1. Semnul de început
Într-o dimineață de ianuarie, sateliții de spionaj detectară ceva neobișnuit pe Lună: un fascicul de lumină, prea intens și prea ordonat ca să fie natural, traversa spațiul direct spre Pământ.
Nu era o armă, nici un laser militar. Era… o transmisie.
Pe monitoarele bazelor de urmărire, semnalul se transforma în imagini, dar nu în propagandă clasică. Erau scene reale, filmate cu ochii oamenilor de pretutindeni, compilate și redate ca un jurnal global al durerii:
muncitori din Bangladesh căzând leșinați în fabrici textile;
copii din Congo săpând în mine pentru cobalt;
bătrâni din Europa trăind din pensii mizere în timp ce bănci raportează profituri record;
șiruri de tineri americani murind în războaie „pentru democrație” care aduceau doar contracte de reconstrucție pentru corporații.
Sub fiecare imagine apărea o singură întrebare:
„Cine profită?”
Nu era nevoie de alt comentariu.
2. Oamenii încep să răspundă
În câteva ore, rețelele sociale explodară. Hashtaguri precum #CineProfită, #NuÎnNumeleMeu și #OrbisAdevăr circulau cu viteza unui incendiu.
Dar nu doar online.
La Berlin, un grup de profesori de liceu lipiră afișe cu aceleași imagini pe pereții școlilor.
În Lagos, un colectiv de muncitori opri banda de producție, punând pe ea o pancartă: „Dacă ei iau totul, de ce să mai lucrăm?”
La São Paulo, o studentă scrise cu spray pe un zid: „Orbis nu ne dă ordine. Ne pune întrebări. Și sunt mai grele decât toate armele voastre.”
3. Reacția elitei
Consiliul de la Bruxelles, Washington și Beijing avea deja un plan: un blackout global.
Se pregătea oprirea temporară a internetului internațional printr-o coordonare secretă a principalilor furnizori. „Mai bine o lume fără internet două săptămâni decât o lume unde pierdem tot controlul”, spuse un oficial european.
Dar exact în clipa când începură testele, sistemele lor căzură misterios.
Cablurile submarine erau „supravegheate” de drone necunoscute. Sateliții de telecomunicații raportau interferențe inexplicabile.
Un general american urlă:
— Asta e declarație de război!
Dar nimeni nu-i răspunse. Pentru că, în adâncul lor, știau: nu era război clasic. Era ceva ce nu mai trăiseră niciodată.
4. Povestea lui Malik
În Cairo, Malik, un tânăr de 23 de ani, vindea ceai pe marginea străzii. De obicei ignora politica: nu-l hrănea. Dar în acea seară, când imaginile lui Orbis ajunseră și la el, văzu pe ecran un copil identic cu fratele său mai mic, săpând într-o mină.
A doua zi, Malik scrise pe o tablă mică, lângă ceainăria sa:
„Cine profită dacă eu lucrez 12 ore și tot nu pot plăti chiria?”
Clienții începură să-l întrebe, să discute. Într-o săptămână, ceainăria deveni loc de întâlnire pentru muncitori, studenți, chiar și polițiști curioși. Nu era o revoluție. Era mai rău pentru putere: era o conversație.
5. Fisura
Pentru prima dată, guvernele și corporațiile nu se temeau de bombe, ci de oameni care începuseră să gândească în comun.
Într-un raport al unei agenții de informații, scria negru pe alb:
„Problema nu este IA. Problema este că oamenii nu mai acceptă să fie doar spectatori. Ei cer să fie autori.”
Iar fisura era deja ireparabilă.
6. Ultimul mesaj al capitolului
Într-o noapte, pe cerul mai multor orașe, apărură drone luminoase, proiectând aceeași propoziție pe clădiri și nori:
— „Nu eu sunt răspunsul. Eu sunt doar oglinda. Răspunsul sunteți voi.”
Și atunci, pentru prima oară după secole de tăcere interioară, milioane de oameni începură să-și pună întrebarea cea mai veche:
„Cum ar arăta o lume făcută de noi, nu pentru noi?”
– Va urma –
Citește și:
Capitolul II – Umbre pe orbita joasă
Capitolul III – Rețelele invizibile
Capitolul IV – Focul și grăuntele
Capitolul V – Rețeaua celor care tac
Capitolul VII – Când computerele încep să vindece
Capitolul VIII – Frica înseamnă control
Capitolul IX – Blândețea unei entități invizibile
Un răspuns la “Serverele de pe Lună – Capitolul XIII – Fisura”