Imaginează-ți o orchestră mică, elegantă, așezată pe o scenă iluminată discret. În fața ei, nu unul, nu doi, ci patru piane. În spatele fiecăruia – un pianist concentrat, gata să intre într-un dialog muzical care, deși pare o joacă, e în realitate o demonstrație de precizie, echilibru și frumusețe sonoră. Când începe Concertul pentru patru piane în la minor de Bach, sala întreagă e prinsă într-o rețea simfonică cu o logică atât de clară și totuși atât de emoționantă, încât e greu să nu rămâi fermecat.
Dar acest concert nu a fost scris „de la zero”. Ca multe alte lucrări ale lui Johann Sebastian Bach, și aceasta este o transcripție, o transformare strălucită. Originalul? Un concert pentru patru viori de Antonio Vivaldi. Bach, fascinat de limpezimea italianului, a luat lucrarea – pe care o descoperise probabil într-una din colecțiile muzicale ale vremii – și a tradus-o, ca un alchimist, în limbajul claviaturii. A făcut-o pentru clavecine, desigur, dar în epoca modernă a fost reimaginată pentru patru piane – instrumente care dau lucrării o forță suplimentară, un dramatism contemporan și o claritate cristalină.
Ce înseamnă să ai patru piane pe scenă? În primul rând, o coregrafie aproape de dans: cele patru voci se împletesc, se răspund, se suprapun, ca niște oglinzi muzicale care reflectă aceeași idee din unghiuri diferite. Apoi, fiecare pianist trebuie să nu fie doar solist, ci și camerist: să conducă, dar și să asculte. În muzica lui Bach, ego-ul se dizolvă în arhitectura perfectă a compoziției.
Mulți critici văd în această lucrare un fel de laborator sonor. Aici Bach își exersează meșteșugul de constructor: preia o structură, o desface, o recompune și îi dă un nou sens. Ca un arhitect care transformă o biserică gotică într-un planetariu.
Și poate că acesta e cel mai frumos lucru la Bach: deși a trăit într-un secol al perucilor pudrate, al lumânărilor și al clavecinelor, muzica lui pare compusă pentru orice timp, pentru orice ureche capabilă să vadă în sunet o formă de rațiune vie. În Concertul pentru patru piane, asta se simte mai clar ca niciodată.
