1184 î.Hr.: Războiul troian: Potrivit legendei, grecii intră în Troia folosind un cal.
1434: Prima atestare documentară a funcției de spătar la Curtea Moldovei – funcție de înalt demnitar, care purta, la festivități, sabia și buzduganul domnului.
1800: Președintele american John Adams semnează un act prin care era alocată suma de 5000$ în vederea achiziționării de cărți „pentru uzul Congresului”. Astfel, s-au pus bazele Bibliotecii Congresului SUA.
1898: SUA invadează Cuba, declanșând Războiul Hispano-American care se încheie prin Tratatul de pace de la Paris (10 decembrie 1898), prin care Cuba este proclamată independentă.
Anul 1898 marchează un moment crucial în istoria Americii Latine și a geopoliticii mondiale: izbucnirea Războiului Hispano-American. Declanșat oficial în aprilie 1898, conflictul a fost rezultatul tensiunilor crescânde dintre Statele Unite și Spania, generate în special de brutalitatea represiunii spaniole asupra mișcărilor de independență cubaneze și de interesele economice americane din zonă.
Un catalizator important a fost scufundarea misterioasă a vasului american USS Maine în portul Havana, în februarie 1898. Deși cauzele reale ale exploziei rămân neclare și controversate până azi, presa americană – aflată într-o perioadă de „jurnalism galben” – a acuzat rapid Spania, inflamând opinia publică și determinând Congresul american să declare război.
SUA au invadat Cuba în iunie 1898, cu un contingent format atât din soldați profesioniști, cât și din voluntari, printre care și celebrul regiment „Rough Riders” condus de viitorul președinte Theodore Roosevelt. Operațiunile militare au fost rapide și eficace, iar armata spaniolă, slăbită și depășită tehnologic, a fost înfrântă atât în Cuba, cât și în alte teritorii precum Filipine și Puerto Rico.
Războiul s-a încheiat oficial prin Tratatul de la Paris, semnat la 10 decembrie 1898. Prin acest acord, Spania a renunțat la suveranitatea asupra Cubei și a cedat Statelor Unite controlul asupra Puerto Rico, Guam și Filipinelor, marcând sfârșitul imperiului colonial spaniol din Americi și începutul expansiunii americane pe scena globală.
Deși Cuba a fost proclamată oficial independentă, realitatea era mai nuanțată. SUA au păstrat o influență puternică asupra insulei, inclusiv prin Amendamentul Platt (1901), care le permitea să intervină militar și să mențină o bază navală la Guantánamo. Astfel, independența Cubei a fost de facto limitată, fiind începutul unei lungi perioade de dependență politică și economică față de Washington.
1914: Experimentul Franck-Hertz, un pilon al mecanicii cuantice, este prezentat Societății germane de Fizică.
În primăvara anului 1914, doi fizicieni germani, James Franck și Gustav Hertz, au prezentat în fața Societății Germane de Fizică un experiment care, deși la prima vedere părea un studiu tehnic despre coliziunile electronilor cu atomii de mercur, s-a dovedit a fi o piatră de temelie în construirea edificiului mecanicii cuantice.
La începutul secolului XX, fizica clasică se confrunta cu o criză. Fenomene precum radiația corpului negru, efectul fotoelectric sau liniile spectrale nu puteau fi explicate satisfăcător în cadrul teoriei newtoniene și electromagnetismului lui Maxwell. Fizicienii începeau să intuiască faptul că lumea atomică funcționează după reguli diferite, iar în acest peisaj tulbure, lucrarea lui Niels Bohr din 1913 aducea o idee revoluționară: atomii posedă niveluri discrete de energie, iar tranzițiile între aceste niveluri implică absorbția sau emisia de cuante de energie.
Totuși, această teorie era, la acel moment, o speculație teoretică elegantă, dar lipsită de o confirmare experimentală directă. Aici intervin Franck și Hertz.
Experimentul lor a constat într-un tub vidat umplut cu vapori de mercur, în care electronii erau accelerați printr-un câmp electric și apoi lăsați să interacționeze cu atomii de gaz. Ce urmăreau? Să măsoare curentul de electroni care ajungea la un anod după aceste coliziuni.
Rezultatul remarcabil a fost următorul: curentul nu creștea liniar cu tensiunea aplicată, ci prezenta o serie de scăderi bruște la anumite valori ale tensiunii. Mai exact, prima scădere semnificativă apărea în jurul valorii de 4,9 volți. Acest lucru însemna că electronii, odată ce atingeau o energie cinetică de 4,9 eV, pierdeau brusc această energie în coliziuni cu atomii de mercur, care o absorbiau pentru a trece într-o stare excitată.
Aceasta era dovada clară că energia nu este transferată continuu, ci în cuante, iar atomii pot accepta doar anumite valori discrete de energie — exact ceea ce sugerase Bohr. Experimentul Franck-Hertz era, deci, prima confirmare experimentală a cuantificării nivelurilor de energie în atomi.
Importanța descoperirii a fost uriașă, deși izbucnirea Primului Război Mondial a întârziat răspândirea și recunoașterea internațională. Mai târziu, în 1925, Franck și Hertz au primit Premiul Nobel pentru Fizică, „pentru descoperirea legilor ce guvernează impactul electronilor asupra atomilor”.
Experimentul a deschis drumul către dezvoltarea mecanicii cuantice moderne, oferind un fundament experimental pentru conceptele teoretice ale lui Bohr, Sommerfeld și, mai târziu, Schrödinger și Heisenberg. A devenit un punct de plecare pentru numeroase alte experimente, inclusiv cele de spectroscopie, fizică atomică și dezvoltarea tuburilor cu vid și a electronicii cuantice.
Astăzi, experimentul Franck-Hertz este nu doar un moment istoric, ci și un clasic în laboratoarele de fizică din întreaga lume — o lecție practică despre cum lumea invizibilă a atomilor este guvernată de reguli profund diferite de cele ale obiectelor noastre cotidiene.
1915: Începe genocidul armean, în care 2 milioane de armeni sunt uciși de către otomani.
Armenii trăiau de secole în Anatolia și în provinciile estice ale Imperiului Otoman, fiind o comunitate creștină majoritară într-un stat musulman. Deși existaseră episoade de conviețuire pașnică, tensiunile etnice și religioase au fost frecvente, în special în secolul XIX, odată cu apariția naționalismului și a reformelor eșuate din imperiu.
Pe fondul înfrângerilor otomane în Balcani și a declinului imperial, armenii au fost tot mai des văzuți ca un „corp străin” sau chiar ca trădători. Intrarea Imperiului Otoman în război de partea Germaniei și Austro-Ungariei a amplificat paranoia: liderii Junilor Turci, care dețineau puterea, considerau că armenii ar putea sprijini Rusia, inamicul tradițional al otomanilor și protector istoric al armenilor.
Începând cu aprilie 1915, autoritățile otomane au ordonat deportarea în masă a armenilor din zonele estice și centrale ale Anatoliei. Oficial, scopul era relocarea lor „din motive de securitate militară”, însă în realitate, deportările s-au transformat în marșuri ale morții prin deșertul sirian, fără hrană, apă sau protecție.
Pe parcursul acestor deportări forțate, milioane de oameni au fost masacrați, înfometați, violați sau lăsați să moară de epuizare. Femeile și copiii au fost adesea răpiți și convertiți forțat, iar numeroase sate armenești au fost rase de pe fața pământului.
Estimările variază, dar majoritatea istoricilor recunosc că aproximativ 1,5–2 milioane de armeni au fost uciși între 1915 și 1923, într-o campanie sistematică ce a vizat distrugerea identității armene din imperiu.
Atrocitățile au fost documentate încă din acea vreme de diplomați străini, misionari și supraviețuitori. Unii contemporani, precum ambasadorul american Henry Morgenthau Sr., au tras semnale de alarmă. Totuși, lipsa unei intervenții internaționale concrete a permis continuarea masacrelor.
După război, liderii otomani au fost condamnați în absență de către un tribunal militar, dar sentințele nu au fost puse în aplicare. Turcia modernă, succesoarea Imperiului Otoman, refuză până azi să recunoască genocidul, susținând că victimele au murit în contextul războiului civil și al tulburărilor interne.
1916: A început la Dublin, Rebeliunea de Paști; repede înăbușită, mișcarea a avut un rol determinant în modificarea statutului Irlandei, ca republică independentă.
Irlanda se afla, de secole, sub control britanic. Deși obținuse un oarecare grad de autonomie, dorințele naționaliste erau puternice, alimentate de frustrări sociale, religioase și culturale. Partidul parlamentar irlandez lupta pașnic pentru Home Rule (autonomie internă), dar o parte a radicalilor nu mai credea în eficiența negocierilor.
În paralel, izbucnirea Primului Război Mondial a creat un context favorabil unei insurecții. Liderii radicali au văzut în slăbirea temporară a puterii britanice ocazia ideală pentru a acționa. Unii au căutat sprijin extern, inclusiv din partea Germaniei, inamicul Marii Britanii în război.
Rebeliunea a început pe 24 aprilie 1916, în Lunea Paștelui, când aproximativ 1.200 de rebeli înarmați – membri ai Voluntarilor Irlandezi și ai Armatei Cetățenilor Irlandezi – au ocupat puncte strategice din Dublin, printre care și celebrul General Post Office (GPO), care a devenit sediul central al revoltei. Acolo, Patrick Pearse, unul dintre lideri, a citit Proclamația Republicii Irlandeze, declarând o republică liberă și suverană.
Timp de șase zile, forțele rebele s-au luptat cu armata britanică, mult mai bine echipată. Orașul a fost bombardat, iar luptele au provocat numeroase victime, mai ales în rândul civililor. Pe 29 aprilie, rebeliunea a fost înăbușită, iar liderii – printre care Pearse, James Connolly și Thomas Clarke – au fost executați sumar în următoarele săptămâni.
Inițial, opinia publică irlandeză a fost rezervată sau chiar ostilă față de rebeli, mai ales din cauza distrugerilor și pierderilor de vieți omenești. Însă brutalitatea represiunii britanice, execuțiile în masă și impunerea legii marțiale au stârnit simpatia populară pentru cauza naționalistă.
În anii care au urmat, această simpatie s-a transformat în sprijin politic masiv pentru Sinn Féin, partidul care susținea independența completă față de Marea Britanie. Acest curent a dus, în 1919, la izbucnirea Războiului de Independență, urmat de Tratatul anglo-irlandez din 1921, care a condus la crearea Statului Liber Irlandez și, ulterior, la proclamarea Republicii Irlanda în 1949.
1970: Este lansat primul satelit chinez, „Dong Fang Hong I”.
Anul 1970 se afla încă sub influența Războiului Rece, iar spațiul devenise un nou front al competiției între SUA și URSS. După ce URSS lansase Sputnik 1 în 1957, iar americanii trimiseseră oameni pe Lună în 1969, alte state începeau să își dezvolte propriile programe spațiale.
China, aflată sub conducerea lui Mao Zedong, dorea să demonstreze atât capacitatea tehnologică internă, cât și independența față de ambele blocuri. Proiectul satelitului făcea parte din Programul 651, inițiat în 1958, dar întârziat din cauza Revoluției Culturale și a tensiunilor politice interne.
„Dong Fang Hong I” a avut o greutate de aproximativ 173 kg, fiind cel mai greu satelit lansat până atunci de o țară la prima sa tentativă. Satelitul era alimentat cu baterii și a avut ca principală funcție transmiterea unui semnal radio continuu, care difuza melodia patriotică „Dong Fang Hong” (cunoscută și ca „Soarele Răsare în Est”, un omagiu muzical adus lui Mao Zedong).
Racheta Long March 1, derivată dintr-o rachetă balistică intercontinentală, a fost crucială pentru succesul misiunii. Satelitul a fost plasat pe o orbită eliptică, iar semnalul transmis a fost recepționat inclusiv de posturi de radio și observatoare din afara Chinei.
Lansarea lui Dong Fang Hong I a avut un impact propagandistic enorm în China și în restul lumii. Beijingul transmitea un mesaj clar: China nu doar că era o mare putere terestră, ci și o nouă forță în explorarea spațiului cosmic. De asemenea, succesul demonstra maturizarea industriei aerospațiale chineze și deschidea calea către dezvoltarea de sateliți meteorologici, de telecomunicații și, mai târziu, misiuni cu echipaj uman.
Astăzi, Administrația Spațială Națională a Chinei (CNSA) este una dintre cele mai avansate din lume. De la acest prim satelit, China a evoluat spectaculos: a trimis oameni în spațiu, a explorat fața nevăzută a Lunii, a lansat propriul său laborator spațial și construiește o stație spațială proprie, Tiangong.
Iar totul a început, simbolic, cu o melodie transmisă în spațiu în 1970, de un satelit care spunea întregii lumi: „Răsăritul este roșu.”
1990: Telescopul spațial Hubble a fost lansat la bordul navetei spațiale Discovery.
Hubble a fost conceput încă din anii ’70, ca o colaborare între NASA și ESA (Agenția Spațială Europeană), cu scopul de a plasa un telescop în afara atmosferei terestre, care distorsionează și filtrează lumina venită din spațiu. Cu o oglindă principală de 2,4 metri, Hubble a fost proiectat să observe galaxii îndepărtate, nebuloase, exoplanete și chiar marginea universului observabil.
Totuși, începutul nu a fost lipsit de probleme: la scurt timp după lansare, cercetătorii au descoperit că oglinda principală fusese șlefuită incorect cu doar câțiva microni. Acest defect a afectat claritatea imaginilor, un scandal care a pus NASA într-o poziție delicată. Însă, în 1993, o misiune de reparații efectuată de astronauți a corectat problema printr-un sistem optic suplimentar, COSTAR, și a salvat întreaga misiune.
După corectare, Hubble a început să livreze imagini spectaculoase, fără precedent: Nebuloasa Vulturului, Pilonii Creației, galaxii aflate la miliarde de ani-lumină, supernove, coliziuni cosmice – toate în detalii uimitoare. Una dintre cele mai faimoase realizări este Hubble Deep Field, o imagine compusă din zeci de ore de expunere care a dezvăluit mii de galaxii într-o porțiune minusculă de cer aparent „goală”.
Telescopul a jucat un rol esențial în determinarea vârstei universului (aproximativ 13,8 miliarde de ani), a contribuit la confirmarea existenței energiei întunecate, și a permis studiul atmosferei unor exoplanete – deschizând calea pentru cercetări asupra potențialei vieți în afara Pământului.
Deși era proiectat să funcționeze circa 15 ani, Hubble este operațional și astăzi, peste trei decenii mai târziu, grație misiunilor de întreținere și upgrade efectuate de astronauți între 1993 și 2009. Este considerat unul dintre cele mai reușite instrumente științifice din toate timpurile.
În 2021, lansarea telescopului James Webb, succesorul său mult mai avansat, a deschis o nouă eră în astronomie. Dar Hubble rămâne simbolul epocii moderne a explorării spațiale, cel care ne-a învățat să privim spre cer nu doar cu ochii, ci și cu mintea și sufletul.
1998: Sârbii aprobă prin referendum (94,73%) respingerea de către președintele Slobodan Miloșevici a unei medieri a conflictului din Kosovo, propuse de comunitatea internațională.
Kosovo, provincie majoritar albaneză din punct de vedere etnic, făcea parte din Serbia, dar cererile de autonomie și chiar independență ale albanezilor kosovari erau tot mai puternice încă din anii ’80. După destrămarea Iugoslaviei, în anii ’90, regimul de la Belgrad, condus autoritar de Miloșevici, a înăsprit controlul asupra regiunii. Tensiunile s-au transformat rapid în violențe armate, mai ales după apariția Armatei de Eliberare a Kosovo (UCK), o organizație paramilitară care începea să atace forțele sârbe.
În acest climat, comunitatea internațională, inclusiv NATO și OSCE, a încercat să intervină diplomatic pentru a preveni un nou conflict în Balcani. Medierea presupunea discuții între Belgrad și reprezentanți ai albanezilor kosovari, cu implicarea unor actori internaționali. Însă Miloșevici a respins categoric orice ingerință externă, considerând conflictul o chestiune internă a Serbiei.
Pentru a întări această poziție, Miloșevici a organizat referendumul din aprilie 1998. Formularea întrebării era ambiguă, dar scopul era clar: să legitimeze respingerea oricărei medieri internaționale. Participarea a fost ridicată. Campania s-a desfășurat într-un climat naționalist, cu presă controlată de stat și fără prezența observatorilor independenți.
Această decizie de izolare a avut consecințe dramatice. Conflictul din Kosovo s-a agravat în 1998–1999, soldându-se cu mii de morți și sute de mii de refugiați, în special albanezi kosovari. În martie 1999, după eșecul negocierilor de la Rambouillet și intensificarea represiunii sârbe, NATO a declanșat o campanie aeriană împotriva Serbiei, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU – o intervenție extrem de controversată.
Războiul din Kosovo a dus la pierderi economice, sociale și politice uriașe pentru Serbia. În cele din urmă, în 2000, regimul Miloșevici a fost răsturnat prin proteste masive. El a fost extrădat ulterior la Tribunalul Penal Internațional de la Haga, unde a fost judecat pentru crime de război, dar a murit în detenție în 2006, înainte de pronunțarea sentinței.
2011 – WikiLeaks începe să publice scurgerile de fișiere din Guantanamo Bay
În aprilie 2011, platforma de dezvăluiri WikiLeaks, fondată de Julian Assange, a început să publice un set amplu de documente clasificate provenind din centrul de detenție de la Guantanamo Bay, baza militară americană din Cuba. Cele aproape 800 de fișiere, cunoscute sub denumirea de Guantanamo Files, au fost redactate între 2002 și 2009 și oferă o imagine detaliată – adesea șocantă – asupra modului în care prizonierii erau reținuți, evaluați și tratați în contextul „războiului împotriva terorii” declanșat după 11 septembrie 2001.
Fișierele prezentau profiluri individuale ale deținuților, motivul reținerii, presupusele lor legături cu terorismul și evaluările riscului asociat eliberării. Publicul a aflat că unii deținuți erau reținuți fără acuzații concrete, doar pe baza unor presupuneri, suspiciuni sau informații obținute sub tortură ori de la alte surse nesigure. În alte cazuri, documentele indicau că unii prizonieri fuseseră considerați nevinovați, dar rămăseseră în detenție ani întregi.
Mai mult, fișierele arătau cât de vagă și arbitrară putea fi etichetarea unor persoane ca „dușmani ai Americii” și detaliau proceduri de interogare, transporturi secrete și modul în care erau gestionate presiunile diplomatice din partea altor state.
Publicarea a provocat un val de indignare internațională. Organizații pentru drepturile omului, precum Amnesty International sau Human Rights Watch, au folosit aceste informații pentru a cere din nou închiderea centrului de detenție, catalogându-l drept un simbol al abuzurilor și eșecurilor justiției americane.
Statele Unite au reacționat critic, acuzând WikiLeaks de punerea în pericol a securității naționale și a vieților agenților implicați în antiterorism. Guvernul american a refuzat să confirme autenticitatea documentelor, dar gravitatea conținutului lor a fost suficientă pentru a stârni dezbateri intense în media și în sfera politică.
Creat în 2002, Guantanamo Bay a devenit un loc emblematic pentru detenții fără proces, tehnici de interogare considerate tortură, și încălcări sistematice ale drepturilor omului. În ciuda promisiunilor din campania electorală, președintele Barack Obama nu a reușit să închidă centrul, din cauza opoziției din Congres. Abia în anii următori numărul deținuților a fost redus semnificativ, dar închisoarea nu a fost complet desființată.
Scurgerile WikiLeaks au readus în prim-plan întrebările esențiale despre limitele securității naționale, transparența guvernamentală și drepturile fundamentale ale omului, într-o epocă marcată de frică și violență. Indiferent de opiniile despre legalitatea sau etica scurgerilor, ele au oferit lumii o privire rară în culisele unei mașinării opace și brutale a războiului modern.
