Muzica și matematica au fost întotdeauna partenere într-un dans subtil, invizibil urechii neantrenate, dar omniprezent în fiecare notă și armonie. Printre compozițiile care ilustrează această conexiune într-un mod fascinant se numără Palladio, o piesă scrisă de Sir Karl Jenkins, un compozitor contemporan care a reușit să creeze o lucrare cu o putere aproape hipnotică.
La prima audiție, Palladio pare un marș sever, o succesiune de acorduri hotărâte, aproape arhitecturale. Nu este întâmplător. Titlul piesei este un omagiu adus lui Andrea Palladio, celebrul arhitect renascentist italian, cunoscut pentru utilizarea proporțiilor matematice perfecte în construcțiile sale. La fel cum Palladio a aplicat regulile simetriei și ale proporției divine în edificiile sale, Jenkins a transpus aceste principii în muzică.
Piesa este construită pe un ritm obsesiv de ostinato, adică o figură muzicală repetitivă, peste care instrumentele adaugă variații. Ascultătorul simte o tensiune crescândă, fiecare secțiune adăugând noi straturi sonore, exact cum un arhitect adaugă elemente decorative pe un schelet geometric perfect echilibrat. Primele acorduri ale piesei sunt ca niște coloane sonore impunătoare, ce susțin întreaga construcție muzicală.
Deși scrisă în secolul XX, Palladio are o structură ce amintește de barocul lui Vivaldi și Bach. Într-un mod ironic, Jenkins, un compozitor modern, a creat o lucrare care ar putea trece drept un concert din secolele trecute, dar cu o energie cinematografică specifică epocii contemporane. Nu este de mirare că piesa a fost folosită în reclame și filme – sunetul ei transmite măreție, ordine, dar și un sentiment de inevitabilitate.
Dacă Vivaldi și Bach au folosit principiile matematicii în muzică intuitiv, Jenkins face acest lucru în mod conștient, deliberat. Palladio demonstrează că sunetele pot fi zidite ca un templu și că o simplă succesiune de note poate avea aceeași forță ca o coloană dorică ridicată cu precizie milimetrică.
