1358: Privilegiul brașovean și nașterea Drumului Brăilei – o arteră vitală a comerțului medieval românesc
În anul 1358, regele Ludovic I al Ungariei acordă un privilegiu comercial important negustorilor din Brașov, permițându-le accesul la comerț în Țara Românească. Acest document este prima atestare scrisă a existenței unei rute comerciale oficiale între Transilvania și sudul Dunării, care avea să devină cunoscută mai târziu sub numele de Drumul Brăilei.
Secolul al XIV-lea este o perioadă de consolidare a statelor medievale românești și de intensificare a schimburilor comerciale între Transilvania (parte a Regatului Ungariei) și Țara Românească, aflată sub domnia lui Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I. În același timp, orașele săsești din sud-estul Transilvaniei – precum Brașovul – încep să se dezvolte ca centre comerciale importante, cu legături extinse în Europa Centrală și Balcani.
Privilegiul acordat de Ludovic I a consfințit dreptul negustorilor brașoveni de a tranzita și a face negoț în Țara Românească, beneficiind de anumite scutiri de taxe și de protecție juridică. Acest document a reprezentat un pas esențial în formalizarea relațiilor economice transcarpatice și a dus la intensificarea traficului de mărfuri: țesături, fier, sare, vinuri, dar și produse românești precum cereale, miere, vite sau piei.
Ruta descrisă în document urma Valea Prahovei, traversând Carpații prin pasuri precum Predeal sau Bratocea, apoi cobora spre Valea Buzăului, ajungând în final la Brăila, oraș-port de pe malul Dunării, ce devenea astfel o verigă strategică între lumea carpatică și rețelele comerciale dunărene și pontice. Drumul Brăilei nu era doar o simplă cale de transport – era o coloană vertebrală economică, o cale prin care circulau idei, oameni și influențe culturale.
1635: Guadelupa devine colonie franceză – începutul dominației coloniale în Antilele franceze
În 1635, insula Guadelupa, situată în arhipelagul Antilelor Mici din Marea Caraibelor, este ocupată de trupele franceze și devine colonie a Franței, marcând începutul influenței franceze în regiunea Antilelor de Vest. Acest moment este parte a expansiunii coloniale europene în Lumea Nouă și a competiției acerbe dintre puterile maritime ale vremii – Franța, Anglia, Olanda și Spania – pentru controlul rutelor comerciale și al resurselor din Americi.
Guadelupa era cunoscută de europeni încă din 1493, când a fost descoperită de Cristofor Columb în al doilea său voiaj. La începutul secolului al XVII-lea, insula era locuită de populații caraibe indigene, care rezistau influenței europene. În 1635, sub auspiciile Companiei Franceze a Indiilor de Vest, o expediție condusă de Charles Liénard de L’Olive și Jean du Plessis d’Ossonville a debarcat pe insulă și a inițiat procesul de colonizare, cu binecuvântarea cardinalului Richelieu, principalul strateg politic al regelui Ludovic al XIII-lea.
Conflictul cu băștinașii a fost rapid și violent: triburile caraibe au fost alungate sau masacrate, iar teritoriul a fost transformat într-o colonie de plantație, după modelul altor insule caraibiene. La început, coloniștii francezi au folosit muncă forțată locală, dar în scurt timp au trecut la importul de sclavi africani, pentru a lucra în special pe plantațiile de trestie de zahăr, care au devenit fundamentul economiei insulei.
Colonia a fost formalizată ca posesiune regală franceză în 1674, trecând de sub controlul companiei în administrația directă a coroanei. În decursul secolelor XVII–XIX, Guadelupa a fost un punct strategic în rețeaua comercială transatlantică, fiind adesea disputată de britanici (care au ocupat-o temporar în mai multe rânduri), dar revenind de fiecare dată sub control francez. Economia bazată pe sclavie a dus la suferință umană enormă, dar și la îmbogățirea metropolei.
Astăzi, Guadelupa este departament de peste mări al Franței, cu statut echivalent unei regiuni din metropolă, iar limba oficială este franceza. Totuși, moștenirea colonialismului este încă prezentă în structura socială și în tensiunile economice și identitare ale populației majoritar afrodescendente.
1846: Adolphe Sax patentează saxofonul – nașterea unei voci muzicale unice
La data de 28 iunie 1846, inventatorul și muzicianul belgian Adolphe Sax obține, la Paris, brevetul pentru saxofon, un instrument care avea să devină în decursul deceniilor un simbol al expresivității muzicale, în special în jazz, dar și în muzica clasică și în diverse genuri contemporane.
Născut în 1814 în Dinant, Belgia, Antoine-Joseph Sax, cunoscut mai târziu ca Adolphe Sax, a fost fiul unui meșter instrumentar. Crescut în atelierul tatălui său, Sax a dovedit de tânăr un interes și o dexteritate remarcabilă pentru fabricarea instrumentelor muzicale. Deși a studiat clarinetul și flautul la Conservatorul din Bruxelles, adevărata sa pasiune a fost perfecționarea instrumentelor de suflat.
Saxofonul a fost conceput ca un instrument capabil să combine suplețea timbrală a instrumentelor de coarde cu puterea instrumentelor de suflat din alamă. Sax căuta un sunet cald, expresiv, dar totodată suficient de puternic pentru a concura în ansambluri mari. Instrumentul său era destinat, inițial, muzicii militare și orchestrelor de suflători, unde putea acoperi un gol între clarinet și fagot, dar și între cor și trombon.
Saxofonul, deși construit din alamă, este clasificat ca instrument de lemn (în familie cu clarinetul și fagotul) deoarece folosește ancie simplă, ca și clarinetul. Brevetul din 1846 includea opt tipuri de saxofon, de la cel sopranino până la contrabas, deși în practică s-au impus în special saxofonul alto, tenor, sopran și bariton.
La început, saxofonul a fost primit cu suspiciune și opoziție, mai ales din partea altor fabricanți și muzicieni conservatori. Totuși, sprijinul unor compozitori ca Hector Berlioz a fost crucial pentru impunerea instrumentului. În secolul XX, saxofonul a fost adoptat cu entuziasm de către muzicienii de jazz, care au descoperit în el o voce ideală pentru improvizație și expresivitate, de la Coleman Hawkins și Charlie Parker, până la John Coltrane sau Sonny Rollins.
1883: Mihai Eminescu este arestat și internat forțat la sanatoriul doctorului Alexandru A. Suțu
La 28 iunie 1883, poetul Mihai Eminescu, considerat astăzi simbolul literaturii române, a fost arestat și internat cu forța la spitalul doctorului Alexandru A. Suțu din București, după un episod psihic considerat de contemporani „delirant”. Locul arestării: baia publică Mitrașevschi din București.
În acea perioadă, Eminescu trecea printr-o perioadă de criză nervoasă profundă, pe fondul oboselii, izolării, stresului și bolii.
Ion Slavici și Titu Maiorescu, colegi și prieteni ai lui Eminescu, au participat la internarea sa. Este încă disputat în ce măsură au făcut acest lucru pentru a-l proteja sau din conformism politic. Cert e că Eminescu nu a fost consultat, iar tratamentul aplicat la sanatoriul Suțu (inclusiv cu mercur, toxic pentru sistemul nervos) a fost invaziv și nociv.
În acea epocă, tulburările psihice erau prost înțelese și adesea stigmatizate, iar „internarea la nebuni” era un stigmat greu de dus. După acest episod, Eminescu nu s-a mai întors niciodată cu adevărat în viața publică activă.
1914: Atentatul de la Sarajevo – Scânteia care a aprins Primul Război Mondial
În dimineața zilei de 28 iunie 1914, la Sarajevo, capitala Bosniei aflate atunci sub dominația Austro-Ungariei, Arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului imperial, și soția sa Sofia au fost asasinați de un tânăr naționalist sârb, Gavrilo Princip, membru al organizației radicale „Mâna Neagră”.
Bosnia fusese anexată de Imperiul Austro-Ungar în 1908, provocând furia sârbilor, care considerau aceste teritorii parte legitimă a unei viitoare „Mare Serbie”. Naționalismul sud-slav era în plină expansiune, iar tinerii radicali din Balcani vedeau în Austro-Ungaria un ocupant arogant și opresiv.
Franz Ferdinand se afla într-o vizită oficială în Sarajevo, în ciuda avertismentelor privind posibile atacuri. Ironia istoriei face ca vizita să fi avut loc chiar în ziua în care sârbii comemorau bătălia de la Kossovopolje (1389), simbolul suferinței lor istorice în fața ocupațiilor străine.
În acea dimineață, mai mulți conspiratori sârbi se aflau de-a lungul traseului convoiului imperial. Primul atentat, cu o bombă aruncată asupra mașinii arhiducelui, a eșuat, explozia rănind câțiva ofițeri. Franz Ferdinand și Sofia au insistat să continue programul.
Mai târziu, în timp ce se deplasau spre spitalul unde fuseseră duse victimele exploziei, șoferul a greșit drumul și a oprit exact în fața unei cafenele în care Gavrilo Princip, dezamăgit de eșecul atentatului, își bea cafeaua. Acesta a scos pistolul și a tras două focuri de armă: unul în gâtul arhiducelui, altul în abdomenul ducesei Sofia. Amândoi au murit în scurt timp.
Asasinatul a oferit Austro-Ungariei pretextul perfect pentru a înfrunta Serbia. După o lună de tensiuni diplomatice și mobilizări militare, Europa a intrat în război. În decurs de câteva săptămâni, printr-un joc de alianțe și orgolii imperiale, continentul s-a transformat într-un câmp de bătălie global. Primul Război Mondial începuse.
Peste 20 de milioane de morți și o ordine mondială schimbată radical – toate pornite de la două gloanțe trase de un adolescent bolnav de tuberculoză, într-un colț balcanic al unui imperiu muribund.
1919: Tratatul de la Versailles – Pacea care a semănat semințele unui nou război
La exact cinci ani după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, evenimentul ce a declanșat Primul Război Mondial, în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles, puterile învingătoare și Germania au semnat Tratatul de la Versailles, documentul care consfințea oficial încheierea Marelui Război.
Documentul a fost redactat aproape exclusiv de „cei patru mari”: SUA (Woodrow Wilson), Franța (Georges Clemenceau), Marea Britanie (David Lloyd George) și Italia (Vittorio Orlando). Germania nu a fost invitată la negocieri, ci a fost pur și simplu pusă în fața unui act de acuzare.
Câteva prevederi-cheie:
Germania își asuma întreaga vină pentru izbucnirea războiului („clauza vinovăției de război”).
Era obligată să plătească despăgubiri colosale, estimate inițial la 132 de miliarde de mărci-aur.
Armata germană era redusă drastic, marina aproape desființată, aviația interzisă.
Germania pierdea teritorii importante: Alsacia și Lorena reveneau Franței, Posnania și vestul Prusiei erau date Poloniei, Saarul era plasat sub administrație internațională, iar coloniile erau împărțite între învingători.
Se crea Societatea Națiunilor, un fel de precursor idealist al ONU, cu scopul de a preveni viitoare conflicte. Germania nu era însă membră inițial.
În Germania, tratatul a fost văzut ca un dictat rușinos, nu ca o înțelegere negociată. Chiar și moderații considerau clauzele nedrepte și umilitoare. Această stare de spirit a fost exploatată de forțele extremiste – inclusiv de un obscur veteran cu mustață care avea să promită „revenirea demnității germane”.
Pentru România, Tratatul de la Versailles a confirmat recunoașterea Marii Uniri, prin acordurile conexe semnate ulterior, deși tratatele de pace cu Austria, Ungaria și Bulgaria au fost separate.
Tratatul de la Versailles a pus capăt războiului, dar nu a adus stabilitate. Din contră, a creat frustrări adânci, resentimente și crize economice care au contribuit direct la ascensiunea nazismului și la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial doar două decenii mai târziu.
Clemenceau spunea atunci, cu o luciditate amară:
„Aceasta nu este o pace. Este un armistițiu pe douăzeci de ani.”
A avut dreptate. În 1939, tunurile au început din nou să bubuie în Europa.
1926: Nașterea legendei Mercedes-Benz – când două viziuni s-au unit într-o singură stea
Într-o zi aparent obișnuită de vară, la 28 iunie 1926, două nume grele ale istoriei automobilului, Gottlieb Daimler și Karl Benz, își uneau simbolic destinele prin fuziunea companiilor lor – Daimler-Motoren-Gesellschaft (DMG) și Benz & Cie. – formând ceea ce avea să devină una dintre cele mai prestigioase mărci auto din lume: Mercedes-Benz.
Karl Benz este recunoscut pentru inventarea, în 1886, a primului automobil funcțional cu motor cu ardere internă – „Patent-Motorwagen”.
Gottlieb Daimler, împreună cu Wilhelm Maybach, dezvoltase în paralel un alt tip de motor și un vehicul motorizat, aproape simultan.
Inițial rivali, cei doi inovatori n-au colaborat niciodată în timpul vieții – fuziunea a fost realizată postum, de către succesorii lor, ca răspuns la provocările economice din perioada postbelică și concurența internațională tot mai acerbă, mai ales din partea firmelor americane.
Marca „Mercedes” fusese deja utilizată de DMG pentru unele automobile de lux, denumite astfel după fiica unui important client și distribuitor austriac, Emil Jellinek. Numele era exotic, sonor și deja cunoscut pe piață – așa că a fost păstrat.
Odată cu fuziunea, noua companie a adoptat și emblema actuală: o stea cu trei colțuri într-un cerc, simbolizând motorul Daimler care domină pământul, aerul și apa – un vis grandios, dar care avea să devină realitate prin diversificarea ulterioară a companiei în aviație și industrie navală.
Mercedes-Benz nu a fost doar o marcă de lux. A fost un laborator de inovație continuă: frâne hidraulice, injecție directă, ABS, airbaguri, sisteme de siguranță activă – toate și-au găsit drum spre șosea prin mașinile sale.
1940: România este forțată să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța Uniunii Sovietice
În zorii zilei de 28 iunie 1940, România suferă una dintre cele mai dureroase pierderi teritoriale din istoria sa modernă. Uniunea Sovietică, încurajată de pactul Ribbentrop-Molotov semnat cu Germania nazistă în 1939, transmite României un ultimatum brutal, cerând restituirea Basarabiei și, în plus, nordul Bucovinei și ținutul Herța – teritorii care nu făcuseră parte niciodată din Imperiul Țarist.
După încheierea pactului de neagresiune germano-sovietic, Europa Centrală și de Est a fost împărțită pe hârtie între cele două mari puteri totalitare. România, izolată diplomatic și slăbită militar, nu primește sprijin nici din partea Marii Britanii, nici din partea Franței, iar Germania nazistă, interesată de petrolul românesc și de buna înțelegere cu Stalin, recomandă cedarea pașnică.
În fața unui ultimatum transmis în seara de 26 iunie, guvernul român acceptă pe 27 iunie retragerea din teritorii, iar pe 28 începe ocuparea sovietică.
Această pierdere a deschis o rană profundă în conștiința națională românească. Umilința cedării fără luptă a fost considerată de mulți un act de trădare sau slăbiciune, dar în contextul geopolitic, România era fără aliați și fără apărare.
Ulterior, aceste teritorii au fost ocupate din nou în 1941 de armata română în alianță cu Germania, dar pierdute definitiv în 1944. Tratatul de pace din 1947 a recunoscut granițele impuse de URSS.
Astăzi, Basarabia corespunde în mare parte Republicii Moldova, iar nordul Bucovinei și ținutul Herța se află în Ucraina.
1948: Iugoslavia este exclusă din blocul comunist — începutul ruperii de Moscova și apariția „comunismului național”
Pe 28 iunie 1948, Iugoslavia, condusă de Josip Broz Tito, este exclusă din Cominform (Biroul Comunist de Informare), organizația care coordona partidele comuniste din blocul sovietic. Aceasta a fost prima mare fractură în unitatea aparent monolitică a lagărului comunist, marcând începutul unei rupturi istorice între Iugoslavia și Uniunea Sovietică.
Conflictul a pornit de la independența politică excesivă manifestată de Tito față de Moscova. Spre deosebire de ceilalți lideri comuniști din estul Europei, Tito refuza să fie o marionetă a lui Stalin:
Susținea mișcări comuniste în Grecia și Albania fără acordul Kremlinului.
Refuza să-și subordoneze armata și serviciile secrete direct sovieticilor.
Dezvolta o viziune proprie de socialism, fără modelarea strictă după URSS.
Stalin, iritat de insubordonare, îl acuză pe Tito de deviaționism, naționalism și chiar de trădare ideologică. Drept urmare, la ședința Cominform din București din 1948, Iugoslavia este excomunicată din mișcarea comunistă internațională.
În loc să se prăbușească, regimul lui Tito a supraviețuit și s-a consolidat. Iugoslavia a urmat o cale proprie:
A dezvoltat un sistem de autogestiune muncitorească și o economie parțial descentralizată.
A devenit nealiniată în contextul Războiului Rece, găzduind în 1961 la Belgrad prima conferință a Mișcării de Nealiniere.
A primit ajutor economic și politic atât din Vest (SUA), cât și de la unele țări comuniste care simpatizau cu poziția sa.
Excluderea Iugoslaviei a fost un precedent major: a arătat că blocul sovietic nu era impenetrabil, că Stalin putea fi sfidat și că alte căi de comunism — deși ideologic asemănătoare — erau posibile.
În lumea comunistă, această ruptură a fost considerată o trădare, iar în Vest, Tito a devenit, temporar, „comunistul bun”, deoarece îl sfida pe Stalin.
1950: Masacrul Ligii Bodo: între 60.000 și 200.000 de civili executați de regimul sud-coreean
În vara anului 1950, în primele zile ale Războiului din Coreea, autoritățile din Coreea de Sud, cu aprobarea tacită a autorităților americane, au inițiat unul dintre cele mai puțin cunoscute, dar cele mai sângeroase masacre anticomuniste din secolul XX: Masacrul Ligii Bodo.
Victimele erau membri ai Ligii Bodo, o organizație guvernamentală înființată de regimul sud-coreean pentru „reeducarea” foștilor simpatizanți comuniști sau a celor suspectați de „tendințe de stânga”. În realitate, mulți dintre cei înregistrați în Ligă fuseseră forțați să adere sau nu aveau niciun angajament politic clar.
Odată cu invazia nord-coreeană din iunie 1950, președintele sud-coreean Syngman Rhee a ordonat execuția preventivă a acestor persoane, de teamă că s-ar putea alătura inamicului. Fără proces, fără vinovăție dovedită, zeci de mii de civili au fost executați în masă, în păduri, pe marginea drumurilor sau în curțile închisorilor.
În iulie–septembrie 1950, sub coordonarea poliției și a armatei sud-coreene, între 60.000 și 200.000 de persoane au fost ucise, majoritatea țărani, femei, bătrâni și foști deținuți politici.
Unele execuții au fost comise în prezența forțelor americane, care fie au permis tacit masacrul, fie l-au fotografiat, dar nu au intervenit.
După retragerea temporară a autorităților sud-coreene din sudul Peninsulei, nord-coreenii au descoperit zeci de morminte comune.
Regimul sud-coreean a acoperit crimele timp de decenii, iar în contextul Războiului Rece, Occidentul a preferat să închidă ochii: Coreea de Sud era „de partea bună”, deci inconvenientele morale puteau fi ascunse.
Abia în anii 2000, sub presiunea societății civile și a supraviețuitorilor, guvernul sud-coreean a început o investigație oficială, recunoscând parțial crimele și construind memoriale în zonele unde au avut loc execuțiile.
1967: Israelul anexează Ierusalimul de Est — Un pas controversat cu ecouri până azi
În urma Războiului de Șase Zile, purtat între 5 și 10 iunie 1967, Israelul a obținut o victorie rapidă și decisivă împotriva coaliției formate din Egipt, Iordania și Siria. Unul dintre cele mai importante și controversate evenimente din acest război a fost ocuparea și anexarea Ierusalimului de Est de către Israel.
Până în 1967, orașul Ierusalim era divizat. Partea de vest era controlată de Israel, iar Ierusalimul de Est, inclusiv Orașul Vechi cu locurile sale sfinte pentru evrei, creștini și musulmani, era sub controlul Regatului Iordaniei din 1948, după războiul de independență al Israelului.
Războiul izbucnit în iunie 1967, declanșat de tensiuni regionale, mobilizări militare și închiderea Strâmtorii Tiran, s-a soldat cu o înfrângere rapidă și umilitoare pentru țările arabe. În doar șase zile, Israelul a cucerit Peninsula Sinai, Cisiordania, Fâșia Gaza, Platoul Golan și Ierusalimul de Est.
La scurt timp după ocupare, în iulie 1967, Knessetul israelian (parlamentul) a adoptat Legea Ierusalimului, prin care a declarat întregul oraș Ierusalim drept „capitala indivizibilă” a Israelului, extinzând astfel controlul asupra Ierusalimului de Est.
Această anexare a fost un act unilateral, neconsimțit de comunitatea internațională, care continuă să considere Ierusalimul de Est un teritoriu ocupat. Majoritatea țărilor nu au recunoscut această anexare și mențin ambasadele în Tel Aviv.
2001: Extrădarea lui Slobodan Milošević către Tribunalul Penal Internațional de la Haga
La 28 iunie 2001, un moment crucial în istoria recentă a Balcanilor a fost marcat de extrădarea fostului președinte iugoslav și sârb, Slobodan Milošević, către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII), cu sediul la Haga. Această acțiune a reprezentat o premieră și o etapă esențială în justiția internațională privind crimele de război și crimele împotriva umanității comise în timpul războaielor din fosta Iugoslavie.
Milošević a fost liderul dominant al Serbiei și al Federației Iugoslave în anii ’90, fiind asociat cu escaladarea conflictelor violente din Balcani, în special în Croația, Bosnia și Kosovo. Regimul său a fost acuzat de orchestrarea unor politici agresive, inclusiv războaie civile, epurări etnice, genocid, deportări și alte atrocități care au provocat moartea a sute de mii de oameni și milioane de refugiați.
După înfrângerea sa politică în urma revoluției din octombrie 2000, când a pierdut puterea în fața opoziției conduse de Vojislav Koštunica, Milošević a rămas la Belgrad, unde a fost reținut pentru investigații interne. Presiunea internațională, mai ales din partea Statelor Unite și a Uniunii Europene, a fost decisivă pentru ca Serbia să accepte să-l extrădeze pe fostul lider.
Aceasta a fost o decizie controversată în Serbia, unde Milošević avea încă un sprijin considerabil. Mulți îl vedeau ca pe un apărător al intereselor naționale sârbe, iar extrădarea a stârnit proteste și resentimente.
La Haga, Milošević a fost acuzat de multiple crime grave, inclusiv genocid, crime împotriva umanității și încălcări ale legilor războiului. Procesul său a fost primul din istorie în care un fost șef de stat a fost judecat pentru asemenea fapte la un tribunal internațional.
Procesul a fost unul lung și complicat, desfășurat între 2002 și 2006, și a atras atenția mondială. Milošević a contestat legitimitatea tribunalului și acuzațiile, dar a participat la audieri fără să-și angajeze avocați pentru apărare.
În martie 2006, Slobodan Milošević a fost găsit mort în celula sa de la Haga, înainte ca tribunalul să pronunțe o sentință definitivă. Moartea sa a lăsat un proces neterminat și multe întrebări despre responsabilitatea personală în conflictele balcanice.
