1519: Cele cinci corăbii aflate sub comanda lui Fernando Magellan pornesc din Sevilla, în prima călătorie în jurul lumii. Subcomandantul basc Juan Sebastián Elcano va finaliza expediția după moartea lui Magellan în Filipine.
1675: A fost înființat „Observatorul Regal din Greenwich”. În 1948 observatorul a fost transferat în castelul Herstmonceux (Sussex). Vechea clădire a observatorului, construită de Wren, s–a păstrat până în prezent, și este înconjurată de un parc în centrul Londrei.
1792: Revoluția franceză: Poporul cucerește Palatul Tuileries. La prânz, castelul este luat cu asalt. Adunarea națională decide că regele Ludovic al XVI-lea este suspendat din funcțiile sale și că francezii vor alege o nouă Convenție Națională a cărei misiune este să fondeze o națiune nouă – „a doua revoluție”.
1793: Muzeul Luvru este deschis oficial la Paris, Franța.
1809: Proclamarea independenței statului Ecuador. Sărbătoare națională.
1875: Este pusă piatra de temelie a castelului Peleș din Sinaia (10/22 august), sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.
1897: Chimistul german Felix Hoffmann descoperă un mod îmbunătățit de sinteză a acidului acetilsalicilic (aspirina).
Hipocrate, medicul grec după care s-a numit jurământul lui Hipocrate, a scris în secolul al V-lea î.Hr. despre o pudră amară extrasă din scoarța de salcie care avea puterea de a ușura durerile și de a reduce febra. Acest remediu este menționat în texte antice din Sumer, Egipt și Asiria. De asemenea, amerindienii foloseau scoarța de salcie pentru a ușura durerile de cap, febra, durerile de mușchi și reumatismul. Preotul Edmund Stone, din Chipping Norton, Anglia, a notat în 1763 că scoarța salciei este un remediu eficace împotriva febrei.
Extractul activ al scoarței, numit salicină, după numele latin pentru salcia albă ( Salix alba ), a fost izolat în forma sa cristalină în 1828, de către farmacistul francez Henri Leroux și chimistul italian Raffaele Piria, care au reușit să separe acest acid în forma sa pură. Salicina este foarte acidă când este într-o soluție apoasă saturată, având un nivel pH de 2,4, de aici numele de acid salicilic.
În 1839 s-a observat că acidul salicilic cauza probleme digestive, cum ar fi, de exemplu, iritarea stomacului sau diaree. În 1897, un cercetător de la compania Friedrich Bayer, din Germania, a înlocuit una dintre grupele funcționale hidroxil din acidul salicilic, cu o grupă acetil, care reducea semnificativ efectele negative. Acesta a fost primul medicament de sinteză și începutul industriei farmaceutice.
1913: Are loc Pacea de la București, care consfințește sfârșitul războiului și înfrângerea Bulgariei. Grecia și Serbia își împart Macedonia, iar România anexează Cadrilaterul.
1920: Marele Imperiul Otoman dispare. Prin semnarea Tratatului de la Sèvres pierde patru cincimi din teritoriul său.
1945: Japonia cere pace și capituleză peste 4 zile, punând astfel capăt celui de–Al Doilea Război Mondial.
1953: I.V. Kapitonov, secretar al organizației de partid din Moscova al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, îi raportează prim-secretarului Nikita Hrușciov despre o metodă foarte avansată a Trustului de construcții nr.28, care a ridicat în Parcul Izmailovo, pe bandă rulantă, opt clădiri de cinci etaje, cu 2200 m2 fiecare. El îi scrie lui Hrușciov că la fiecare 13 zile altă asemenea clădire va fi dată în folosință. Era noul stil din arhitectura sovietică, care va produce așa-numitele „hrușciovki”, ce rezolvau lipsa locuințelor.
Deoarece construcția tradițională a clădirilor, cu zidărie, necesită un efort considerabil din partea lucrătorilor, iar proiectele individuale au avut o evoluție lentă și nu s-au dovedit adecvate pentru cerințele orașelor supraaglomerate, într-o încercare de a depăși deficitul critic de locuințe, în perioada dintre 1947 și 1951, arhitecții sovietici au examinat diferite tehnologii cu scopul de a diminua costurile și timpul necesar finalizării construcțiilor. În ianuarie 1951, o convenție a arhitecților supervizată de Hrușciov (care atunci conducea organizația de partid din Moscova) a stabilit ca obiectiv implementarea tehnicilor rapide și economice în arsenalul arhitecților sovietici.
Între 1954 și 1961, inginerul Vitali Lagutenko, planificatorul principal al Moscovei din 1956, a dezvoltat și testat un proces de construcție industrializat la scară largă, bazat pe fabrici de panouri prefabricate din beton și un program rapid de asamblare. În 1961, institutul condus de Lagutenko a lansat proiectul K-7, care consta într-un complex de locuințe cu cinci etaje, reprezentativ pentru tipologia ulterioară cunoscută sub numele de Hrușciovka. Hrușciovka se remarcau prin costurile reduse, uneori putând fi finalizate în doar două săptămâni.
În ceea ce privește designul, Hrușciovka a reprezentat o inițiativă timpurie de construcție industrializată și prefabricată, cu elemente sau panouri produse în fabrici de beton și transportate la șantier pentru asamblare. Lifturile au fost considerate costisitoare și prea lente pentru a fi integrate în mod uzual, iar standardele de siguranță sovietice au limitat înălțimea clădirilor fără lift la cinci etaje. Prin urmare, majoritatea Hrușciovka au avut cinci nivele.
În contextul limitărilor de spațiu din Moscova, s-a ajuns la construirea de clădiri cu nouă sau doisprezece etaje.
Apartamentele tipice din seria K-7 aveau suprafețe totale de 30 metri pătrați (pentru o cameră), 44 metri pătrați (două camere) și 60 metri pătrați (pentru trei camere). Bucătăriile erau mici, în general cu o suprafață de 6 metri pătrați.
Camerele din seria K-7 erau „decomandate”, în sensul că fiecare cameră era conectată la un hol mic de intrare și nu direct la alte camere.
În proiectele ulterioare, precum П-35, acest aspect a fost abandonat, fiind necesar ca rezidenții să treacă prin sufragerie pentru a ajunge în dormitor.
Modelul a fost preluat și la noi, în România, cu mici variații. Apartamentele mai mari, de dimensiuni aproximativ egale cu modelul K-7 erau numite la noi “Confort 1”, iar cele construite după modelul П-35, cu suprafață puțin mai mică, erau numite “Confort 2”.
In anii ‘70 au existat experimente în care s-au construit apartamente și mai mici, “Confort 3” și chiar “Confort 4”, acestea din urmă în loc de baie și bucătărie dispunând doar de o nișă în care era instalată o chiuvetă de bucătărie și o cădiță de duș iar finisajele erau practic inexistente. La acest din urmă model până și acoperișul era, la momentul construcției, o învelitoare de azbociment, exact cu se făceau la grajdurile din CAP-uri. În Timișoara câteva astfel de blocuri au fost construite în Calea Șagului, undeva între Gavril Muzicescu și Ana Ipătescu. Poate mai sunt și altele dar nu știu eu de ele. Iar apartamentele construite în anii ‘80 au început să fie mai mari, renunțându-se însă la unele finisaje, podeaua nu mai era placată cu parchet, ca la apartamentele construite în anii ‘70, ci cu linoleum, re renunțase la placajele cu faiantă și de multe ori instalațiile armăturile sanitare din metal au fost înlocuite cu altele ieftine din plastic.
Dar, toate variantele însemnau un acoperiș deasupra capului. Dacă acele apartamente nu ar fi fost construite probabil că o mare parte din populația țării pur și simplu nu ar fi existat sau viețile lor ar fi fost împovărate de o chirie mult prea mare, cum se întâmplă acum cu noile generații.
1974: Este inaugurată Sala Polivalentă din București.
1990: Sonda Magellan, lansată de NASA, a ajuns la Venus după cincisprezece luni de la lansare.
Magellan, numită după exploratorul portughez Ferdinand Magellan (1480-1521), a fost prima sondă spațială interplanetară lansată de Statele Unite în aproape 11 ani și, de asemenea, prima sondă lansată de o navetă spațială.
Magellan a fost proiectat să folosească un radar cu deschidere sintetică (SAR) pentru a mapa 70% din suprafața venusiană la o rezoluție de 120 până la 300 de metri.
Vehiculul de bază a fost asamblat folosind piese de schimb rămase de la diferite misiuni anterioare, inclusiv Voyager, Galileo, Ulysses și Mariner 9. Magellan a fost eliberat la 01:01 UT 5 mai 1989, din compartimentul de încărcare utilă. a navetei spațiale Atlantis. O oră mai târziu, o etapă superioară inerțială (IUS) în două etape a tras pentru a trimite nava spațială pe o traiectorie spre întâlnirea cu Venus.
Începând cu 15 septembrie 1990, nava spațială a început să returneze imagini radar de înaltă calitate ale terenului venusian care au arătat dovezi de vulcanism, mișcări tectonice, vânturi turbulente de suprafață, kilometri de canale de lavă și domuri în formă de clătite.
De la Magelan s-au recepționat 1.200 de gigabiți de date, depășind cu mult cei 900 de gigabiți de date de la toate misiunile planetare NASA combinate la acea vreme.
Contactul cu nava a fost pierdut după ora 10:05 UT 13 octombrie 1994, deoarece navei spațiale i s-a ordonat să plonjeze în atmosferă pentru a culege date aerodinamice.
Nava spațială a ars în atmosfera venusiană aproximativ 10 ore mai târziu, după una dintre cele mai de succes misiuni în spațiul îndepărtat.
