511: Moartea fondatorului Dinastiei Merovingiene Clovis I conduce la divizarea Imperiului Franc sub cei partu fii ai lui Theuderic, Chlodomer, Chlotaire și Childebert.
Regatul merovingian, care includea, cel mai târziu din 509, toată Galia cu excepția Burgundiei, și reunea toate triburile francilor, s-a aflat într-o stare aproape continuă de război, de obicei civil. Fiii lui Clovis și-au păstrat legăturile de rudenie în războaiele cu burgunzii, dar au demonstrat dorință nemăsurată de mărire la moartea fraților lor. Moștenitorii au fost prinși și executați, iar regatele anexate. În cele din urmă, în 558, Clotaire I, a unit toate ținuturile francilor sub un singur sceptru. A mai trăit încă trei ani, după care, la rândul său, regatul său a fost împărțit între cei patru fii ai săi.
Cea de-a doua împărțire a regatului nu a mai fost marcată de expedițiile aventuroase ale primei. Războaiele civile dintre facțiunile Neustriei și Austrasiei nu au încetat până la reunirea regatului sub Clotaire al II-lea. Această unire a dus la slăbirea regatului, deoarece regele, pentru a câștiga sprijinul nobilimii, a trebuit să facă numeroase concesii acestora. Puterea regilor merovingieni a continuat să scadă, trecând în mâinile prefecților, care au ajuns în cele din urmă pe tron.
După domnia regelui Dagobert I (mort în 639), care și-a petrecut o mare parte a vieții invadând teritorii străine, cum ar fi Spania și teritoriile slave păgâne din est, restul regilor sunt cunoscuți după apelativul rois fainéants („regi care nu fac nimic”). Aceștia se urcau pe tron la o vârstă fragedă, și mureau în floarea vieții, în timp ce prefecții se luptau pentru supremație. Austrasienii conduși de Pepin cel Mijlociu au ieșit în cele din urmă triumfători în bătălia de la Tertry, în acel an începând domnia lui Pepin, după afirmațiile cronicarilor.
Fiul lui Pepin, Carol Martel a condus fără un rege pe tron timp de câțiva ani, fără să-și aroge el însuși acest titlu. În cele din urmă, fiul său, Pippin cel Scurt a căpătat sprijinul nobilimii pentru a schimba dinastia. Când papa i-a cerut ajutor împotriva lombarzilor, Pepin a cerut ca în schimb biserica să-i recunoască încoronarea. În 751, Childeric al III-lea, ultimul rege merovingian, a fost îndepărtat. I s-a cruțat viața, dar părul său lung i-a fost tăiat și a fost trimis la o mănăstire.
602: Regele bizantin Mauriciu și fii lui sunt uciși de soldații lui Focas Tiranul, cel care va urma la tron.
1095: Papa Urban al II-lea declară Prima Cruciadă la Conciliul de la Clermont.
1308: Henric al VII-lea este ales rege al romanilor.
Henric al VII-lea (germană Heinrich; 1275 – 24 august 1313)[3], a fost Rege al Romanilor (Rex Romanorum) din 1308 în 1312 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1312. A fost primul împărat din Casa de Luxemburg.
A fost fiul lui Henric al VI-lea de Luxemburg și a lui Beatrice de Avesnes. A fost ales Rege al Germaniei în 1308 iar în 1309 cere formarea unei armate pentru a merge la Roma pentru a fi încoronat Împărat. Este încoronat pe data de 29 iunie 1312, fiind primul împărat romano-german încoronat de papă la Roma, după moartea lui Frederic al II-lea în urmă cu peste 60 de ani. A încercat să restaureze gloria Sfântului Imperiu, începând prin a restaura puterea imperială în nordul Italiei. A murit însă în timpul campaniei la Siena în august 1313.
1895: Alfred Nobel (1833-1896) a creat Premiile Nobel. Primele recompense au fost decernate în anul 1901. Premiile se decernează în fiecare an la 10 decembrie, data decesului lui Alfred Nobel.
Immanuel Nobel, tatăl lui Alfred, inginer de profesie, s-a confruntat de multe ori cu problema aruncării în aer a blocurilor de piatră pentru a putea construi poduri și clădiri în Stockholm. Deși mama sa, Andrietta Ahlsell, provenea dintr-o familie bogată, anul 1833 avea să fie un an nefast pentru familia Nobel din cauza falimentului căruia tatăl său a trebuit să-i facă față.
Tragicul eveniment, care se repetă de altfel câțiva ani mai târziu, îi desparte pentru o bună bucată de timp pe cei doi soți, tatăl său plecând, în 1837, în Finlanda și Rusia pentru a-și porni o nouă carieră. Andrietta rămâne la Stockholm și, pentru a-și putea susține financiar familia, deschide o băcănie care îi aduce un venit modest.
Între timp, tatăl său pune pe picioare o companie în St. Petersburg, Rusia. El furniza echipament militar armatei rusești și îi convinge pe generalii ruși de utilitatea plasării unor mine acvatice pentru a împiedica accesul navelor britanice. Minele construite de Immanuel Nobel au ținut la distanță flota britanică în timpul războiului Crimeei (1853-1856).
În 1842 Immanuel își poate permite să-și aducă familia în St. Petersburg. Aici, fiilor săi li se predă științele naturii, limbi străine și literatură. La 17 ani Alfred vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza și germana. Era atras deopotrivă de literatura engleză și de „științele exacte” cum ar fi fizica sau chimia.
Timp de doi ani Alfred avea să viziteze Suedia, Germania, Franța și Statele Unite. La Paris are șansa să lucreze în laboratorul unui chimist renumit pe atunci, T.J. Pelouze. Aici îl întâlnește pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care cu trei ani în urmă inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic și de instabil.
Nitroglicerina a fost considerată în epocă mult prea periculoasă pentru a putea fi folosită în practică, din cauza faptului că putea provoca explozii la variații mici de temperatură sau presiune. Alfred era însă interesat de posibilitatea folosirii ei în construcții și începe să lucreze la elaborarea unor metode de controlare a exploziei cu nitroglicerină.
În 1852 Alfred este chemat să lucreze pentru compania tatălui său care cunoștea o dezvoltare continuă datorită livrărilor către armata rusă. Cu toate acestea, sfârșitul războiului avea să provoace cel de-al doilea faliment al lui Immanuel Nobel. El își luă doi dintre fiii săi, Alfred și Emil, și se reîntoarse la Stockholm.
Ajuns în orașul său natal, Alfred continuă cercetările prin care încearcă să folosească nitroglicerina ca exploziv. Cercetările sale vor avea însă urmări tragice, determinând, în 1864, moartea fratelui său Emil. Autoritățile se văd nevoite să-i interzică experimentele în interiorul orașului. Alfred se mută pe un vas ancorat în Lacul Mälaren.
În curând Alfred Nobel avea să descopere că prin amestecarea nitroglicerinei cu diatomit[16] se formează o pastă care putea fi modelată în diferite forme și dimensiuni. În 1867 își brevetează invenția sub denumirea de dinamită. Pentru a putea declanșa explozia, Alfred brevetează o altă invenție, un detonator bazat pe aprinderea unui fitil.
Datorită faptului că dinamita reducea substanțial costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă, astfel încât fabrica sa din Krümmel (azi un cartier al orașului Geesthacht, Germania) începe să-și exporte produsele în alte țări din Europa și chiar în America și Australia.
Datorită pasiunii sale pentru călătorii, Victor Hugo l-a denumit „cel mai bogat vagabond al Europei”. Cu timpul Alfred și-a deschis fabrici și laboratoare în peste 20 de țări, iar când nu călătorea lucra intens în laboratoarele sale.
În 1896 Alfred Nobel moare. Brevetase peste 355 de invenții, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială și mătasea sintetică.
1919: Prin Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine, Bulgaria pierde teritoriul trac de la granița cu Grecia, teritoriul din vest este atribuit Statului sârb și sudul Dobrogei cu Silistra, României.
1940: Istoricul Nicolae Iorga este asasinat de legionari la Strejnic.
1940: Asasinarea lui Virgil Madgearu în pădurea Snagov.
1971: Sonda spațială sovietică Marte 2 aflată pe orbita planetei Marte lansează modulul de coborâre. Acesta funcționează defectuos și se prăbușește, însă este primul obiect făcut de om care ajunge pe suprafața planetei Marte.
2000: În Norvegia se deschide Tunelul Laerdal, cel mai lung tunel rutier din lume, de 24,5 km lungime, între Aurland și Laerdal. Astfel, se creează un drum continuu de la Oslo la Bergen.
Designul tunelului ia în considerare efortul mental asupra conducătorilor auto, astfel tunelul este împărțit în patru secțiuni, separate de trei peșteri (grote) mari în munte. Peșterile sunt menite să rupă rutina și monotonia drumului în tunel, oferind o priveliște reconfortantăe și permițând șoferilor să se odihnească un scurt timp. Conducerea prin tunelul Laerdal durează aproximativ 20 de minute. Provocarea de a găsi o idee nouă a fost de a proiecta tunelul astfel încât oamenii să nu găsească călătoria „plictisitoare și monotonă”, pierzând astfel concentrarea în timpul traversării tunelului. Crearea unui grad de varietate în timpul călătoriei cu mașina va reduce riscul ca șoferul să-și piardă concentrarea și să devină „orbit de viteză” (orbire indusă de mișcare). În timp ce tunelul principal are lumini albe, peșterile au iluminare albastră cu lumini galbene la margini pentru a da o impresie de răsărit. Cavernele sunt, de asemenea, folosite ca puncte de întoarcere și pentru zone de pauză pentru a ajuta la evitarea claustrofobiei în timpul călătoriei prin tunel. În tunel, la fiecare kilometru există un semn care indică câți kilometri au fost deja parcurși și de asemenea, câți kilometri mai sunt de parcurs. Pentru a împiedica șoferii să fie neatenți sau să adoarmă, fiecare bandă de mers este prevăzută cu o bandă rezonatoare, spre axul drumului.
