Infostoria: Ce s-a întâmplat în 27 martie

1697: Sinodul de la Alba Iulia, convocat de mitropolitul Teofil, a adoptat Unirea cu Roma, act care a pus bazele Bisericii Române Unite cu Roma.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, Transilvania era un principat aflat sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic, iar contextul politic și religios era unul tensionat. În această perioadă, stările principatului (nobilimea, clerul și reprezentanții orașelor) erau nevoite să navigheze între influența habsburgică și presiunile otomane, în timp ce Reforma protestantă își lăsase deja amprenta asupra regiunii.
În acest context, în 1697, la Alba Iulia a fost convocat un sinod de către mitropolitul Teofil al Bălgradului (Alba Iulia), cu scopul de a discuta unirea clerului ortodox din Transilvania cu Biserica Romei. Această inițiativă avea sprijinul direct al autorităților habsburgice, care doreau consolidarea influenței catolice în regiune, dar și al unei părți a clerului ortodox, ce vedea în această unire o oportunitate de a-și întări poziția socială și politică.
Sinodul a adoptat oficial Unirea cu Roma, stabilind astfel bazele Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice). Această decizie a fost influențată de mai mulți factori. Pe de o parte, preoții și ierarhii ortodocși sperau să obțină aceleași drepturi și privilegii pe care le aveau clericii catolici sub dominația habsburgică. Pe de altă parte, Unirea oferea posibilitatea de a scăpa de statutul inferior impus ortodocșilor în cadrul principatului transilvănean, dominat de confesiunile protestante (calvinismul, luteranismul și unitarianismul).
Unirea presupunea acceptarea autorității papei de la Roma, dar păstrarea ritului bizantin, a limbii liturgice slavone și românești, precum și a tradițiilor ortodoxe. Aceasta a fost una dintre condițiile esențiale pentru ca unirea să fie acceptabilă pentru clerul și credincioșii ortodocși.
Sinodul din 1697 a fost un pas premergător deciziei definitive luate în 1700, sub conducerea mitropolitului Atanasie Anghel, când unirea a fost confirmată printr-un nou act oficial. Aceasta a dus la recunoașterea Bisericii Greco-Catolice ca parte integrantă a lumii catolice, oferindu-i drepturi egale cu celelalte confesiuni recunoscute din Transilvania.

1703: Rusia: Împăratul Petru cel Mare a fondat orașul Sankt Petersburg.

La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se afla în plin război cu Suedia în cadrul Marelui Război Nordic (1700-1721). Suedia era o forță dominantă în regiunea baltică, iar Rusia, care nu avea încă un port maritim de importanță strategică, își dorea acces la Marea Baltică pentru a putea dezvolta comerțul și relațiile diplomatice cu Europa de Vest.
În 1703, trupele rusești au reușit să cucerească teritoriul din jurul râului Neva, deținut anterior de suedezi. Pe 27 mai 1703 (după calendarul gregorian), Petru cel Mare a ordonat construirea unei cetăți pe insula Zayachi, punând astfel bazele orașului Sankt Petersburg.
Petru I își dorea un oraș modern, în stil occidental, care să rivalizeze marile capitale europene. De aceea, Sankt Petersburg a fost proiectat cu influențe arhitecturale inspirate din Amsterdam și Veneția, având numeroase canale și bulevarde largi. Țarul a adus arhitecți și ingineri din Europa pentru a realiza acest proiect ambițios, iar orașul a fost construit într-un ritm rapid, cu munca forțată a zeci de mii de oameni, inclusiv prizonieri de război suedezi și țărani ruși recrutați obligatoriu.
Unul dintre primele edificii construite a fost Fortăreața Petru și Pavel, menită să protejeze orașul împotriva atacurilor suedeze. În jurul acesteia s-au ridicat treptat palate, biserici și reședințe luxoase, iar în 1712, Sankt Petersburg a devenit oficial capitala Rusiei, înlocuind Moscova.

1899: Guglielmo Marconi a realizat prima legătură telegrafică fără fir între Anglia și Franța.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, telegraful cu fir era deja un mijloc esențial de comunicare, fiind utilizat pe scară largă pentru transmiterea rapidă a informațiilor între orașe și țări. Cu toate acestea, existau limitări semnificative, deoarece cablurile submarine erau costisitoare și fragile. De aceea, posibilitatea transmiterii mesajelor fără fir reprezenta o soluție revoluționară.
Guglielmo Marconi, inspirat de experimentele lui Heinrich Hertz privind undele electromagnetice, a început să dezvolte propriul sistem de telegrafie fără fir în anii 1890. În 1896, a obținut un brevet pentru tehnologia sa și a demonstrat că semnalele radio pot fi transmise pe distanțe semnificative. În 1897, a reușit să trimită semnale pe o distanță de aproximativ 15 kilometri, iar în 1898, a realizat o legătură radio între insula Wight și coasta sudică a Angliei.
Pe 27 martie 1899, Marconi și echipa sa au instalat un emițător pe falezele de la South Foreland, lângă Dover, în Anglia, și un receptor la Wimereux, în apropiere de Boulogne-sur-Mer, în Franța. La o distanță de aproximativ 50 de kilometri peste Canalul Mânecii, transmisia a fost un succes – semnalele telegrafice au fost recepționate clar.
Acest experiment a fost prima dovadă concretă că comunicațiile fără fir pot traversa obstacole naturale, cum ar fi mase mari de apă, demonstrând astfel aplicabilitatea practică a tehnologiei radio.

1907: Aflat la Paris, Constantin Brâncuși, ucenic al sculptorului August Rodin, a hotărât să părăsească atelierul acestuia, rostind celebrele cuvinte: “Sub umbra unui stejar nu poate crește decât iarbă”. Tot din acel an, Brâncuși a renunțat la modelajul tradițional, lucrând direct în piatră.

Brâncuși sosise la Paris în 1904, după un lung și dificil drum din România, unde își făcuse studiile la Școala de Arte Frumoase din București. Talentul său remarcabil i-a permis să fie acceptat în atelierul lui Auguste Rodin, cel mai influent sculptor al vremii, cunoscut pentru lucrări monumentale precum „Gânditorul” sau „Sărutul”.
Deși Rodin era un geniu al sculpturii moderne, stilul său exuberant și plin de detalii nu rezona pe deplin cu viziunea lui Brâncuși. Înțelegând că în umbra unei personalități atât de puternice nu își va putea dezvolta propriul stil, Brâncuși a luat decizia îndrăzneață de a pleca. Această alegere nu era deloc ușoară, având în vedere statutul imens al lui Rodin în lumea artistică.
În același an, 1907, Brâncuși a renunțat definitiv la modelajul tradițional în lut și bronz, tehnică utilizată de majoritatea sculptorilor academici, inclusiv de Rodin. În schimb, a început să lucreze direct în piatră, eliminând detaliile inutile și căutând esența pură a formelor. Această tehnică, numită „sculptură directă”, implica cioplirea materialului fără un model intermediar, permițând o conexiune directă între artist și materie.
Această schimbare a fost influențată și de arta primitivă, pe care Brâncuși o descoperise la muzeele etnografice din Paris. Sculpturile tribale africane, cu forme simplificate și expresive, au avut un impact profund asupra viziunii sale artistice.
Una dintre primele lucrări care reflectă noul său stil este „Sărutul”, realizată în 1907-1908. Spre deosebire de versiunea romantică și detaliată a lui Rodin, Brâncuși a redus tema îmbrățișării la forme geometrice esențiale, cele două figuri contopindu-se într-un volum unitar. Aceasta a fost una dintre primele expresii ale modernismului în sculptură.
Despărțirea de Rodin a fost un act de curaj și independență artistică, care a marcat începutul unei noi direcții în sculptură. În anii următori, Brâncuși avea să creeze unele dintre cele mai inovatoare opere din istoria artei moderne, precum „Muza adormită”, „Domnișoara Pogany”, „Pasărea Măiastră” și „Coloana Infinitului”.

1998 – Administrația pentru Alimente și Medicamente aprobă Viagra pentru utilizarea ca tratament pentru disfuncția erectilă , prima pastilă aprobată pentru această afecțiune în Statele Unite.

Viagra nu a fost inițial dezvoltată pentru tratarea disfuncției erectile. La începutul anilor 1990, cercetătorii de la compania farmaceutică Pfizer testau sildenafilul ca posibil tratament pentru hipertensiune arterială și angină pectorală (dureri în piept cauzate de boala coronariană). Însă, în timpul testelor clinice, s-a observat un efect secundar neașteptat: pacienții de sex masculin raportau erecții mai puternice și mai persistente.
Această descoperire a dus la schimbarea direcției cercetărilor și la testarea sildenafilului pentru tratamentul disfuncției erectile, o afecțiune frecventă, dar tabu la acea vreme.
Viagra acționează prin inhibarea enzimei PDE5 (fosfodiesterază de tip 5), care degradează GMPc (guanozin monofosfat ciclic), un compus chimic esențial pentru relaxarea mușchilor netezi din vasele de sânge ale penisului. Prin blocarea acestei enzime, Viagra permite vaselor de sânge să se dilate, crescând fluxul sanguin către penis și facilitând apariția unei erecții în prezența stimulării sexuale.
Aprobarea Viagra de către FDA în 1998 a fost un eveniment major, transformând complet abordarea tratamentului disfuncției erectile. Până atunci, opțiunile pentru tratarea acestei probleme erau limitate și adesea invazive (injecții, dispozitive cu vid, implanturi peniene). Viagra a oferit o soluție simplă, eficientă și accesibilă, devenind rapid un fenomen global.
În primul an de la lansare, Pfizer a vândut peste 1 miliard de dolari din Viagra, iar produsul a rămas unul dintre cele mai bine vândute medicamente din istorie.
Deși Viagra a fost un succes uriaș, nu a fost lipsită de controverse. Uneori a fost folosită în mod abuziv, iar efectele secundare – precum durerile de cap, amețelile și problemele cardiovasculare – au ridicat îngrijorări medicale. Totuși, cercetările au continuat, iar sildenafilul a fost ulterior aprobat și pentru tratarea hipertensiunii pulmonare, sub numele comercial Revatio.