Capitolul 3
DESPRE ISPITA ÎN CARE A CĂZUT CĂLĂUZA; CE URMĂRI A AVUT ACEASTĂ ISPITĂ ŞI CUM GIL BLAS A CĂZUT ÎN CARIBDA, VOIND SĂ SE FEREASCĂ DE SCILA
La călăuză nu eram numai eu. Mai erau doi băieţi de neam bun din Penafilor, un dascăl din Mondonedo care umbla prin ţară şi un june negustor din Astorga care se întorcea acasă cu o fată cu care tocmai se însurase la Verco. Am făcut repede cunoştinţă unii cu alţii şi fiecare a spus de unde vine şi unde se duce. Tânăra cea căsătorită de curând era aşa de neagră la faţă şi de puţin frumoasă, încât nu-mi făcea mare plăcere să mă uit la dânsa; totuşi, fiindcă era tânără şi durdulie, călăuza a pus ochii pe ea şi s-a gândit s-o ademenească şi să petreacă puţin cu dânsa. Toată ziua s-a tot chibzuit el cum să facă mai bine şi s-a hotărât să-şi ducă planul la îndeplinire la ultimul popas de noapte. Asta a fost la Cacabelos. Am tras la cel dintâi han pe care l-am întâlnit. Hanul acesta era mai mult în câmp decât în târg şi călăuza cunoştea pe hangiu şi ştia că-i om discret şi îndatoritor. A avut grijă să ne ducă într-o odaie din fundul casei şi ne-a lăsat la început să mâncăm în linişte. Dar, către sfârşitul mesei, numai ce-l vedem intrând cu o falcă în cer şi alta în pământ, strigând:
— Cineva mi-a furat banii; aveam, într-o pungă, o sută de pistoli; trebuie numaidecât să-i găsesc. Mă duc chiar acum la judecătorul oraşului şi să ştiţi că-i un om care nu ştie de glumă. O să fiţi puşi la cazne până o să mărturisiţi tot şi aveţi să daţi înapoi banii.
După ce a spus asta cu un aer foarte firesc, a ieşit din odaie şi noi am rămas plini de uimire.
Nu ne-a trecut prin cap că asta ar putea să fie o minciună, fiindcă nu ne cunoşteam între noi destul de bine şi nu puteam să răspundem unii de alţii. Chiar şi mai mult decât atâta, eu l-am bănuit pe dascăl că a furat, tot aşa cum poate şi el m-a bănuit pe mine. De altfel, toţi eram tineri şi proşti. Habar n-aveam ce se obişnuieşte să se facă într-o întâmplare ca asta; am crezut cu toţii că, într-adevăr, au să ne pună la cazne. De aceea, împinşi de frică, ne-am repezit şi am ieşit din odaie. Unii dintre noi au luat-o pe stradă, alţii prin grădină; toţi au căutat să scape cu fuga, iar negustorul cel tânăr din Astorga, speriat şi el ca şi noi la gândul că ar putea fi pus la cazne, a luat-o la fugă asemenea lui Enea, fără să se mai îngrijească de nevastă-sa. Atunci, călăuza, aşa cum am aflat pe urmă, mai desfrânat decât caii lui, bucuros că i-a izbutit aşa de bine ţestiturile, s-a dus la tânăra aceea, care acum rămăsese singură, ca să se laude cu isprava lui şi să încerce a se folosi de acest prilej prielnic; dar această Lucreţie a Asturiilor, căreia mutra urâcioasă a ispititorului îi dădea puteri noi, s-a împotrivit cumplit şi a început să ţipe. Straja se afla din întâmplare tocmai prin preajma hanului şi, cum ştia cam ce fel de casă este, a intrat şi a întrebat cine ţipă aşa. Hangiul, care cânta în bucătărie şi se făcea că n-aude nimic, a fost silit atunci să-i ducă pe comandant şi pe străjeri la odaia de unde se auzea ţipetele. Au ajuns tocmai la timp. Asturiana era în mare primejdie. Comandantul, om grosolan şi brutal, cum a văzut despre ce e vorba, i-a şi dat călăuzei îndrăgostit vreo câteva cu halebarda, strigând la el cu nişte vorbe ce jigneau pudoarea cel puţin tot atât cât o jignea şi fapta care îl făcea să le rostească. Dar lucrurile nu s-au oprit aici: l-a luat pe vinovat şi l-a dus la judecător împreună cu acuzatoarea care, cu toată tulburarea ei, a vrut să meargă chiar ea să ceară pedepsirea acestei fapte ticăloase. Judecătorul a ascultat-o şi, după ce s-a uitat bine la dânsa, a hotărât că învinuitul nu e vrednic de iertare. A pus să-l dezbrace şi să fie bătut în faţa ei; apoi a poruncit ca a doua zi, dacă cumva bărbatul asturianei nu mai vine, doi străjeri, pe socoteala vinovatului, să însoţească pe reclamantă până la Astorga.
În ce mă priveşte, mai speriat poate decât toţi ceilalţi, am luat-o la fugă pe câmp. Am străbătut o mulţime de ogoare şi de hăţişuri şi, sărind peste toate şanţurile pe care le întâlneam în drum, am ajuns, în sfârşit, la o pădure. M-am dus şi m-am ascuns unde era desişul mai mare; deodată, doi oameni călări se iviră înaintea mea. Au strigat: „Cine-i?“ şi fiindcă eram aşa de uluit încât n-am izbutit să răspund îndată, au venit la mine şi, punându-mi fiecare pistolul în piept, m-au poftit cu straşnicie să le spun cine sunt, de unde vin şi ce caut în pădure, şi mai cu seamă să nu cumva să umblu cu minciuni. La felul acesta de a pune întrebări, care mi s-a părut că face cel puţin tot atâta cât şi caznele cu care voise călăuza să ne cinstească, am răspuns că sunt un tânăr din Oviedo şi că mă duc la Salamanca; le-am spus şi de spaima mea şi am mărturisit că frica de cazne mă făcuse să fug. Au râs grozav auzind aceste lucruri care erau dovada naivităţii mele şi unul dintre ei îmi spuse:
— Să n-ai nicio grijă, dragul meu. Hai cu noi şi nu te teme.
Nu ştiam ce să cred despre toată întâmplarea asta. Totuşi, mă gândeam că ceva rău nu putea să fie. „Dacă oamenii aceştia, îmi spuneam eu, ar fi nişte hoţi, m-ar fi prădat şi poate m-ar fi şi omorât. Trebuie să fie nişte oameni cumsecade de prin partea locului; au văzut că sunt cuprins de spaimă, le-a fost milă de mine şi acum mă duc la dânşii acasă.“ N-a trecut mult şi m-a dumirit. După câteva ocoluri pe care le făcurăm fără să scoată careva vreo vorbă, am ajuns la poalele unui deal şi am descălecat.
— Aici stăm, îmi spuse unul din cei doi călăreţi.
Mă tot uitam, dar nu vedeam nici casă, nici colibă, nicio urmă de locuinţă. În vremea asta, cei doi ridicară un capac mare de lemn acoperit cu crengi, care astupa intrarea unei hrube sub pământ şi pe unde caii intrară fără să-i îndemne nimeni, fiindcă se vede că ştiau drumul. Călăreţii mă luară cu ei înăuntru; apoi lăsară în jos capacul cu nişte frânghii de care era prins tocmai pentru asta; şi iată acum pe vrednicul nepot al unchiului meu Perez prins ca un şoarece într-o capcană.
