Capitolul 6
CUM A ÎNCERCAT GIL BLAS SĂ FUGĂ ŞI CE I-A IZBUCIT SĂ FACĂ
După ce căpitanul hoţilor a făcut astfel apologia meseriei lui, s-a culcat, iar eu m-am întors în odaia cea mare, unde am strâns masa şi am pus toate lucrurile la locul lor. M-am dus apoi la bucătărie. Aici, Domingo, negrul cel bătrân, şi Leonarda mâncau şi mă aşteptau şi pe mine să mănânc. Cu toate că nu-mi era foame, m-am aşezat şi eu cu ei la masă. Nu puteam să mănânc şi, fiindcă păream mâhnit, şi aveam într-adevăr de ce să fiu mâhnit, aceste două mutre care semănau între ele se apucară să mă mângâie şi o făcură în aşa fel, încât mai mult îmi sporiră deznădejdea decât îmi alinară durerea.
— De ce te mâhneşti, băiete? îmi spuse baba. Mai degrabă ar trebui să te bucuri că eşti aici. Eşti tânăr şi pari cam uşuratic. În lume te-ai fi pierdut. Ai fi dat de tot felul de stricaţi care te-ar fi târât în destrăbălare. Pe când aici, nevinovăţia ta se află într-un loc sigur.
— Doamna Leonarda are dreptate, zise grav negrul cel bătrân; şi, pe lângă asta, mai putem să spunem că-n lume sunt numai necazuri. Mulţumeşte cerului, dragul meu, că ai scăpat dintr-o dată de primejdii, de încurcăturile şi de necazurile vieţii.
Am priceput că n-ar fi fost de niciun folos să mă supăr. Ba chiar nu mă îndoiesc că dacă m-aş fi supărat, ar fi râs de mine. În sfârşit, Domingo, după ce a băut şi a mâncat bine, s-a dus la el în grajd. Leonarda a luat o lampă şi m-a dus într-un cavou, care slujea de cimitir hoţilor morţi de moarte bună; aici era un pat păcătos, care semăna mai mult a mormânt decât a pat.
— Asta ţi-e odaia, porumbelule, îmi spuse ea apucându-mă uşurel de bărbie. Băiatul în locul căruia ai avut norocul să intri a dormit aici cât a trăit printre noi şi tot aici se odihneşte şi acum, după moarte. Era în floarea tinereţii şi s-a lăsat să moară. Să nu fii aşa de prost să faci cumva ca el.
După ce isprăvi de vorbit, mi-a dat lampa şi s-a întors la bucătărie. Am pus jos lampa şi m-am aruncat pe pat, nu ca să dorm, ci ca să mă las pradă gândurilor. „O, Doamne! mi-am spus, este oare vreo soartă mai groaznică decât a mea? Va să zică e vorba să nu mai văd soarele niciodată şi, ca şi cum n-ar fi destul că sunt îngropat de viu la optsprezece ani, mai trebuie să fiu şi slugă la nişte hoţi, să-mi petrec ziua cu tilharii şi noaptea cu morţii!” Gândurile acestea, care-mi păreau foarte întristătoare şi chiar aşa şi erau, m-au făcut să plâng cu amărăciune. De zeci de ori am blestemat ideea pe care o avusese unchiul meu să mă trimită la Salamanca. Îmi părea rău că mă temusem de judecată la Cacabelos. Mai bine la caznă decât aici. Apoi, văzând că mă usuc în tânguiri zadarnice, am început să mă gândesc cum aş putea să scap şi mi-am spus: „Oare, să fie chiar cu neputinţă să ies de-aici? Hoţii dorm, bucătăreasa şi negrul au să adoarmă şi ei în curând. După ce au să adoarmă cu toţii, n-aş putea oare, cu lampa asta să găsesc drumul de sub pământ pe care m-am coborât în iadul acesta? E drept că nu ştiu dacă aş fi în stare să ridic capcanul de la intrare. Dar să încerc. Nu vreau să-mi pară rău că n-am încercat. Deznădejdea în care mă aflu are să-mi dea putere şi poate că am să izbutesc.”
Acesta mi-a fost planul. Am aşteptat atunci când am crezut eu că Leonarda şi Domingo au adormit. Am luat lampa şi am ieşit din cavou, rugându-mă pe toţi sfinţii raiului să mă ajute. N-a fost uşor până m-am descurcat în întortocherile acestui nou labirint. În sfârşit, am ajuns la uşa grajdului şi am dat de drumul pe care-l căutam. Am luat-o repede la picior, repezindu-mă să ajung la capcan, plin de bucurie şi de teamă în acelaşi timp, dar vai! deodată în calea mea se iveşte o poartă de fier bine încuiată, cu nişte grătii aşa de dese, încât abia dacă puteai să bagi mâna printre ele. Am rămas uluit în faţa acestui nou obstacol pe care la venire nu-l văzusem, fiindcă atunci uşa fusese deschisă. Am încercat gratiile, am cercetat broasca; tocmai voiam s-o sparg, când deodată cineva mi-a ars pe spate vreo cinci-şase lovituri cu o vine de bou. Am scos un ţipăt aşa de tare, încât a răsunat toată hruba şi, când m-am uitat îndărăt, am văzut pe negrul cel bătrân numai în cămaşă, cu un felinar orb într-o mână şi în cealaltă cu unealta cu care mă lovise.
— Aşa! Care va să zică ai vrut s-o ştergi, netrebnicule! Dar pe mine nu mă înşeli, să ştii! Te-am auzit. Ai crezut că ai să găseşti uşa deschisă, hai? De acum înainte tot închisă are să fie! Când ţinem aici pe vreunul fără voia lui, apoi să ştii că trebuie să fie mai isteţ decât tine ca să poată scăpa.
La ţipătul meu, câţiva hoţi s-au trezit şi, neştiind dacă nu cumva Sfânta Hermandad a dat peste dânşii, s-au sculat repede şi şi-au strigat tovarăşii. Într-o clipă, toţi au fost în picioare. Şi-au luat săbiile şi carabinele şi au venit aproape în pielea goală la locul unde eram eu cu Domingo. Îndată însă ce au aflat pricina zgomotului pe care-l auziseră, neliniştea lor s-a prefăcut în hohote de râs.
— Cum aşa, Gil Blas? îmi spuse hoţul cel apostat. Abia de vreo câteva ceasuri eşti cu noi şi ţi-a şi venit poftă de plecare? Se vede că nu-ţi place de loc viaţa de aici. Du-te la culcare; de data asta ai scăpat numai cu ce ţi-a dat Domingo, dar dacă mai încerci vreodată să fugi, atunci, pe sfântul Bartolomeu! te jupuim de viu.
Spuse acestea şi plecă. Ceilalţi hoţi se duseră şi ei în odăile lor, râzând din inimă de încercarea mea de a fugi de acolo. Negrul cel bătrân, foarte mulţumit de isprava lui, s-a dus la el în grajd; iar eu m-am dus iar în cimitirul meu, unde, până la ziuă, am tot oftat şi am plâns.
Capitolul 7
DESPRE CE A FĂCUT GIL BLAS, NEPUTÂND SĂ FACĂ ALTCEVA
La început am crezut că am să mor de durerea care mă rodea. Şi chiar eram mai mult mort decât viu. Duhul meu cel bun m-a învăţat însă să mă prefac. Am început să nu mă mai arăt aşa de trist; râdeam şi cântam, cu toate că numai de asta nu-mi ardea; în sfârşit, m-am silit să mă prefac aşa de bine, încât Leonarda şi cu Domingo au crezut că chiar aşa eram. Au socotit că pasărea se obişnuise cu colivia. Hoţii şi-au închipuit şi ei tot aşa. Eram vesel la faţă când le turnam să bea şi mă amestecam şi eu în vorba lor când găseam prilejul să spun vreo glumă. Îndrăzneala mea nu numai că nu-i supăra, dar chiar le plăcea.
— Gil Blas, îmi spuse căpitanul într-o seară, când tocmai rostisem ceva de haz, bine-ai făcut, dragul meu, că ţi-ai alungat melancolia. Sunt foarte mulţumit de felul cum vorbeşti şi cum te porţi. Vezi ce greu e să cunoşti oamenii? Eu nu te-aş fi crezut aşa de hazliu şi de vesel.
Ceilalţi m-au lăudat şi ei şi m-au îndemnat să-mi păstrez aceste bune sentimente faţă de dânşii. Păreau să fie aşa de mulţumiţi de mine, încât, folosindu-mă de un prilej ca acesta, le-am spus:
— Domnilor, daţi-mi voie să vă destăinuiesc ceva. De când am venit aici, simt că sunt altfel decât eram înainte. M-aţi scăpat de prejudecăţile educaţiei pe care am primit-o şi acum am început să gândesc ca şi dumneavoastră. Îmi place meseria pe care o aveţi; grozav aş vrea să am şi eu cinstea de a face parte din tagma domniilor-voastre şi să împart cu dumneavoastră primejdiile isprăvilor pe care le săvârşiţi.
Toţi încuviinţară vorbele mele şi lăudară tragerea mea de inimă. Pe urmă au hotărât aşa: să mai slujesc câtva timp ca să-mi puie la încercare vocaţia, apoi să plec cu ei în expediţie, iar după aceea să-mi dea locul de cinste pe care-l ceream şi pe care, ziceau ei, nu aveau niciun motiv să nu-l dea unui tânăr care dovedea că are atâta tragere de inimă cum aveam eu.
A trebuit deci să mă mai stăpânesc o bucată de vreme şi să-mi îndeplinesc slujba mea de paharnic. Asta m-a mâhnit tare, fiindcă voiam să ajung hoţ nu mai ca să pot ieşi împreună cu ceilalţi şi trăgeam nădejde că, mergând cu dânşii, voi putea într-o bună zi să fug şi să scap de ei. Sprijinul vieţii mele era numai nădejdea asta. Aşteptarea, totuşi, mi se părea lungă şi de vreo câteva ori am încercat să-l păcălesc pe Domingo, dar n-a fost chip. Prea era cu ochii în patru. Nicio sută de Orfei n-ar fi putut să vrăjească pe acest Cerber. E drept, de asemeni, că, de teamă să nu dau de bănuit, nu făceam tot ce aş fi putut face ca să-l înşel. Stătea toată vremea cu ochii la mine şi era nevoit să fiu cu multă băgare de seamă ca să nu mă dau de gol. Aşteptam deci vremea când hoţii aveau să mă primească în ceata lor; şi aşteptam cu o nerăbdare aşa de mare, parcă ar fi fost vorba să intru într-o societate de oameni de afaceri.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, peste vreo şase luni, vremea aceasta sosi. Senior Rolando spuse într-o seară cavalerilor lui:
— Domnilor, trebuie să ne ţinem de cuvântul pe care l-am dat lui Gil Blas. Mie îmi place băiatul. Cred că-i făcut să meargă pe urmele noastre; avem să scoată ceva din el. Eu zic să-l luăm mâine cu noi, să culeagă lauri la drumul mare. Să-l învăţăm cum să ajungă la glorie.
Toţi hoţii încuviinţară cele spuse de căpitan şi, ca să-mi arate că mă socoteau de pe acum drept unul de-ai lor, m-au scutit de slujba pe care o aveam pe lângă dânşii. O puseră din nou pe Leonarda în slujba pe care i-o luaseră ca să mi-o dea mie. M-au pus să-mi scot îmbrăcămintea pe care o purtam şi care se alcătuia dintr-un laibăr foarte jerpelit şi m-au gătit cu straiele unui gentilom pe care-l jefuiseră de curând. După aceea m-am pregătit să fac întâia mea campanie.
