care încearcă să fie modern, dar nu se poate despărți de prosciutto, mama și tradiții. E muzica migrației, dar nu în ton grav, ci ca o comedie muzicală cu personaje pitorești și replici în toate limbile.
Așadar, „La Cumparsita” e despre focul mocnit din priviri, dansul cu lacrima în colțul ochiului, în timp ce „Mambo Italiano” e despre râsul sănătos și săltatul din umeri pe ritmul vieții.
Două lumi muzicale care nu se contrazic, ci se completează: una ne adâncește în simțire, cealaltă ne scoate la suprafață cu un zâmbet larg. Și, între ele, poate ne regăsim și noi, oscilând între dorința de a trăi intens și nevoia de a lua viața mai ușor.
Le ascultăm și mergem mai departe, pe firul muzicii care uneori ne zguduie sufletul, alteori ne face să râdem în hohote.
