62: Orașul Pompeii a fost lovit de un cutremur catastrofal, cu 17 ani înainte de a fi distrus de erupția Vezuviului.
1535: Apare prima lege specifică referitoare la săraci și aparține Parlamentului din Paris, Franța
În secolul al XVI-lea, Europa era în plină tranziție între Evul Mediu și epoca modernă timpurie. Creșterea demografică, schimbările economice și războaiele frecvente au contribuit la accentuarea inegalităților sociale. În Franța, sărăcia era o problemă cronică, iar cerșetoria devenise atât de răspândită încât autoritățile o considerau o amenințare la adresa ordinii publice. Până la acea dată, sprijinul pentru cei nevoiași era oferit, în mare parte, de biserică și de instituții caritabile private. Totuși, creșterea numărului de săraci și incapacitatea bisericii de a face față situației au determinat statul să intervină mai direct.
Această lege a fost una dintre primele încercări ale statului francez de a reglementa sărăcia și de a controla fenomenul cerșetoriei. Principalele măsuri incluse în legislație au fost:
Interzicerea cerșetoriei pe străzile Parisului, cu sancțiuni severe pentru cei prinși practicând-o.
Crearea unor adăposturi și spitale destinate săracilor, unde aceștia puteau primi îngrijire și sprijin.
Obligativitatea muncii pentru cei care erau considerați apți de muncă, în schimbul asistenței primite.
Supravegherea statului asupra distribuirii ajutoarelor, pentru a preveni abuzurile și pentru a se asigura că resursele ajungeau la cei cu adevărat nevoiași.
Deși adoptarea legii a reprezentat un pas important în recunoașterea responsabilității statului față de săraci, aplicarea sa a fost dificilă. Mulți oameni săraci fie nu reușeau să găsească un loc în adăposturile desemnate, fie refuzau să respecte noile reglementări și continuau să cerșească. În plus, măsurile punitive împotriva cerșetorilor au dus adesea la o marginalizare și mai mare a acestora, fără a oferi soluții reale pentru ieșirea din sărăcie.
Această lege a deschis însă calea pentru dezvoltarea unor politici sociale mai complexe în Franța și în restul Europei. De-a lungul secolelor următoare, statul francez a continuat să își extindă rolul în gestionarea sărăciei, adoptând reforme și măsuri din ce în ce mai elaborate. Legea din 1535 rămâne un moment important în istoria asistenței sociale, ilustrând începuturile unui sistem de protecție care, de-a lungul timpului, a evoluat către forme mai moderne de ajutor pentru persoanele defavorizate.
1597: Execuția celor 26 de martiri de la Nagasaki, prima execuție a unor creștini în Japonia.
Creștinismul a fost introdus în Japonia în 1549 de către misionarul iezuit Francisco Xavier, fiind inițial bine primit de către unii daimyō (lorzi feudali) care vedeau în acesta o oportunitate de a întări relațiile comerciale cu portughezii și spaniolii. Religia s-a răspândit rapid, atrăgând zeci de mii de convertiți, în special în regiunile sudice, cum ar fi Kyushu.
Cu toate acestea, la sfârșitul secolului al XVI-lea, atitudinea față de creștinism s-a schimbat dramatic. Toyotomi Hideyoshi, conducătorul Japoniei din acea perioadă, a început să vadă creștinismul ca o amenințare la adresa unității țării. El a devenit suspicios în special față de intențiile comerciale și politice ale portughezilor și spaniolilor, temându-se că prezența misionarilor ar putea pregăti terenul pentru o eventuală colonizare a Japoniei, așa cum se întâmplase în Filipine.
În 1596, o navă spaniolă, San Felipe, s-a eșuat pe coasta Japoniei. Autoritățile japoneze au confiscat încărcătura valoroasă a navei, iar în timpul interogatoriilor, membrii echipajului au lăsat să se înțeleagă că misionarii creștini aveau un rol în extinderea influenței Spaniei. Această afirmație a fost interpretată ca o confirmare a suspiciunilor lui Hideyoshi. Ca urmare, a ordonat arestarea și executarea mai multor creștini pentru a da un exemplu.
Cei 26 de condamnați, printre care se numărau misionari franciscani, iezuiți japonezi și credincioși laici, au fost arestați în Kyoto și Osaka, apoi forțați să mărșăluiască pe jos aproximativ 800 de kilometri până la Nagasaki. În timpul acestui drum lung și dificil, ei au fost supuși batjocurii publicului și torturii, însă și-au menținut credința.
Ajunși la Nagasaki, martirii au fost crucificați pe un deal cunoscut astăzi sub numele de Colina Martirilor. Fiecare dintre ei a fost legat de o cruce și străpuns cu sulițe, în mod similar cu metoda de execuție romană. Printre victime s-au numărat:
Părintele Pedro Bautista, un franciscan spaniol care fusese misionar în Filipine înainte de a veni în Japonia.
Părintele Paul Miki, un iezuit japonez foarte respectat, care a continuat să predice chiar și în timp ce era pe cruce.
Luis Ibaraki, un băiat japonez de doar 12 ani, cunoscut pentru curajul său extraordinar în fața morții.
Potrivit martorilor, victimele au cântat imnuri religioase și s-au rugat până în ultima clipă. Un preot japonez aflat la fața locului a spus că martirii și-au acceptat soarta cu o seninătate incredibilă.
Execuția din 1597 a fost doar începutul unei perioade de persecuții dure împotriva creștinilor în Japonia. În următorii ani, creștinismul a fost interzis, iar credincioșii au fost forțați să se ascundă. În 1639, Japonia a adoptat o politică de izolare totală (sakoku), interzicând orice contact cu europenii timp de peste două secole. În această perioadă, credincioșii japonezi au practicat religia în secret, devenind cunoscuți drept kakure kirishitan („creștinii ascunși”).
În 1862, cei 26 de martiri au fost canonizați de Papa Pius al IX-lea, devenind oficial sfinți ai Bisericii Catolice. Astăzi, Colina Martirilor din Nagasaki este un loc de pelerinaj, iar execuția lor rămâne un simbol al curajului și devotamentului religios în fața persecuției.
1852: Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, Rusia, unul dintre cele mai mari și vechi muzee din lume, este deschis publicului.
1859: Alexandru Ioan Cuza , Domn al Moldovei , este ales și domnitor al Țării Românești , unind cele două principate ca o uniune personală numită Principate Unite , regiune autonomă din cadrul Imperiului Otoman , care a inaugurat nașterea statului român modern
1867: Este încheiat acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Marele Principat al Transilvaniei era dizolvat și încorporat Ungariei, desființându-i-se autonomia.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul Habsburgic se confrunta cu multiple crize interne, cauzate de nemulțumirile naționale și de eșecurile în politica externă. Revoluțiile de la 1848-1849, inclusiv cea din Transilvania, au evidențiat dorința popoarelor din imperiu pentru drepturi și autonomie. Deși revoluția maghiară a fost înfrântă cu ajutorul Rusiei, aspirațiile Ungariei pentru independență nu au dispărut. În același timp, înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia din 1866 a slăbit și mai mult poziția Vienei, forțând împăratul Franz Joseph să accepte o soluție de compromis pentru a menține unitatea imperiului.
Prin Compromisul din 1867, Imperiul Habsburgic a fost reorganizat într-un stat dualist, format din două entități politice relativ autonome:
Cisleithania – partea austriacă, condusă de Viena.
Transleithania – partea ungară, administrată de Budapesta.
Fiecare dintre cele două entități avea propriul guvern, propriul parlament și control asupra afacerilor interne, dar împăratul Franz Joseph rămânea monarhul comun al ambelor părți. Politica externă, armata și finanțele imperiale au rămas sub control comun.
Una dintre consecințele directe ale acestui acord a fost dizolvarea Marelui Principat al Transilvaniei și încorporarea sa în Regatul Ungariei, fără consultarea populației. Aceasta a dus la pierderea autonomiei de care se bucurase Transilvania până atunci și la supunerea ei directă autorităților maghiare.
1876: Apare prima revistă română de medicină din Transilvania “Higiena și școala”, editată de Paul Vasici-Ungureanu.
La mijlocul secolului XIX, Transilvania era o provincie a Imperiului Austro-Ungar, iar condițiile de viață și igienă erau adesea precare, mai ales în zonele rurale. Îngrijorările legate de sanitația publică și educația sanitară erau tot mai mari, în contextul în care bolile infecțioase și epidemii precum holera și tuberculoza se răspândeau frecvent. În acest cadru, promovarea unui stil de viață sănătos și a unor practici de igienă corespunzătoare devenea o prioritate.
Paul Vasici-Ungureanu, un medic și pedagog român, a înțeles importanța educației medicale și a contribuit activ la schimbarea mentalităților din această perioadă. Prin lansarea revistei „Higiena și școala”, el a dorit să ofere o platformă educațională care să adreseze probleme de sănătate publică, să educe publicul și să încurajeze aplicarea principiilor de igienă în școli și comunități.
Revistele de acest tip nu doar că promovau măsuri igienico-sanitare, dar se adresau și cadrelor didactice și familiei, având un impact direct asupra formării unei culturi sanitare.
1885: Regele Leopold al II-lea al Belgiei a înființat Statul Independent Congo în centrul Africii, stat pe care apoi l-a condus ca pe o posesiune personală.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marile puteri europene erau angajate într-o cursă pentru colonizarea Africii, proces cunoscut sub numele de „Împărțirea Africii” (Scramble for Africa). Belgia, o țară mică, nu avea un imperiu colonial propriu, dar regele Leopold al II-lea, un monarh ambițios, dorea să-și creeze o colonie personală.
Pentru a obține controlul asupra regiunii, Leopold a finanțat expedițiile exploratorului Henry Morton Stanley, care, între 1874 și 1877, a explorat bazinul fluviului Congo și a stabilit contacte cu șefii locali. Folosindu-se de Stanley, Leopold a încheiat tratatul cu sute de lideri africani, obținându-le teritoriile prin înșelăciune.
În 1885, la Conferința de la Berlin, marile puteri europene au recunoscut oficial controlul lui Leopold asupra Congoului. Teritoriul, de aproximativ 2,3 milioane km² (de 76 de ori mai mare decât Belgia), nu era o colonie a statului belgian, ci o proprietate privată a regelui, pe care o administra fără nicio supraveghere internațională.
Sub pretextul unei misiuni civilizatoare și filantropice, Leopold a promis că va combate sclavia și va aduce progres în regiune. În realitate, Congoul a devenit un sistem de exploatare brutală, în care resursele naturale, în special cauciucul și fildeșul, erau extrase prin metode extrem de violente.
Administrația condusă de Leopold a impus un sistem de muncă forțată bazat pe violență extremă. Localnicii erau obligați să colecteze cauciuc pentru export, iar cei care nu îndeplineau cotele impuse erau pedepsiți crunt. Cele mai comune forme de tortură și execuție erau:
Tortura și uciderea familiilor muncitorilor care încercau să fugă.
Distrugerea satelor care refuzau să coopereze.
Aceste atrocități au dus la moartea unui număr estimat între 5 și 10 milioane de congolezi, aproximativ jumătate din populația regiunii, ceea ce face din regimul lui Leopold unul dintre cele mai devastatoare episoade din istoria colonialismului.
Până la începutul secolului XX, ororile comise în Congo au atras atenția comunității internaționale. Unii jurnaliști și activiști, precum Edmund Dene Morel și scriitorul Joseph Conrad (autorul romanului Inima Întunericului), au denunțat atrocitățile comise în colonie. În 1904, britanicul Roger Casement a publicat un raport detaliat despre violențele din Congo, ceea ce a dus la presiuni internaționale pentru încetarea regimului brutal.
În 1908, din cauza scandalului internațional, Leopold al II-lea a fost forțat să cedeze Congo statului belgian, care l-a transformat în Colonia Belgiană a Congoului. Deși administrarea belgiană a continuat exploatarea resurselor și a menținut discriminarea rasială, teroarea extremă a regimului Leopoldian s-a încheiat oficial.
1907: Chimistul belgian Leo Baekeland anunță crearea bachelitei , primul plastic sintetic din lume
Până la începutul secolului XX, majoritatea materialelor utilizate în industrie erau fie naturale (lemn, metal, os, fildeș), fie derivate din produse naturale (celuloidul, extras din plante, era singurul material plastic semisintetic cunoscut). Problema principală era că aceste materiale fie erau greu de modelat, fie prezentau riscuri (de exemplu, celuloidul era foarte inflamabil).
Leo Baekeland, un chimist belgian emigrat în SUA, devenise deja faimos pentru invenția hârtiei fotografice Velox, care îi adusese un profit considerabil după ce a vândut patentul companiei Eastman Kodak. Cu această independență financiară, și-a construit un laborator personal și a început să studieze noi materiale sintetice.
Baekeland căuta inițial un substitut pentru șelac, un material derivat din secrețiile unor insecte și folosit ca lac și izolator electric. Experimentând cu fenol și formaldehidă, a descoperit că, sub presiune și căldură, aceste substanțe se combină într-un polimer dur, rezistent la căldură și electricitate. Acest nou material nu doar că putea fi turnat în diferite forme înainte de întărire, dar odată solidificat, devenea extrem de stabil și durabil.
Baekeland și-a numit descoperirea bachelită, după propriul său nume, și a patentat-o în 1909.
Proprietăți și avantaje ale bachelitei
Rezistență la căldură și substanțe chimice – spre deosebire de celuloid, bachelita nu era inflamabilă.
Izolator electric excelent – ceea ce o făcea ideală pentru industria electrică și telecomunicații.
Ușurință de modelare – putea fi turnată în diverse forme înainte de întărire, apoi devenea extrem de rigidă.
Durabilitate mare – nu se deforma sau degrada ușor în timp.
Impactul asupra industriei
Descoperirea bachelitei a avut un efect revoluționar în numeroase domenii:
Industria electrică – bachelita a fost folosită pentru carcasele prizelor, întrerupătoarelor și izolației cablurilor.
Telecomunicații – telefoanele timpurii, inclusiv cele produse de Bell, aveau carcase din bachelită.
Automobile – volanele, butoanele de bord și unele componente ale motoarelor erau fabricate din bachelită.
Bunuri de larg consum – radio-uri, aparate de bucătărie, bijuterii și diverse obiecte casnice au început să fie produse din acest material.
1924: Observatorul Regal Greenwich începe să transmită semnalele orare orare cunoscute sub numele de Semnalul Orar din Greenwich.
Până în secolul XIX, fiecare oraș își avea propriul sistem de măsurare a timpului, bazat pe poziția soarelui. Odată cu dezvoltarea căilor ferate și a comunicațiilor telegrafice, această lipsă de uniformitate a devenit o problemă majoră. De exemplu, trenurile britanice aveau dificultăți în respectarea orarelor, deoarece ora oficială varia de la un oraș la altul.
Pentru a remedia această situație, în 1884, la Conferința Internațională a Meridianelor, Greenwich Mean Time (GMT) a fost adoptat ca standard global pentru măsurarea timpului. Observatorul Regal Greenwich a devenit astfel centrul oficial al timpului mondial.
Cu toate acestea, până în 1924, sincronizarea precisă a ceasurilor din întreaga lume rămânea dificilă. Ceasurile publice erau reglate manual, iar transmisiunile telegrafice folosite pentru sincronizare nu erau întotdeauna fiabile.
Pentru a asigura o măsurare mai precisă a timpului, astronomul regal Frank Dyson, împreună cu BBC, a propus transmiterea unui semnal orar radio direct din Observatorul Greenwich.
Semnalul era alcătuit din șase bipuri scurte, dintre care ultimul marca exact începutul unei noi ore. Aceste bipuri erau transmise prin Postul Național BBC și puteau fi recepționate de stațiile radio și ceasornicarii din întreaga lume.
Sincronizarea ceasurilor publice – Oamenii din întreaga lume puteau regla ceasurile cu o precizie fără precedent.
Navigație maritimă și aeriană – Marinarii și piloții se bazau pe acest semnal pentru calculele lor de poziționare.
Cercetare științifică și tehnologie – Experimentele care necesitau măsurători de timp precise au beneficiat enorm de această standardizare.
Dezvoltarea telecomunicațiilor – Semnalul a contribuit la perfecționarea transmisiunilor radio și TV, unde timpul exact era esențial.
Acest sistem a rămas în uz timp de aproape un secol, deși în prezent a fost înlocuit de metode mai moderne, precum ceasurile atomice și semnalele transmise prin sateliți GPS. Totuși, tradiția bipurilor orare continuă și astăzi la BBC, păstrând o legătură simbolică cu începuturile standardizării timpului global.
1936: Filmul mut al lui Charlie Chaplin, Modern Times („Timpuri noi”) are premiera la New York. Filmul, care satirizează taylorismul, a devenit una dintre cele mai reușite lucrări ale lui Chaplin.
1958: O bombă cu hidrogen cunoscută sub numele de Tybee Bomb este pierdută de Forțele Aeriene ale SUA în largul coastei Savannah, Georgia; n-a fost recuperată până în prezent (2021).
În acea noapte, B-47-ul pilotat de locotenentul Howard Richardson efectua un exercițiu de zbor cu o bombă nucleară inactivă, adică fără focos nuclear atașat. Însă, la aproximativ 11.30 PM, avionul a intrat în coliziune cu un F-86 Sabre, un avion de vânătoare mai mic, pilotat de locotenentul Clarence Stewart.
Impactul a deteriorat puternic unul dintre motoarele bombardierului, iar echipajul a primit ordin să arunce bomba pentru a reduce greutatea și a preveni un posibil accident catastrofal în cazul prăbușirii. Richardson a eliberat arma deasupra Golfului Wassaw Sound, în apropierea insulei Tybee. Bomba a căzut în apă, iar echipajul a reușit să aterizeze în siguranță.
Era o bombă nucleară Mark 15, un model folosit în anii ’50.
Cântărea aproximativ 3.400 kg și avea aproape 4 metri lungime.
Se pare că nu avea focos nuclear instalat la momentul accidentului, ceea ce înseamnă că nu putea declanșa o explozie nucleară. Cu toate acestea, conținea plutoniu și uraniu – materiale radioactive periculoase.
Imediat după incident, Marina SUA a lansat o operațiune de recuperare, însă nu a reușit să localizeze bomba. De-a lungul anilor, diverse misiuni de căutare au fost desfășurate, dar fără succes.
În 2004, un fost inginer nuclear, Derek Duke, a susținut că a identificat o zonă unde ar putea fi ascunsă bomba, detectând niveluri anormale de radiație în apropierea insulei Tybee. Cu toate acestea, Forțele Aeriene au declarat că măsurătorile nu indicau un pericol semnificativ și că bomba ar trebui lăsată acolo unde este, pentru a evita riscuri mai mari.
Oficialii susțin că bomba, dacă este intactă, nu prezintă un risc imediat, dar dacă ar fi deteriorată, ar putea elibera uraniu radioactiv în mediul înconjurător.
Unii speculează că bomba ar fi fost complet echipată cu focos nuclear, dar guvernul SUA ar ascunde acest lucru pentru a evita panica.
Experți în armament cred că, dacă este îngropată în sedimente, bomba ar putea rămâne acolo mii de ani fără pericol, cu excepția cazului în care ar fi perturbată de cutremure sau foraje petroliere.
1971: Aselenizarea navei cosmice americane Apollo 14 (a fost lansată la 31 ianuarie 1971, comandant al navei fiind Alan Shepard).
După succesul istoric al Apollo 11 (prima aselenizare umană, în 1969) și misiunea Apollo 12, programul spațial american a suferit un șoc major în aprilie 1970, când Apollo 13 a fost forțată să abandoneze aselenizarea din cauza unei explozii la bord. Prin urmare, NASA a considerat Apollo 14 o misiune critică pentru restabilirea încrederii în programul Apollo.
Echipajul Apollo 14
Alan Shepard – Comandantul misiunii și primul american care a ajuns în spațiu (în 1961, cu Mercury-Redstone 3).
Stuart Roosa – Pilotul modulului de comandă „Kitty Hawk”, responsabil cu orbita lunară.
Edgar Mitchell – Pilotul modulului lunar „Antares” și al doilea astronaut care a pășit pe Lună în cadrul acestei misiuni.
Drumul spre Lună și problemele tehnice
Apollo 14 a fost lansată pe 31 ianuarie 1971, dar călătoria sa nu a fost lipsită de dificultăți:
Probleme la andocare: Modulul de comandă și modulul lunar nu s-au putut cupla corect din prima încercare, punând în pericol întreaga misiune. După șase încercări tensionate, problema a fost rezolvată.
Sistemul de ghidaj al modulului lunar: NASA a detectat o eroare de calcul a computerului care putea cauza o aselenizare eșuată. Inginerii au reușit să trimită un cod de corectare către Antares, salvând misiunea în ultimul moment.
Aselenizarea și explorarea Lunii
La 5 februarie 1971, modulul lunar Antares a aselenizat cu precizie în regiunea Fra Mauro, un loc pe care Apollo 13 trebuia inițial să îl exploreze.
Alan Shepard și Edgar Mitchell au petrecut 33 de ore pe Lună, efectuând două ieșiri extravehiculare cu o durată totală de 9 ore și 23 de minute. În timpul explorării, au fost colectate 42 de kilograme de roci lunare, unele dintre ele având o vechime de 4,5 miliarde de ani, printre cele mai vechi mostre aduse pe Pământ.
Un moment memorabil al misiunii a fost când Alan Shepard a jucat golf pe Lună. Folosind o crosă improvizată, el a trimis două mingi în gravitația redusă a Lunii, într-un gest simbolic care a intrat în istorie.
După succesul aselenizării, Apollo 14 a părăsit Luna pe 6 februarie, iar echipajul a revenit pe Terra pe 9 februarie 1971, amerizând în siguranță în Oceanul Pacific.
2004: România a devenit membră de facto a NATO, toate cele 19 state membre ale NATO ratificând protocolul de aderare.
