1463: Pedeapsa cu moartea împotriva poetului François Villon este modificată în exil timp de zece ani. De atunci, soarta lui Villon este necunoscută.
François Villon, alias François de Montcorbier, Des Logos sau Des Loges a adoptat numele Villon, după cel al protectorului și tutorelui său, Guillaume de Villon, profesor de drept canonic la Sorbona și capelan la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné, a fost unul dintre marii poeți ai Franței Evului Mediu. A absolvit Universitatea Sorbona – care, la vremea respectivă, era o academie ecleziastică de rit catolic – ca Bacalaureat (B.A.) și Maestru (M.A.) al Facultății de Arte, în 1452, la vârsta de 21 de ani.
Nu sunt cunoscute nici un fel de date despre viața și activitatea sa în perioada 1452-1455. În 1455, la vârsta de 24 de ani, în cursul unei altercații la o petrecere, îl lovește mortal pe un alt preot care va deceda o săptămână mai târziu. Deși Villon va susține ulterior că a acționat în legitimă apărare, pentru a evita să fie prins și judecat a fugit din Paris, unde a revenit în anul următor, amnistiat în ianuarie 1456 de către regele Carol al VII-lea. La sfârșitul aceluiași an, în ajunul Anului Nou este arestat, în urma unui denunț sub tortură, pentru participarea la jefuirea capelei colegiului Navara. Întemnițat la Châtelet a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de șase ani de vagabondaj.
Prin decembrie 1457 – ianuarie 1458 Villon a găsit adăpost la Blois, la curtea „prințului-poet”, ducele Charles d’Orléans care i-a acordat protecția sa și i-a introdus trei dintre balade într-un manuscris de opere proprii. Firea de rebel a lui Villon nu s-a adaptat la comoda viață de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit de aici în căutarea aventurii.
Prins după ce s-a alăturat bandei coquillarzilor, Villon a fost închis la închisoarea Château de Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat de regele Louis XI.
Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără a avea un rol activ, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. În urma apelului, Curtea Supremă pariziană („Le Parlement de Paris”) i-a comutat pedeapsa la expulzarea din Paris pe o perioadă de zece ani. La vârsta de 32 de ani (1463) François Villon a părăsit orașul și a dispărut definitiv.
1665: La Paris se publică revista Journal des sçavans, prima publicație științifică.
În anunțul primului număr, se preciza că scopul a fost acela de a raporta principalele lucrări apărute în Europa, de a publica necrologie despre bărbați celebri, de a face publicitate noilor descoperiri în arte și științe, inclusiv în fizică și chimie , mecanică și matematică. invenții , observații cerești și meteorologice și descoperiri anatomice , să examineze deciziile juridice ale instanțelor laice, ecleziastice și universitare și, în final, să raporteze tot ceea ce era probabil să intereseze oamenii de litere sau „sçavans”, cu alte cuvinte pe toți oamenii de cultură.
Printre cele zece articole publicate în același număr, s-ar putea citi un reportaj despre nașterea unui monstru la Oxford , o notă despre noile telescoape ale lui Giuseppe Campani, un comentariu la noua ediție a tratatului lui Descartes, Despre om, și o relatare a celor mai recente publicații despre istoria Bisericii Africii .
Deși conținutul său a fost în mare parte un gazetăresc-literar, mai degrabă decât o revistă științifică, Journal des sçavans a jucat totuși un rol considerabil în diseminarea cunoștințelor științifice, permițând comunicarea între savanți. Numărul articolelor dedicate științei, ilustrate adesea cu gravuri în lemn, a crescut de-a lungul anilor. De asemenea, cititorii Jurnalului au fost primii informați despre publicarea Micrografului lui Robert Hooke, despre dezvoltarea primei nave cu cocă dublă de către William Petty, despre inventarea balanței aritmetice de către Cassini, despre Robert Holmes. „utilizarea ceasurilor lui Huygens la bordul Rezervației ” sau experimentele efectuate de Ole Roemer pentru a determina viteza luminii (jurnal din 7 decembrie 1676).
1716: Nicolae Mavrocordat este numit domn al Țării Românești. Instaurarea regimului fanariot în Țara Românească.
Nicolae Mavrocordat s-a născut la 3 mai 1680 în Constantinopol și era fiul marelui dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul, din familia fanariotă Mavrocordat și al Sultanei Hrisoscoleu. Prin bunica sa, fiica lui Alexandru Iliaș, se înrudea și cu familia domnitoare a Mușatinilor. A avut patru frați și trei surori; fratele său mai mic, Ioan, a ajuns domn al Țării Românești în perioada 1716-1719. Tatăl lor s-a implicat personal în educarea fiilor, și a ales ca preceptor pe Iacob de Argos. Fiii au învățat latina de la iezuitul Jacques Piperi din Chios și franceza de la Aubry de La Motraye. Curând Nicolae capătă renumele de erudit, tatăl său apelând deseori la el pentru lămurirea anumitor lucruri.
La vârsta de 18 ani ocupă postul de mare interpret al Porții. Zece ani mai târziu, la nici 30 de ani este numit domn al Moldovei.
Era un om învățat, știa mai multe limbi străine, studiase filosofia și teologia, iar in țara Românească a învățat și românește.
În prima domnie a debutat prin asuprirea boierilor și protejarea țăranilor. Dușmanii lui au folosit nemulțumirile boierilor și pârile regelui Suediei, Carol al XII-lea, și au obținut înlocuirea lui cu Dimitrie Cantemir în 1710, pentru ca sa fie reîntronat în 1711, după ce Dimitrie Cantemir a fugit în Rusia. În timpul acestei domnii a obținut expulzarea oștilor suedeze și poloneze, care deveniseră o adevărată pacoste pentru Moldova.
În 1716, după uciderea lui Ștefan Cantacuzino, a fost trecut pe tronul din București, unde, datorită înrăutățirii relațiilor dintre turci și nemți, turcii aveau mare nevoie de el acolo. Izbucnind în curând războiul turco-austriac (1716-1718), Nicolae a ucis câțiva boieri care erau partizani ai nemților și l-a exilat în Turcia pe mitropolitul Antim Ivireanu, care a și fost omorât acolo. Nicolae Mavrocordat a fost prins și dus la Sibiu, în arestul generalului Étienne de Stainville. În locul lui Nicolae Mavrocordat autoritățile otomane l-au numit pe Ioan Mavrocordat. După Pacea de la Passarowitz din 1718, și moartea lui Ioan Mavrocordat, Nicolae primește tronul din nou, bucurându-se pe lângă încrederea turcilor, de o domnie lungă și liniștită. Deși favoriza elementul grecesc, pe care se putea sprijini mai mult, printr-o bună administrare a țării, prin obținerea scăderii tributului față de turci, prin purtarea prietenoasă față de boieri, prin scăderea anumitor dări, a câștigat încrederea și mulțumirea țării. A construit lângă București Mănăstirea Văcărești, a obligat episcopia din Bacău să aibă o școală grecească și slavonească în schimbul veniturilor acordate. Nicolae Mavrocordat a încercat fără succes revenirea la un sistem de plată a birului prin plata în sferturi ca să nu mai îmble orânduiali prin țară.
Nicolae Mavrocordat a murit de ciumă la 14 septembrie 1730 în București și e înmormântat la Mănăstirea Văcărești. Fiind un eminent literat, a scris lucrările: Sfaturi (manuscris), Despre datorii (tipărită la Londra), Cuvânt împotriva nicotinei (Iași, 1786), Precuvântări la actele patriarhalicești (manuscris).
1805: Cea dintâi legiuire care prevede eliberarea unei părți din moșii de toate servituțile feudale și transformarea ei în proprietate absolută a boierului – Așezamântul agrar al lui Alexandru Moruzi.
1819: Poarta otomană a promulgat un Regulament special, care hotăra ca scaunele de domnie ale Moldovei și Țării Românești, ca și dregătoriile de dragomani ai Divanului otoman și ai Amiralității otomane urmau a fi ocupate, prin rotație, de 4 familii fanariote.
1859: Adunarea Electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza participant la Revoluția de la 1848 și la lupta pentru Unirea Principatelor.
1875: Palatul Garnier, construit în stil neo-baroc de Charles Garnier, unul dintre cele mai renumite sedii de operă din lume, este inaugurat la Paris.
1895: Afacerea Dreyfus: ofițerul armatei franceze, Alfred Dreyfus, este destituit din rang și condamnat la închisoare pe Insula Diavolului.
Afacerea Dreyfus a fost un conflict social și politic major din timpul celei de a Treia Republici franceze, izbucnit la sfârșitul secolului al XIX-lea, în jurul acuzației de trădare îndreptate împotriva căpitanului Alfred Dreyfus, francez de origine alsaciană și de confesiune mozaică, care într-un final a fost exonerat. Ea a bulversat societatea franceză vreme de doisprezece ani, din 1894 până în 1906, divizând-o profund și de durată în tabere opuse: „dreyfusarzii”, partizani ai nevinovăției lui Dreyfus, și „antidreyfusarzii”, partizani ai vinovăției lui.
Condamnarea la sfârșitul lui 1894 a căpitanului Dreyfus – pentru o pretinsă transmitere de documente secrete Imperiului German – a fost o eroare judiciară pe fondul spionajului și al antisemitismului, într-un context social deosebit de propice antisemitismului, și urii împotriva Imperiului German, în urma anexării Alsaciei și a unei părți din Lorena în 1871. Afacerea a avut la început un ecou limitat, până când în 1898 adevăratul vinovat a fost achitat și Émile Zola a publicat celebra pledoarie dreyfusardă, J’accuse…!, provocând o serie de crize politice și sociale unice în Franța. La apogeul său, în 1899, afacerea a dezvăluit clivajele Franței celei de a Treia Republici, în care opoziția dintre tabăra dreyfusarzilor și cea a anti-dreyfusarzilor a suscitat polemici foarte violente naționaliste și antisemite, difuzate de o presă scrisă influentă. Ea s-a încheiat cu adevărat abia în 1906, printr-o decizie a Curții de Casație care l-a exonerat și l-a reabilitat definitiv pe Dreyfus.
Această afacere este adesea considerată simbolul modern și universal al nedreptății[4] în numele interesului Statului, și rămâne unul dintre cele mai marcante exemple de eroare judiciară reparată cu dificultate, cu un rol major jucat de presă și de opinia publică.
1933: A început construirea podului Golden Gate din orașul San Francisco.
1934: S–a format un guvern liberal condus de Gheorghe Tătărăscu. Guvernările Tătărăscu au netezit calea instaurării dictaturii lui Carol al II-lea, prin ignorarea Parlamentului și guvernarea prin decrete-legi.
1944: London Daily Mail a devenit primul ziar londonez important publicat pe ambele maluri ale Atlanticului.
1953: Piesa Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett are premiera la Paris.
Așteptându-l pe Godot este o piesă de teatru în două acte de Samuel Beckett. A fost scrisă în 1948 și publicată în 1952 în Paris, la Éditions de Minuit. Este parte din actualul teatru al absurdului. Așteptându-l pe Godot a avut prima reprezentație la 5 ianuarie 1953 la Théâtre de Babylone, Paris. Versiunea în limba engleză a piesei are subtitlul „o tragicomedie în două acte”. Piesa este recunoscută ca fiind „cea mai influentă opera dramaturgică în limba engleză a secolului XX”.
1956: Elvis Presley înregistrează „Heartbreak Hotel”.
1957: Președintele american Eisenhower cere aprobarea Congresului pentru acțiunile de ajutorare a statelor din Orientul Mijlociu amenințate de agresiunea comunistă – „Doctrina Eisenhower”.
Doctrina Eisenhower a fost o politică enunțată de Dwight D. Eisenhower la 5 ianuarie 1957, în cadrul unui „Mesaj special adresat Congresului privind situația din Orientul Mijlociu”. În conformitate cu doctrina lui Eisenhower, o țară din Orientul Mijlociu ar putea solicita asistență economică americană sau ajutor din partea forțelor militare americane dacă ar fi fost amenințată de agresiune armată. Eisenhower a subliniat amenințarea sovietică în doctrina sa autorizând angajamentul forțelor americane „de a asigura și proteja integritatea teritorială și independența politică a acestor națiuni, cerând astfel un ajutor împotriva agresiunii armate evidente din partea oricărei națiuni controlate de comunismul internațional.” Expresia „comunismul internațional” a făcut doctrina mult mai largă decât o simplă reacție la acțiunea militară sovietică. Un pericol care ar putea fi legat de comuniștii oricărei națiuni ar putea invoca doctrina.
1968: În Cehoslovacia, reformistul Alexander Dubček îl înlocuiește pe stanilistul Antonín Novotný ca prim-secretar al Partidului Comunist și începe o perioadă de liberalizare politică denumită Primăvara de la Praga.
La 12 mai 1968 cehii și slovacii ar fi trebuit să comemoreze moartea compozitorului Bedřich Smetana, în onoarea căruia se organiza festivalul „Primăvara de la Praga”. Curând numele festivalului a ajuns să fie dat mișcării în favoarea intereselor naționale, potrivnică Uniunii Sovietice.
La începutul anilor ’60 Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o perioadă de criză economică, care a dus la înlocuirea lui Antonín Novotný de la conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia. Rămas fără susținere în cadrul CC al PCC, Novotny a fost nevoit să demisioneze, la 4 ianuarie 1968, din funcția de prim-secretar al partidului și de președinte al Republicii. Locul său a fost luat de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniștilor reformiști.
Dubček a lansat în aprilie un program de liberalizări și reforme care includeau, printre altele, o libertate mărită a presei și posibilitatea unei guvernări multipartinice. Acest program includea, de asemenea, planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două națiuni cu drepturi egale.
Deși programul prevedea clar că aceste reforme trebuiau să aibă loc sub conducerea Partidului Comunist, presiunile populare au condus la implementarea imediată a unor reforme. Au apărut, astfel, o serie de acțiuni radicale pentru acea perioadă: în presă au apărut declarații antisovietice; Social Democrații au început formarea unui partid separat; au fost create noi cluburi politice independente. Membrii conservatori ai Partidului Comunist au cerut măsuri represive imediate, dar Dubček a preferat o conducere moderată a partidului, anunțând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi încorporate în statutul partidului planurile unei legi de federalizare și va fi ales un nou Comitet Central.
Ludvík Vaculík, un membru important al Partidului Comunist și candidat la Comitetul Central, a publicat pe 27 iunie un manifest intitulat „Două Mii de Cuvinte”. Acesta exprima îngrijorarea privind acțiuni ale unor elemente conservative din Partidul Comunist și a unor forțe „exterioare”. Manevre militare de exercițiu ale membrilor Pactului de la Varșovia avuseseră loc în Cehoslovacia, la sfârșitul lui iunie. Vaculík a cerut populației să ia inițiativă în implementarea programului de reforme. Dubček, Președinția Partidului, Frontul Național și cabinetul au denunțat cu tărie manifestul.
Leonid Brejnev și conducerea țărilor din Pactul de la Varșovia (cu excepția României), erau îngrijorați din cauza reformelor lui Dubček, pe care le priveau ca acțiuni ce slăbeau poziția Blocului Comunist în plin Război Rece.
Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri. Discuții bilaterale au avut loc în iulie la Čierna nad Tisou, în apropierea graniței slovaco-sovietice. La discuții, Dubček a susținut programul aripii reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia, reafirmându-și, în același timp, adeziunea la Pactul de la Varșovia și COMECON. Conducerea Partidului Comunist Cehoslovac era, însă, împărțită între reformatori (Josef Smrkovský, Oldřich Černík și František Kriegel) care îl sprijineau pe Dubček, și conservatori (Vasil Biľak, Drahomír Kolder și Oldřich Švestka) care au adoptat o poziție anti-reformă.
Pe 3 august, reprezentanții statelor Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat Declarația de la Bratislava. Aceasta reafirma atașamentul nemăsurat față de doctrina marxist-leninistă și declara război împotriva ideologiei „burghezo-moșierești” și a tuturor forțelor „antisocialiste”. Uniunea Sovietică și-a declarat intenția de a interveni în orice țară a Pactului de la Varșovia, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic.
Politica Uniunii Sovietice de a cere guvernelor socialiste ale statelor-satelit să își subordoneze propriile interese naționale intereselor Blocului Comunist (prin acțiuni militare, dacă era necesar) a devenit cunoscută sub numele de Doctrina Brejnev.
În final, sovieticii, fiind nesatisfăcuți de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia țării. În noaptea de 20-21 august 1968, forțe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Între 5.000 și 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind acompaniate de un număr mare de trupe (estimat la o cifră între 200.000 și 600.000 de soldați).
Pe durata atacului armat, 72 de cehi și slovaci au fost uciși și sute au fost răniți. Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență armată. El a fost arestat și dus la Moscova (împreună cu alți membri de partid susținători) într-un avion militar sovietic.
Ocupația a provocat un val masiv de emigrație (estimat la 70.000 de oameni, imediat, și 300.000, în total), în general, oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora țările vestice le-au permis șederea și unde s-au integrat fără probleme.
În aprilie 1969, Dubček a fost înlocuit din funcția de Prim Secretar cu Gustáv Husák. Husák a anulat reformele lui Dubček și a curățat partidul de membrii cu vederi reformiste.
2005: Planeta pitică Eris este descoperită de astronomii de la Observatorul Palomar, motivând ulterior Uniunea Astronomică Internațională (IAU) să definească termenul planetă pentru prima dată.
Dacă îți place cum scriem și vrei să susții jurnalismul local independent, abonează-te cu 5 euro prin Patreon. Abonații primesc pe email, în premieră, cele mai bune știri din Timișoara.
Prin Patreon:
