1395: Prima mențiune documentară a Cetății Neamț.
La 2 februarie 1395, într-un document emis de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, apare prima mențiune scrisă a Cetății Neamț. Această fortificație, ridicată pe o stâncă înaltă de pe malul stâng al râului Ozana, avea un rol esențial în apărarea Moldovei medievale împotriva invaziilor externe, în special din partea Regatului Ungar și a Hoardei de Aur.
Numele „Neamț” provine cel mai probabil de la coloniștii sași (numiți „nemți” în limbaj popular), care au avut influență în zonă în secolele XIII-XIV. Unii istorici consideră că denumirea ar putea avea legătură și cu prezența cavalerilor teutoni în regiunea Bârsei, care ar fi influențat toponimia locală. Pe de altă parte, orașul Roman, situat în apropiere, își trage numele de la domnitorul Roman I Mușat, ceea ce explică de ce nu s-a extins această denumire și asupra cetății.
Cetatea Neamțului a fost consolidată și extinsă în timpul domniei lui Petru I Mușat (1375–1391) și a jucat un rol-cheie în apărarea Moldovei în timpul luptelor cu ungurii, polonezii și otomanii. Cel mai important episod militar legat de cetate s-a petrecut în 1476, când a rezistat unui asediu condus de sultanul Mehmed al II-lea, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare.
1690 – Colonia Massachusetts emite prima monedă de hârtie din America.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, coloniile engleze din America se confruntau cu o lipsă acută de monedă metalică, deoarece majoritatea aurului și argintului colectate în comerțul transatlantic erau trimise înapoi în Europa. Comerțul între colonii și cu metropola britanică era îngreunat de această lipsă, iar alternativele – trocul sau utilizarea monedelor străine (spaniole, franceze, olandeze) – nu erau întotdeauna eficiente.
În 1690, Colonia Massachusetts s-a implicat într-o campanie militară costisitoare împotriva Canadei franceze, atacând Quebecul sub conducerea lui Sir William Phips. Expediția s-a dovedit un eșec, iar guvernul colonial s-a trezit în imposibilitatea de a plăti soldații care luptaseră în campanie. În lipsa aurului și argintului necesar pentru acoperirea cheltuielilor, autoritățile din Massachusetts au decis să emită hârtii de valoare, o formă primitivă de bancnote, care urmau să fie acceptate ca mijloc de plată și răscumpărate ulterior din taxele colectate.
Aceste prime bancnote americane nu erau garantate de o rezervă de metal prețios, ci de promisiunea guvernului colonial că vor fi acceptate în viitor pentru plata impozitelor. Inițial, aceste hârtii de valoare aveau un scop strict limitat – plata soldaților –, dar în scurt timp au fost adoptate și în tranzacțiile comerciale locale.
Deși măsura a fost privită inițial cu scepticism, sistemul a funcționat suficient de bine încât și alte colonii americane să adopte practica emiterii de monedă de hârtie în deceniile următoare. Cu toate acestea, lipsa unui control riguros asupra tipăririi acestor bancnote a dus în timp la inflație și devalorizare, probleme care au afectat economia colonială până la independența Statelor Unite.
1815: A fost fondată prima fabrică pentru producția de brânză, în vederea comercializării (Elveția).
În anul 1815, în Elveția, a fost fondată prima fabrică destinată exclusiv producției de brânză pentru comercializare. Deși brânza era produsă artizanal de secole în gospodăriile individuale și în cooperativele locale (alpine), această fabrică a marcat un moment esențial în transformarea producției de brânză într-o industrie organizată.
Elveția avea deja o tradiție îndelungată în producția de brânzeturi, datorită condițiilor geografice favorabile – pajiști alpine întinse și o climă care permitea creșterea vitelor de lapte de calitate superioară. Până la începutul secolului al XIX-lea, producția de brânză era realizată în principal în ferme mici sau în cooperative denumite „alpage”, unde fermierii aduceau laptele pentru a fi transformat în brânză în timpul verii.
Creșterea cererii pentru brânzeturi în afara Elveției și nevoia de a standardiza procesul de producție au dus la ideea înființării unei fabrici specializate. Aceasta a fost construită în apropierea orașului Schaffhausen și avea ca scop producerea brânzei într-un mod mai eficient și organizat, păstrând totodată calitatea produsului tradițional.
Această fabrică reprezenta un pas important spre industrializarea procesului de producție a brânzei, introducând:
Standardizarea rețetelor și a calității produsului – Spre deosebire de metodele tradiționale, unde calitatea varia de la o regiune la alta, fabrica asigura o producție uniformă, ceea ce o făcea mai atractivă pentru export.
Utilizarea unor echipamente îmbunătățite – Dacă până atunci producția de brânză se baza exclusiv pe metode artizanale, fabrica a introdus vase mai mari pentru coagulare și tehnici mai eficiente de scurgere a zerului.
Creșterea capacității de producție – Într-o singură locație, se putea procesa o cantitate mai mare de lapte zilnic, ceea ce permitea distribuția brânzei la scară mai largă.
Impactul asupra industriei lactatelor
Fondarea acestei fabrici a fost punctul de plecare pentru dezvoltarea unei industrii moderne a brânzeturilor. În următoarele decenii, modelul a fost adoptat și de alte regiuni din Elveția, Franța, Germania și Statele Unite, ducând la apariția unor fabrici similare care au transformat brânza dintr-un produs local într-unul de export.
1830 – Protocolul de la Londra din 1830 stabilește independența și suveranitatea deplină a Greciei față de Imperiul Otoman ca rezultat final al Războiului de Independență al Greciei.
Lupta grecilor împotriva stăpânirii otomane a început oficial în 1821, inspirată de valul naționalismului care cuprinsese Europa în urma Revoluției Franceze. Mișcarea a fost susținută de organizația secretă Filiki Eteria, care a organizat revolte în mai multe regiuni. Războiul a fost marcat de conflicte brutale, represalii otomane și implicarea unor personalități străine, precum poetul britanic Lord Byron, care a sprijinit cauza greacă.
În ciuda succeselor inițiale, revoluționarii greci au întâmpinat dificultăți în fața ripostei otomane, sprijinită de Egiptul condus de Mehmet Ali Pașa. Însă, după Bătălia de la Navarino (1827), în care flotele britanică, franceză și rusă au distrus flota turco-egipteană, balanța conflictului s-a înclinat în favoarea Greciei.
Marile puteri europene – Marea Britanie, Franța și Rusia – au decis să transforme Grecia într-un stat independent sub protecția lor. La Londra, în 1830, acestea au semnat un protocol care stabilea:
Stabilirea granițelor noului stat, care cuprindea centrul și sudul Greciei, inclusiv Peloponezul și Attica, dar excludea Creta și alte regiuni locuite de greci.
Transformarea Greciei într-o monarhie, urmând să fie condusă de un rege numit de marile puteri.
1862 – Moldova și Țara Românească se unesc oficial pentru a crea Principatele Unite Române.
Deși unirea din 1859 fusese un pas major, Moldova și Țara Românească continuau să funcționeze ca două entități separate, fiecare cu propriul guvern și administrație. Cu sprijinul Franței lui Napoleon al III-lea și profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, Cuza a inițiat procesul de unificare administrativă și legislativă.
Astfel, în 24 ianuarie 1862, Adunarea legislativă a proclamat oficial Unirea deplină a celor două principate, iar numele noului stat a devenit Principatele Unite Române. Tot atunci, Bucureștiul a fost ales capitală, iar toate instituțiile au fost unificate sub un singur guvern.
Pe 3 februarie 1862, a fost format primul guvern unic al Principatelor Unite Române, condus de Barbu Catargiu ca prim-ministru. Acesta a fost un moment esențial în finalizarea procesului de unificare a Moldovei și Țării Românești, început odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859.
1947: Miron Radu Paraschivescu publică în ziarul „Scânteia” (al PCR) atacuri violente contra lui Tudor Arghezi, acuzat de atitudini politice reacționare.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, România a intrat sub influența Uniunii Sovietice, iar în 1947, regimul comunist s-a consolidat rapid, eliminând opoziția politică și intelectuală. Cultura și literatura au fost supuse unui proces brutal de ideologizare, în care scriitorii și artiștii erau obligați să sprijine partidul sau să fie excluși, denigrați ori chiar persecutați.
Atacul lui Miron Radu Paraschivescu
Tudor Arghezi, considerat unul dintre cei mai mari poeți români, avea o personalitate independentă și un trecut complex, care îl făceau o țintă pentru regimul comunist. În perioada interbelică, el fusese uneori critic față de Uniunea Sovietică și avea o atitudine sarcastică față de politicieni, indiferent de regim.
În acest context, Miron Radu Paraschivescu – care la acea vreme sprijinea activ regimul comunist – l-a acuzat în „Scânteia” pe Arghezi de reacționarism și de atitudini ostile noului regim. Printre acuzațiile principale s-au numărat:
Atitudinea sa din perioada interbelică, considerată anti-sovietică;
Nealinierea la noile directive literare impuse de realismul socialist;
Faptul că nu adoptase un ton de glorificare a Partidului Comunist.
Atacul lui Paraschivescu nu a fost un incident izolat. În acea perioadă, regimul comunist își elimina adversarii intelectuali prin campanii de presă și presiuni sociale, iar Arghezi a fost unul dintre mulți scriitori vizați.
După această campanie de denigrare, Tudor Arghezi a fost marginalizat, iar cărțile sale nu au mai fost publicate o perioadă. Practic, regimul comunist l-a redus la tăcere, așa cum a făcut și cu alți mari intelectuali ai vremii.
Însă, în anii ’50, odată cu consolidarea regimului, autoritățile au realizat că pot folosi prestigiul său literar în favoarea propagandei. Astfel, Arghezi a fost treptat reabilitat și repus în circuitul literar, mai ales după 1955, când a început să fie publicat din nou.
1962: SUA instituie blocada economică asupra Cubei.
După Revoluția cubaneză din 1959, Fidel Castro și guvernul său au început un proces de naționalizare a industriilor și au adoptat o politică anti-americană, eliminând influența economică a SUA asupra Cubei.
În replică, Washingtonul a răspuns progresiv:
1960: SUA au impus primele restricții economice, interzicând importurile de zahăr cubanez (principalul produs de export al insulei).
1961: SUA au rupt relațiile diplomatice cu Cuba și au organizat invazia eșuată din Golful Porcilor, în încercarea de a-l răsturna pe Castro.
1962: Pe 3 februarie, președintele John F. Kennedy a semnat un ordin prin care a impus o blocadă economică totală, interzicând toate exporturile și importurile dintre SUA și Cuba.
În 2014, președintele Barack Obama a încercat o relaxare a sancțiunilor și a restabilit relațiile diplomatice, dar în 2017, Donald Trump a reimpus restricțiile.
Chiar și astăzi, embargoul economic asupra Cubei este unul dintre cele mai lungi din istorie, fiind menținut de SUA sub justificarea încălcării drepturilor omului de către regimul comunist cubanez.
1966: Stația rusească automată „Luna 9”, lansată la 31 ianuarie 1966, a realizat prima aselenizare și a transmis imagini ale suprafeței lunare.
În anii ’60, SUA și URSS erau într-o competiție acerbă pentru supremația în explorarea spațială. Deși americanii realizaseră primele zboruri orbitale cu oameni prin programul Mercury, sovieticii erau în avantaj, având deja la activ:
Primul satelit artificial (Sputnik 1, 1957)
Primul om în spațiu (Yuri Gagarin, 1961)
Prima misiune spațială cu o femeie (Valentina Tereșkova, 1963)
În această competiție, una dintre marile provocări era aselenizarea unui vehicul și trimiterea datelor înapoi pe Pământ.
Sonda „Luna 9” a fost lansată pe 31 ianuarie 1966 și a ajuns pe Lună pe 3 februarie. Spre deosebire de misiunile anterioare, care fie se prăbușiseră, fie nu reușiseră să trimită date, „Luna 9” a utilizat un sistem inovator de aterizare moale, bazat un modul de coborâre care a încetinit impactul la care s-a adăugat o capsulă sferică cu echipamente științifice și un mecanism de stabilizare
După aproximativ 4 minute de la atingerea solului, „Luna 9” a desfășurat antenele și camerele de luat vederi, începând să trimită primele imagini panoramice ale Lunii. Acestea au fost recepționate atât de URSS, cât și de stații de ascultare din Marea Britanie.
Descoperirile făcute de „Luna 9”:
Solul lunar este suficient de solid pentru a susține un viitor modul cu echipaj uman.
Până atunci, existau teorii conform cărora astronauții s-ar putea scufunda într-un strat gros de praf lunar.
Luna nu are atmosferă, iar umbrele aruncate de rocile de pe suprafață erau extrem de întunecate, din cauza lipsei difuziei luminii.
Imaginile transmise au oferit primele detalii clare despre peisajul selenar, confirmând structura accidentată, cu numeroase cratere și pietre.
1984 – Doctorul John Buster și o echipă de cercetare de la Harbor-UCLA Medical Center din Statele Unite anunță primul transfer de embrioni din istorie , de la o femeie la alta, rezultând o naștere vie.
În anii 1980, progresele științifice în domeniul fertilizării in vitro (FIV) și al transferului de embrioni erau într-o fază incipientă. După succesul obținut în 1978, când a fost născut primul copil „test-tube” (Louise Brown), tehnologia de fertilizare in vitro (FIV) a evoluat rapid, iar cercetătorii erau din ce în ce mai interesați de modalitățile de a ajuta femeile cu probleme de fertilitate sau de a permite fertilizarea în cazul în care mama biologică nu putea purta copilul.
În 1984, echipa condusă de Dr. John Buster a realizat un experiment în care embrionul fertilizat a fost transferat de la o femeie donatoare la o altă femeie, având ca scop rezultatul unei nașteri viabile. Această procedură a fost esențială pentru soluționarea unor cazuri de infertilitate în care mama nu putea să rămână însărcinată sau nu putea duce sarcina la termen din diverse motive medicale.
În ciuda provocărilor tehnice și etice, această tehnică a fost un succes și a dus la nașterea unui copil sănătos, fiind un pas major înainte în domeniul reproducției asistate. Procedura a demonstrat că transferul de embrioni poate fi realizat cu succes între două femei, fără a fi nevoie ca embrionul să fie legat genetic de mama care va purta copilul.
1989 – O lovitură de stat militară îl răstoarnă de la putere pe Alfredo Stroessner , dictatorul Paraguayului din 1954.
Alfredo Stroessner a venit la putere în 1954, printr-un puci militar, iar regimul său a fost caracterizat de represiune politică severă, sisteme de control strict al opoziției, întemnițări arbitrare și torturi. În timpul celor aproape 35 de ani de dictatură, Stroessner a guvernat Paraguayul cu o mână de fier, menținându-se la putere printr-o combinație de represiune politică, sprijin militar și alianțe cu alte regimuri autoritare din America Latină.
Regimul său era, de asemenea, un aliat al Statelor Unite în contextul Războiului Rece, întrucât Stroessner se opunea influenței comuniste în regiune. La nivel intern, regimul său s-a confruntat cu o creștere a nemulțumirii populare din cauza sărăciei, corupției și abuzurilor de putere.
Pe 3 februarie 1989, grupuri de ofițeri din armata paraguayană, conduși de generalul Andrés Rodríguez, au dat o lovitură de stat. Aceștia au invadat Palatul Prezidențial și l-au înlăturat pe Stroessner, care era considerat tot mai izolat și nepopular, chiar și în rândurile propriilor susținători din armată.
Stroessner a fost forțat să fugă în Brazilia, unde a trăit în exil până la moartea sa în 2006. Lovitura de stat a fost organizată de o facțiune din armată, care dorea să pună capăt regimului său autoritar și să faciliteze o tranziție către o guvernare mai democratică.
