1764: Parlamentul britanic adoptă Legea zahărului. Această lege tarifară aproape că a blocat economia coloniilor și este una dintre cauzele mișcării de independență americane.
Concret, Legea zahărului reducea taxele pe zahărul importat din Indiile de Vest, dar impunea accize și taxe mult mai severe pe alte produse – în special melasa, un ingredient vital în producerea romului, care era o industrie de bază în colonii. În plus, legea oferea autorităților britanice puteri extinse pentru a combate contrabanda, inclusiv prin înființarea unor tribunale speciale care judecau fără juriu, în mod arbitrar, pe cei suspectați.
Impactul economic a fost imediat: multe afaceri au suferit pierderi masive, în special în New England, unde romul era un produs de export. Dar mai important decât efectele economice a fost principiul: coloniștii au început să se întrebe dacă este corect ca Parlamentul de la Londra să le impună taxe fără reprezentare. Sloganul „No taxation without representation” a început să circule tot mai des.
Legea zahărului nu a dus direct la revoluție, dar a semănat semințele neîncrederii și ale nemulțumirii. A fost urmată rapid de alte măsuri impopulare, precum Legea timbrului (Stamp Act) din 1765, iar tensiunile au crescut treptat. Astfel, Legea zahărului din 1764 este privită astăzi ca un punct de plecare în drumul coloniilor spre independență.
1772: Exploratorul olandez Jacob Roggeveen descoperă o insulă în Oceanul Pacific, pe care băștinașii o numeau Rapa Nui. Descoperitorul o va boteza Paasch Eyland (Insula Paștelui).
1924: Ordonanță militară prin care se interzice activitatea Partidului Comunist Român.
Motivul principal al interzicerii a fost poziția PCR față de problema națională. La Congresul de la Ploiești, în 1921, comuniștii au susținut aderarea la Internaționala a III-a (Cominternul), o organizație creată la Moscova cu scopul declarat de a exporta revoluția comunistă. Condiția impusă de Comintern pentru admiterea partidului român era recunoașterea dreptului de autodeterminare până la despărțirea de statul român a naționalităților conlocuitoare – ceea ce însemna, practic, susținerea destrămării României Mari, recent unificate după 1918.
Această poziție a fost considerată trădare națională. Într-o perioadă în care statul român încă își consolida autoritatea asupra noilor teritorii – Transilvania, Basarabia, Bucovina –, orice discurs secesionist era privit cu maximă ostilitate. Drept urmare, autoritățile au acționat cu promptitudine. În aprilie 1924, după descoperirea unei pretinse „tentative de atentat” comunist la Atelierele Grivița și în contextul zvonurilor privind un sprijin sovietic pentru o mișcare revoluționară în Basarabia, Ministerul de Interne, sprijinit de Armată, a emis ordonanța care scotea PCR în afara legii.
Partidul a fost dizolvat oficial, membrii săi urmând să fie supravegheați, arestați sau trimiși în judecată. Mulți activiști au continuat însă să acționeze în clandestinitate, iar o parte dintre ei au fost implicați în rețele subordonate Moscovei. Activitatea comunistă s-a limitat timp de două decenii la propaganda ilegală, organizarea muncitorilor și la infiltrarea unor structuri legale, precum sindicatele sau Partidul Social-Democrat.
Ironia istoriei face ca exact partidul interzis în 1924 să preia puterea totală în România după 1945, odată cu ocupația sovietică și instaurarea regimului comunist. Până atunci, însă, PCR a fost o prezență marginală, profund stigmatizată, iar interzicerea sa a fost una dintre primele măsuri autoritare ale statului român în perioada interbelică.
1943 – Al Doilea Război Mondial: avioanele bombardiere ale Forțelor Aeriene ale Armatei Statelor Unite au cauzat accidental peste 900 de morți civili, inclusiv 209 de copii, și 1.300 de răniți în rândul populației civile din orașul belgian Mortsel . Ținta lor a fost fabrica Erla la 1 kilometru de zona rezidențială lovită.
Ținta originală, fabrica Erla, era o componentă importantă a efortului de război german. Aliații urmăreau să slăbească industria aeronautică nazistă prin bombardamente de precizie asupra unor puncte strategice. Dar în acea zi de primăvară, combinația dintre vreme, erori de coordonare și lipsa tehnologiei moderne de ghidare a bombelor a dus la un dezastru de proporții. Băncile, școlile, casele și magazinele din Mortsel au fost pulverizate în câteva minute.
A fost cel mai grav dezastru civil din Belgia în timpul războiului și unul dintre cele mai sângeroase accidente ale aviației aliate din Europa Occidentală. Cei care au supraviețuit au povestit că orașul arăta ca după o apocalipsă: străzi pline de trupuri, clădiri prăbușite, familii întregi pierite. În unele cartiere, generații întregi au fost șterse din registrele de stare civilă într-o singură zi.
Reacțiile au fost contradictorii. Pe de o parte, populația belgiană, ocupată de naziști, vedea în aliați o speranță de eliberare. Pe de altă parte, după Mortsel, sentimentele au fost profund amestecate, marcate de suferință și confuzie. În mod simbolic, deși bombardamentul venea de la cei considerați „eliberatori”, el a lovit exact acei civili pe care războiul pretindea că îi protejează.
Pentru armata americană, tragedia a fost un șoc și a generat o revizuire a metodelor de bombardament. Totuși, în anii războiului total, astfel de „pagube colaterale” nu au fost rare. Mortsel a devenit însă un simbol dureros al prețului plătit de civili într-un conflict purtat cu tehnologie limitată și cu multe necunoscute.
1976: În China are loc Incidentul Tiananmen când mulțimea strânsă în Piața Tiananmen solicită eliberarea lui Deng Xiaoping, simbolul și speranța reformării societății chineze.
Pe 4 aprilie 1976, în ajunul Festivalului Qingming (sărbătoare tradițională a curățării mormintelor), mii de oameni s-au adunat în Piața Tiananmen din Beijing pentru a aduce omagii fostului premier Zhou Enlai, o figură respectată, moderată și considerată apropiată de popor. Dar această adunare aparent comemorativă s-a transformat rapid într-o manifestare politică latentă, devenind cunoscută ulterior ca Incidentul Tiananmen din 1976.
Zhou Enlai murise în ianuarie 1976, iar oficialitățile de atunci, dominate de așa-numita „Banda celor Patru” – radicali de stânga în frunte cu Jiang Qing, soția lui Mao Zedong – au încercat să limiteze amploarea doliului public. Populația, însă, a văzut în Zhou simbolul raționalității și moderației, într-o Chină sufocată de excesele Revoluției Culturale (1966–1976). În plus, Zhou era perceput ca susținător al lui Deng Xiaoping, reformistul pragmatic marginalizat politic chiar de către Banda celor Patru.
Manifestanții din Tiananmen au adus flori, pancarte, poezii și mesaje de doliu, dar și texte critice față de conducerea radicală și mesaje de sprijin pentru Deng Xiaoping. În doar câteva zile, atmosfera s-a încărcat. Pe 5 aprilie, autoritățile au decis evacuarea forțată a Pieței. S-au înregistrat ciocniri violente, arestări, iar statul a etichetat manifestația drept „contrarevoluționară” – o acuzație extrem de gravă în China maoistă.
La scurt timp, Deng Xiaoping a fost din nou îndepărtat oficial din toate funcțiile, fiind acuzat că ar fi instigat protestele. Cu toate acestea, sprijinul popular pentru el a continuat să crească, în ciuda represiunii. Incidentul a arătat că o parte semnificativă a populației – mai ales intelectualii, muncitorii urbani și funcționarii – își doreau o schimbare de direcție: mai puțină ideologie, mai multă eficiență, mai puțină represiune, mai multă raționalitate.
După moartea lui Mao în septembrie 1976 și căderea Bandei celor Patru, Deng Xiaoping a fost reabilitat. Ironia istoriei: exact cel alungat în urma incidentului din aprilie avea să devină, în câțiva ani, liderul de facto al Chinei și arhitectul marilor reforme economice și de deschidere care au transformat țara într-o putere mondială.
1999: În urma unui raid al NATO, vizând cazarmele din localitatea minieră Aleksinaci (200 km la sud de Belgrad), 17 civili au fost uciși din cauza unei bombe de 250 kg, ghidată prin laser, abătută asupra unei zone rezidențiale. La 6 aprilie, Pentagonul admite că bomba, lansată de un avion american, și-a ratat, se pare, ținta.
În timpul campaniei aeriene desfășurate de NATO împotriva Iugoslaviei, în primăvara anului 1999, a avut loc un incident grav în localitatea Aleksinac, un oraș minier situat la circa 200 de kilometri sud de Belgrad. Pe 5 aprilie, un bombardament care ar fi trebuit să lovească obiective militare – în special cazarme – a lovit din greșeală o zonă civilă dens populată. 17 civili au murit, iar zeci de persoane au fost rănite, unele grav, în urma exploziei unei bombe de 250 kg, ghidată cu laser, lansată de un avion american.
La o zi după atac, pe 6 aprilie, Departamentul Apărării al SUA (Pentagonul) a emis un comunicat în care admitea, într-un ton reținut, că bomba „se pare că și-a ratat ținta”. Deși oficialii au insistat asupra faptului că țintele militare vizate se aflau în apropiere, realitatea de pe teren a fost sumbră: un cartier întreg fusese afectat, mai multe case au fost complet distruse, iar printre victime s-au aflat femei, copii și bătrâni.
2013: Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit a fost recompensată cu un premiu BAFTA onorific pentru suportul pe care l-a acordat întreaga viață filmului și televiziunilor britanice, fiind declarată totodată și ”cea mai memorabilă fată Bond”, pentru apariția ei alături de Daniel Craig în clipul de promovare a Jocurilor Olimpice de la Londra din 2012.
