Inginerul Heinrich Maria Sause semnase un contract pe un an ca să vină să lucreze în U.R.S.S. sau, cum spunea Herr Heinrich însuşi, căruia îi plăcea precizia, la concernul „Hercules”. „Bagă de seamă, domnule Sause, îl prevenise o cunoştinţă a lui, Bernhard Herngross, doctor în matematici, în schimbul banilor lor, bolşevicii au să te pună să munceşti pe brânci.” Sause îi explicase însă că nu‑i este frică de muncă şi că de mult doreşte să găsească un câmp larg de activitate pentru aplicarea cunoştinţelor sale în domeniul mecanizării gospodăriei silvice.
Când Skumbrievici îi anunţă lui Polâhaev sosirea specialistului străin, directorul de la „Hercules” începu să se agite pe sub palmierii săi.
— Avem urgentă nevoie de el! Unde l‑ai dus?
— Deocamdată la hotel. Să se odihnească. Abia a venit.
— Care odihnă? Ce odihnă? ţipă Polâhaev. Ştii dumneata câţi bani s‑au cheltuit pentru el? Şi încă în devize! Mâine, fix la ora zece, să fie aici.
La zece fără cinci minute Heinrich Maria Sause, cu pantaloni de culoarea cafelei cu lapte, proaspăt călcaţi, intră în cabinetul lui Polâhaev, zâmbind la gândul că a găsit un câmp vast de activitate. Dar directorul nu venise încă. Nu veni nici peste o oră, şi nici măcar peste două ore. Heinrich începu să se plictisească. Îl distra numai Skumbrievici, care apărea din când în când şi-l întreba cu un zâmbet nevinovat:
— Cum, Genosse Polâhaev n‑a venit încă? Ciudat!
După alte două ore, Skumbrievici îl opri pe coridor pe Bomze care‑şi lua micul dejun şi‑i şopti:
— Nu ştiu, zău, ce să fac. Polâhaev l-a chemat pe neamţ la ora zece dimineaţa, şi el a plecat la Moscova să intervină în chestia localului. Se întoarce cel mai devreme peste o săptămână. Scoate‑mă din încurcătură, Adolf Nikolaevici! Am sarcini pe linie obştească, nu izbutim deloc să reorganizăm învăţământul sindical. Ocupă‑te dumneata puţin de neamţ, distrează-l cu ceva. Doar s‑au cheltuit atâţia bani pentru el, şi încă în devize.
Bomze mirosi, pentru ultima oară, chifteaua sa cea de toate zilele, o înghiţi şi, scuturându‑şi firimiturile de pe haină se duse să facă cunoştinţă cu oaspetele.
Într‑o săptămână, inginerul Sause, însoţit de amabilul Adolf Nikolaevici, izbuti să viziteze trei muzee, să vadă baletul Frumoasa adormită şi să stea vreo zece ore la o adunare solemnă, organizată în cinstea lui. După şedinţă, avu loc partea neoficială a programului, în timpul căreia reprezentanţii aleşi ai instituţiei „Hercules” se distrară grozav agitându‑şi păhărelele şi strigându‑i lui Sause: „Pân’ la fund, pân’ la fund!”
„Draga mea Tilly, îi scria inginerul logodnicei sale la Aachen. De zece zile sunt la Cernomorsk, dar n‑am început încă să lucrez la concernul «Hercules». Mi‑e teamă să nu mi se scadă aceste zile din sumele ce mi se cuvin în baza contractului.”
Totuşi, la data de cincisprezece, casierul îi înmână lui Sause leafa pe cincisprezece zile.
— Nu vi se pare că banii ăştia mi s‑au plătit de pomană? întrebă Heinrich pe noul său prieten, Bomze. Doar nu fac nimic.
— Lăsaţi, colega, gândurile astea sumbre! strigă Adolf Nikolaevici. De altfel, dacă doriţi, vă putem pune o masă specială în biroul meu.
Şezând la masa lui specială, Sause scrise într‑o zi logodnicei sale:
„Micuţa mea scumpă, duc o viaţă ciudată şi neobişnuită. Nu fac absolut nimic, dar primesc banii regulat, la datele stabilite prin contract. Stau şi mă minunez. Povesteşte asta şi prietenului nostru, doctorul Bernhard Herngross. O să i se pară interesant.”
Când Polâhaev, întors de la Moscova, află că Sause are deja biroul său, se bucură.
— Perfect! spuse el. Skumbrievici să-l pună pe neamţ la curent cu treburile.
Dar Skumbrievici, care se dedicase cu tot sufletul organizării unui cerc impunător de armonişti şi acordeonişti, îl pasă pe neamţ lui Adolf Nikolaevici. Lui Bomze, lucrul acesta nu‑i plăcu. Neamţul nu-l lăsa să‑şi ia liniştit micul dejun şi în general se băga în treburi care nu-l priveau, aşa că Bomze îl pasă serviciului de exploatare. Dar cum serviciul de exploatare îşi reorganiza în acel moment munca, lucru consta în mutarea la nesfârşit a birourilor dintr‑o cameră într‑alta, Heinrich Maria fu pasat serviciului financiar. Aici, Arnikov, Dreifus, Saharkov, Koreiko şi Borisohlebski, care nu cunoşteau limba germană, crezură că Sause e un turist venit din Argentina şi se apucară să‑i explice zile în şir sistemul de contabilitate folosit la „Hercules”, slujindu‑se pentru aceste explicaţii de alfabetul surdomuţilor.
După o lună, Sause, foarte enervat, îl prinse pe Skumbrievici la bufet şi începu să ţipe:
— Nu vreau să primesc banii de pomană! Daţi‑mi de lucru! Dacă se mai continuă astfel, mă voi plânge patronului dumneavoastră!
Sfârşitul discursului ţinut de specialistul străin nu‑i plăcu lui Skumbrievici. El îl chemă pe Bomze.
— Ce‑i cu neamţul? întrebă el. De ce turbează?
— Ştii, îi spuse Bomze, după părerea mea e pur şi simplu un cârcotaş. Zău, şade omul la birou, nu face nimic, încasează o groază de bani şi se mai şi plânge.
— Într‑adevăr, un cârcotaş, făcu Skumbrievici. Mă mir că un neamţ se ocupă de aşa ceva. Trebuie să trecem la represalii împotriva lui. O să‑i suflu eu într‑o zi o vorbă lui Polâhaev şi dacă nu mi l‑o pune el repede la respect, lasă.
Dar Heinrich Maria hotărî să‑şi croiască el însuşi drum la Polâhaev. Cum însă directorul de la „Hercules” era un reprezentant de seamă al acelui tip de salariaţi care, iată, „au plecat acum un minut” sau „chiar acum au fost aici”, această încercare n‑avu ca efect decât aşteptatul pe banca de lemn şi explozia ale cărei victime căzuseră copiii nevinovaţi ai locotenentului Schmidt.
— Bürokratismus! ţipa neamţul, renunţând de enervare la limba rusă pe care o vorbea greu.
(Ilf și Petrov – Vițelul de aur)
Dacă fratelui plecat în Germania i-a mers bine, nici celor rămași aici nu le-a mers chiar rău.
Știu, există o întreagă literatură despre persecuția germanilor în România, dar lucrurile nu au fost chiar așa cum scrie în povești.
Etnicii germani au avut școli în limba lor, au avut ziare în limba lor, au avut teatru german, au avut biserici catolice sau neoprotestante, nu exista discriminare la obținerea unui loc de muncă. De fapt etnicii germani erau chiar apreciați, iar motivele sunt descrise cu mult umor în fragmentul de mai sus.
Rușii au venit și au plecat.
Când i-a venit vremea, sora rămasă aici s-a căsătorit cu un băiat din vecini și a devenit Doamna Fuks.
S-au mutat în casa părinților lui.
Domnul Fuks, personajul cu pălărie din centrul pozei lucra la o secție a cooperației care își avea sediul chiar vis-a-vis de casa unde locuiau, gestiona materiile prime și produsele finite și ce mai era acolo. Muncă de birou. Șefilor le plăcea de el.
Și marele avantaj era că la prânz nu trebuia decât să traverseze strada ca să se ducă la masă, nu era nevoit să-și ia mâncare la pachet.
Soția sa, doamna Fuks învățase în adolescentă croitoria. După căsătorie, pe lângă treburile din gospodărie mai cosea niște schimburi de pat, câte o fustă, un sutien, mai “întorcea pe dos” câte o haină.
A întoarce pe dos un obiect de îmbrăcăminte era exact ceea ce se înțelege, îmbrăcămintea respectivă, a cărei față se murdărise sau se uzase, era descusută, fiecare componentă era întoarsă pe dos și haina era refăcută cu fața interioară, care era încă în bună stare, în exterior. Operațiunea era completată cu o căptușeală din mătase sintetică și haina era ca nouă. De obicei. procedeul acesta era folosit la paltoane, pardesie, costume, lucruri scumpe în acea vreme.
Clienții erau familiile din cartier.
În general hainele erau destul de scumpe, ajunge să ne amintim că ciorapii de nylon, dacă le fugea un fir, se duceau la remaiat, exista un atelier în Piața Maria care făcea așa ceva. Tot acolo se reparau și fermoare, pur și simplu câte un dinte căzut era înlocuit cu altul, fin colecția reparatorului, iar dacă un anumit tip de dinte de fermoar nu exista în stocul meseriașului, acesta pur și simplu îl confecționa din alamă sau dintr-o bucată de os. Exista chiar posibilitatea de a remaia o mică ruptură sau o arsură de țigară în stofa unei haine, se scoteau din partea interrioară a cusăturilor fire sau mici bucățele de material care erau folosite la „repararea” rupturii său a găurii, în așa fel încât stricăciunea pur și simplu „dispărea”.
Aveau “Alimentara”, magazinul de carne și aprozarul, la doi pași. “Șusterul” (Schuster=pantofar) era și el la câteva case distanță. Pentru că și pantofii se reparau, nu se aruncau dacă aveau o gaură în talpă.
Dacă se uitau pe fereastră, vedeau biserica unde mergeau duminica și unde și-au botezat fiul, cinematograful era pe strada paralelă, spectacolele începeau la orele 15, 17 și 19, duminica era și un matineu, cimitirul în care aveau îngropate, și ea și el, nenumărate generații de strămoși, era la 10 minute de mers.
Dacă doamna Fuks dorea să meargă la piață, mergea acolo cel puțin o dată pe săptămână, lua tramvaiul 7 și în câteva minute era în Piața Lahovari.
Sau putea să meargă în Iosefin unde era o piață mai mare.
Viața lor era simplă, dar nu erau niște oameni nefericiți.
Dacă doreau să se distreze, mergeau la cinematograf, uneori mergeau și la teatru, duminică mai ieșeau la câte un restaurant.
El mai mergea la pescuit cu prietenii, din locul în care locuiau nu făcea mai mult de o oră până la Șag cu bicicleta. De multe ori stăteau și peste noapte, în cort, plecau sâmbăta, după ce ieșeau de la serviciu, și stăteau până duminica seara.
Restaurantul Cina, anii ‘60-‘70
În unele duminici, destul de des, mergeau la verișorul ei, care locuia în Mehala, domnul cu țigara în mână din stânga pozei. Alteori venea verișorul cu soția sa la ei.
În aceste vizite jucau interminabile partide de rummy în 4, mâncau prăjiturile care nu lipseau de pe masă în nici o duminică, se mai găsea și câte o bere care era răcită în fântâna din curte.
O călătorie din aceasta era o întreagă aventură, luau tramvaiul 7 până în Maria, după care luau 1 sau 2 până la Primăria Veche, de acolo luau tramvaiul 4 care îi lăsa lângă bisericile din Mehala. Și de acolo mai aveau de mers puțin pe jos.
Ca fapt divers, în anii 60-70 o călătorie cu tramvaiul costa 25 de bani, iar timpul de așteptare în stații era de cel mult 6-10 minute.
După un timp li s-a născut un băiat, băiatul a mers un an la grădinița care era pe o stradă paralelă, aproape de cinematograful din cartier, când a terminat grădinița, la vârsta de 7 ani, a început școala, care era chiar lângă grădiniță, iar mai târziu, în clasele V-VIII a mers la școala din Lahovari. Pe atunci copiii mergeau singuri la grădiniță și la școală, ieșeau în stradă, se întâlneau cu câte un copil din vecini și la un moment se forma un mic grup de copii care mergeau unde era nevoie. Nu era nevoie de o mașină care să-i ducă acolo.
A terminat 8 clase după care s-a dus ucenic la una din fabricile din oraș, a terminat și ucenicia, a mai lucrat puțin și a plecat în armată.
Aici putem vorbi despre una din puținele forme de discriminare la care erau supuși etnicii germani, dacă făceai parte din această categorie și nu ai reușit să intri la o facultate, puteai fi sigur că vei nimeri la “diribau”. Era vorba despre unități de geniu unde nu prea apucai să vezi o armă, ci munceai, de obicei muncă necalificată în construcții.
Alături de cei de etnie germană și maghiară clienții acestor unități erau cei cu antecedente penale, hoți, bandiți, chiar criminali, sau cei cu antecedente social-politice. Asta însemna că tata a fost legionar, bunicul la țărăniști sau la liberali, lucruri din astea.
Dar nu era o tragedie, și acolo erau oameni.
După armată băiatul s-a reîntors la întreprinderea unde lucrase înainte și și-a continuat viața liniștită și fără surprize, la fel ca orice alt tânăr din România.
Mergea la muncă, mergea sâmbătă sau duminică la un club de dans, asculta muzică, mai participa la o mică petrecere împreună cu niște prieteni și, neapărat și niște prietene, că altfel nu avea rost să piardă timpul.
La un moment dat, cândva după momentul în care a fost făcută poza, avea să își cumpere un apartament la bloc în noul cartier care se construia la doi pași de casa părinților săi, pe care avea să-l plătească în rate timp de vreo 20-30 de ani, leafa avea să-i crească câte puțin cam odată pe an, avea să se însoare, sa facă un copil, iar dacă avea să se dovedească vrednic la un moment dat, cam la vârsta de 40 de ani, avea să-și cumpere și o mașină.
Să nu se înțeleagă că în România viața era la fel ca în Germania, nici pe departe.
Cele două țări sunt de fapt două lumi diferite care nu pot fi comparate în nici un fel.
De exemplu, dacă ăia din Germania aveau asfalt pe stradă, pe strada unde locuia Familia Fuks nu era nici măcar un pavaj din piatră, era pur și simplu o stradă din pământ pe care îl tasaseră roțile mașinilor sau ale căruțelor, mărginită de câte un șanț și un trotuar din pavele de beton pe fiecare latură.
În Germania apa curgea de la robinet și WC-ul era în casă, aveau chiar două, câte unul la fiecare nivel, aici WC-ul era în fundul grădinii și apa trebuia adusă de la colț. Noroc că locuiau chiar pe colț și pompa era în dreptul casei.
Ei, germanii din Germania, aveau un autoturism în aproape fiecare familie, la noi autoturismele erau ceva destul de rar în anii ‘60-’70.
Ei aveau o mulțime de seriale americane, ei bine, în anii ‘70 aveam și noi seriale americane sau englezești, e adevărat, mai mult sâmbăta, atunci era ziua de seriale străine la televizor.
Televiziunea a început să se strice la noi mult mai târziu, după 1978, când au apărut și foametea, și întreruperile de curent și multe alte rele.
Roger More în serialul Sfântul, difuzat la Televiziunea Română la sfârșitul anilor ‘60
O altă diferență era că în timp ce ăia de acolo ne povesteau cum a fost în Franța, sau chiar la Londra, noi nu prea puteam să mergem decât, în cel mai bun caz, în excursie în URSS sau în mici turnee în țările socialiste, de obicei tururi de vreo două săptămâni, în grup, care includeau Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și RDG. Dar erau puțini care își permiteau așa ceva.
Însă oamenii mergeau la mare, sau la munte. Concedii de 12-14 zile, cu masă și casă. Așa ceva își permiteau majoritatea famililor.
Exista posibilitatea să mergi în concediu cu bilete obținute prin intermediul sindicatelor, caz în care cheltuiala, dar și confortul, erau ceva mai scăzute.
Sau puteai să mergi pe banii tăi, puneai în fiecare lună niște bănuți deoparte în acest scop, sau te înscriai la filiala CAR (Casa de Ajutor Reciproc) din întreprinderea unde lucrai, plăteai acolo o rată lunară care ți se reținea pe statul de plată, iar vara îți scoteai CAR-ul ăla și puteai să pleci în concediu.
Litoralul românesc la sfârșitul anilor ‘60 – începutul anilor ‘70
Tinerii aveau și ei frustrările lor, nu prea aveai aici de unde să cumperi haine moderne, bluejeans de exemplu, un magnetofon era o avere pentru un român, chiar dacă singurele magnetofoane erau de producție cehoslovacă, poloneză sau sovietică, nici discuri nu se prea găseau. În timp ce bulgarii ascultau Emerson Lake & Palmer noi trebuia să ne limităm la formații românești, foarte rar găseai un disc al unei formații străine.
Disc LP Middle Of the Road produs în România
Când un tânăr făcea rost de un disc al unei formații din străinătate îl împrumuta unui prieten, prietenul îl “trăgea” pe bandă de magnetofon, de la acesta “trăgeau” alții și muzica circula. Mai exista și obiceiul să înregistrezi muzică de la Europa Liberă, de la Radio Luxemburg sau uneori de la sârbi, posturile de radio sârbești se recepționau bine în Timișoara și acolo existau emisiuni dedicate noutăților muzicale. Calitatea înregistrării conta mai puțin, inmportantă era informația în sine. Iar rezultatul era că nu eram înapoiați în această privintă. Formațiile de “cover”, erau zeci de formații de acest gen în Timișoara, cântau și ele melodii care erau în topurile occidentale
Formația timișoreană Clasic XX
Nici tânărul nostru, la momentul la care se referă aceste rânduri, cu o săptămână și ceva înainte de a fi făcută poza, nu avea încă un magnetofon. Încă. Dar în casă exista un radio cu pick-up destul de modern, pentru România, la acea vreme.
Dar se descurcau, și ei și noi, ceilalți timișoreni, ce nu se găsea în magazin se obținea din cadourile primite de la rudele “de dincolo”, mai erau și bunătățile aduse de cei care mergeau în țările surori, că doar nu vă închipuiți că ăia mergeau să vadă Ermitajul, și nu în ultimull rând era și contrabanda pe care o făceau cei din Iugoslavia.
Ca o concluzie a acestei părți, până la sfârșitul anilor ‘70, cel puțin din punct de vedere material, nu era nici pe departe așa de bine ca în țările dezvoltate din Occident, dar nici nu trăiam în lagăre îcconjurate cu sârmă ghimpată, îmbrăcați în uniforme.
– va urma –
