1495: A început domnia lui Radu cel Mare în Țara Românească.
Născut în 1467, fiu al lui Vlad Călugărul, și al Radei (călugărită Samonida) a domnit împreună cu tatăl sau în 1492 și apoi l-a succedat dupa 8 septembrie 1495. Domnia lui Radu cel Mare s-a remarcat prin pace, relativă prosperitate și progres cultural. Deși Radu a crescut tributul plătit Porții Otomane de la 8000 la 12.000 de galbeni anual, pe care i-a livrat personal la Istanbul sultanului Baiazid al II-lea între 1500 și 1507, acești bani au fost bine cheltuiți, asigurând țării și domnului ei securitatea și accesul la vasta piață otomană. Radu a fost un iscusit diplomat și în relațiile cu Ungaria și cu sașii transilvăneni, și a avut bune relații cu marele său omolog și contemporan din Moldova – Ștefan cel Mare. Un mic contigent muntean trimis de Radu Vodă (numărând aparent câteva sute), alături de unul de 2000 de turci, au luptat alături de oastea moldoveană a lui Ștefan cel Mare împotriva armatei regelui Poloniei Ioan I Albert la Codrii Cosminului în octombrie 1497. Radu a fost cel care a mediat pacea din 1503 de la Seghedin (Szeged) dintre Imperiul Otoman și Regatul Ungariei. Și pe plan intern el a fost un conducător înțelept și abil reușind să controleze tendințele centrifuge ale marii boierimi, în special ale puternicului clan al Craioveștilor care domina viața politică în Oltenia.
Radu cel Mare a fost și un remarcabil protector al vieții religioase și culturale, la curtea lui găsind adăpost și sprijin patriarhul ecumenic Nifon al II-lea, cel care a inițiat reforma bisericii valahe și care a ocupat între 1502 și 1505 și funcția de mitropolit al Ungrovlahiei.
Ungro-Vlahia sau Ungrovlahia este numele dat Țării Românești în sursele grecești (Patriarhia de Constantinopol) și în unele izvoare slavone din perioada medievală. Pentru a o deosebi de Valahiile Balcanice și de Moldova, Țării Românești i s-a spus Ungro-Vlahia, adică Valahia dinspre Ungaria.
Înainte de secolul al XIV-lea, Valahia era denumită de popoarele din jur cu diverse nume:
Vlașco în sursele bulgare;
Vlașca (Влашка – scris cu litere chirilice, sau Vlaška – scris cu litere latine) în sursele sârbești;
Havasalföld („șesul înzăpezit”), în limba maghiară sau
Havaselve (Terra Transalpina: pământurile de peste munți), tot în limba maghiară;
Eflak (derivat turcesc din vlah) în Imperiul Otoman
1504: David, capodoperă a sculpturii renascentiste, creată în marmură între 1501 și 1504 de artistul italian Michelangelo, este dezvelită în Piazza della Signoria din Florența.
Blocul de marmură din care Michelangelo l-a sculptat pe David fusese extras din carierele de la Carrara, pentru sculptorul Agostino di Duccio. Acesta proiecta, în 1463, să sculpteze figura gigantică a unui profet, pentru una dintre nișele de la tribuna de nord a Catedralei Santa Maria del Fiore din Florența. Trebuia să fie perechea statuii lui Iosua, concepută de Donatello, cu cincizeci de ani mai devreme. Realizarea proiectului s-a dovedit un eșec, iar sculptorul a trebuit să abandoneze blocul de marmură, după trei ani. Zece ani mai târziu, Antonio Rossellino a încercat să încheie el lucrarea abandonată, dar a fost nevoit, la rândul său, în fața dificultăților întâlnite[3] să abandoneze lucrarea. Blocul de marmură „nu era destul de compact, prezenta multe vine, și, mai presus de toate, era foarte îngust; s-ar fi potrivit mult mai bine unor sculpturi gotice, decât celor musculoase și masive ale Renașterii”.
La 2 iulie 1501, responsabilii Operei del Duomo (însărcinată cu supervizarea construcției și amenajării catedralei Santa Maria del Fiore) s-au reunit pentru a hotărî soarta blocului de marmură. Aflăm din deliberarea lor că acesta „rău subțiat” zăcea „pe spate” în curtea Operei del Duomo. Ei au luat hotărârea, mai întâi să-l ridice, iar apoi să desemneze un sculptor capabil să-l termine. Michelangelo a primit comanda lui David, la 16 august 1501. Michelangelo a lucrat la sculptură din 1501 până în 1504.
David are înălțimea de 4,34 metri (5,17 metri împreună cu soclul).
Michelangelo a știut să profite din plin de strâmtimea blocului de marmură și să forțeze unul din defecte (o spărtură în care artistul a săpat spațiul dintre brațul drept și tors) în favoarea sa. Michelangelo l-a reprezentat pe David cu praștia în mână, chiar înainte de lupta cu Goliat. Inițial plasat în fața clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria, originalul se află, din 1873, expus la Galleria dell’Accademia din Florența.
Pentru a fi ferită de intemperii și acte de vandalism, statuia a fost îndepărtată din piață în 1873, și relocată în Galleria dell’Accademia. O replică a statuii a fost amplasată în 1910 în Piazza della Signoria.
1636: Este fondată Universitatea Harvard.
Universitatea Harvard este o universitate privată, aflată în orașul Cambridge, statul Massachusetts, Statele Unite. A fost întemeiată la 8 septembrie 1636, prin votul Înaltei Curți a coloniei britanice din golful Massachusetts, Province of Massachusetts Bay, fiind cea mai veche universitate din Statele Unite.
În topul „Times Higher Education”, din 2014-2015, era considerată a doua universitate din lume ca performanțe.
Instituția a fost denumită Colegiul Harvard pe 13 martie 1639, după cel care a investit cei mai mulți bani în universitate, un tânăr preot numit John Harvard. Absolvent al Colegiului Emmanuel, din Cambridge, John Harvard a lăsat prin testament câteva sute de cărți care să formeze baza de carte a bibliotecii universității și câteva sute de lire sterline.
1941: Începerea blocadei Leningradului, lichidată definitiv la 27 ianuarie 1944.
Asediul Leningradului (în limba rusă: блокада Ленинграда, blocada Leningrada) a fost asediul german al orașului simbol al Uniunii Sovietice, Leningrad (azi Sankt Petersburg) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Planul german a primit numele de cod Operation Nordlicht („Operațiunea Aurora boreală”). Asediul a durat de la 8 septembrie 1941 până la 27 ianuarie 1944.
Până pe 8 septembrie, germanii încercuiseră aproape total orașul, blocând toate rutele terestre de aprovizionare ale Leningradului, lăsând liber doar o singură cale peste apele Lacului Ladoga. Germanii s-au arătat incapabili sau lipsiți de dorința să blocheze și această ultimă cale de aprovizionare și, în fața apărării hotărâte organizate de Jukov, au ținut Leningradul sub asediu pentru 872 de zile. În haosul primei luni a războiului, nu a fost gândit sau executat niciun plan de evacuare de urgență a orașului, iar Leningradul și suburbiile au sufertit cumplit de foame până 20 noiembrie 1941, când apele Lacului Ladoga au înghețat. Peste podul de gheață a fost stabilit o rută de aprovizionare care a funcționat în condițiile bombardamentelor de artilerie și a atacurilor aeriene germane. Pierderile de vieți omenești datorită bombardamentelor de artilerie și a foametei au fost uriașe, în special în prima iarnă. Drumul pe gheață a fost numit Дорога жизни – drumul vieții și a fost utilizat doar în timpul iernii, în timpul verii fiind necesară aprovizionarea cu șlepurile. Pe acest drum al vieții s-a făcut aprovizionarea orașului și s-a reușit evacuarea unora dintre civili, făcând posibilă supraviețuirea Leningradului.
Asediul a continuat până în ianuarie 1944. Încercuirea a fost spartă în urma ofensivei cunoscută ca Operațiunea Iscra (Scânteia) – un atac la scară mare a Fronturilor Leningrad și Volhov. Ofensiva a fost declanșată pe 12 ianuarie 1943. După lupte cumplite, Armata Roșie au străpuns cercul fortificațiilor germane la sud de Lacul Ladoga și, pe 18 ianuarie 1943 Fronturile leningrad și Volhov au făcut joncțiunea, deschizând un coridor terestru spre orașul încă asediat. În ianuarie 1944, o ofensivă sovietică i-au alungat pe asediatorii germani din suburbiile de sud ale Leningradului, eliberându-l. În vara aceluiași an, finlandezii au fost împinși pe celălat mal al Golfului Vîborg și al râului Vuoksi.
A fost unul dintre cele mai sângeroase asedii din istoria lumii: Numărul total al rușilor (militari și civili) care și-au pierdut viața este mai mare decât numărul soldaților americani și britanici la un loc pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial.
Asediul și-a pus amprenta asupra psihicului leningrădenilor pentru cel puțin încă o generație după război. Leningradul s-a mândrit întotdeauna cu marea sa tradiție culturală și științifică. Eroismul și devotamentul leningrădenilor au fost uriașe. Este amintit cazul unuia dintre asistenții marelui botanist sovietic Nikolai Vavilov, care a murit de foame în ciuda faptului că avea acces la o bancă de semințe a peste 200.000 de soiuri, cele mai multe comestibile. Iar hotărârea cu care orășenii au preferat să înghețe de frig decât să ardă cărțile de o valoare inestimabilă ale bibliotecilor sau să dea pradă focului mobila veche de peste 200 de ani este o dovadă în plus a acestui eroism. Condițiile de viață din oraș au fost cumplite, iar foametea a fost tot timpul o amenințare pentru leningrădenii asediați. Pe de altă parte, Leningradul a rezistat unui asediu de aproape 3 ani, iar locuitorii săi au fost foarte mândri amintind că „Troia a căzut, Roma a căzut, Leningradul nu a căzut”.
1944: Al doilea război mondial: Londra este lovită pentru prima dată de rachetele germane V-2.
V -2 ( germană : Vergeltungswaffe 2), cu denumirea tehnică Aggregat 4 ( A-4 ), a fost prima rachetă balistică ghidată cu rază lungă [4] din lume . Racheta, propulsată de un motor de rachetă cu propulsie lichidă , a fost dezvoltată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Germania nazistă ca o „armă de răzbunare” și a fost desemnată să atace orașele aliate ca răzbunare pentru bombardamentele aliate asupra orașelor germane. V -2 racheta a devenit, de asemenea, primul obiect artificial care a călătorit în spațiu prin traversarea liniei Kármán (marginea spațiului) odată cu lansarea verticală a MW 18014 pe 20 iunie 1944.
Cercetarea utilizării militare a rachetelor cu rază lungă de acțiune a început atunci când studiile postuniversitare ale lui Wernher von Braun au fost observate de Wehrmacht . O serie de prototipuri a culminat cu A-4, care a intrat în război ca V-2 . Începând din septembrie 1944, peste 3.000 de V-2 au fost lansate de Wehrmacht împotriva țintelor aliate, mai întâi Londra și mai târziu Anvers și Liège. Atacurile de la V-2 au dus la moartea a aproximativ 9.000 de civili și militari, în timp ce încă 12000 de muncitori și prizonieri din lagăre de concentrare prizonierii au murit ca urmare a participării lor forțate la producția de arme.
Rachetele s-au dovedit de neoprit, deoarece nu exista o apărare eficientă.
La sfârșitul războiului, a început o competiție între Statele Unite și URSS pentru a recupera cât mai multe rachete V-2 și personal. [91] Trei sute de încărcături de vagoane de V-2 și piese au fost capturate și expediate în Statele Unite și 126 dintre principalii designeri, inclusiv Wernher von Braun și Walter Dornberger, au fost captivi ai americanilor. Von Braun, fratele său Magnus von Braun și alți șapte au decis să se predea armatei Statelor Unite ( Operațiunea Paperclip ) pentru a se asigura că nu au fost capturați de sovieticii în avans sau împușcați de naziști pentru a preveni capturarea lor.
După înfrângerea nazistă, inginerii germani au fost mutați în Statele Unite, URSS, Franța și Regatul Unit, unde au dezvoltat în continuare racheta V-2 în scopuri militare și civile. De asemenea, racheta V-2 a pus bazele rachetelor cu combustibil lichid și lansatoarelor spațiale utilizate ulterior.
1954: Americanul Jonas Salk a realizat primul vaccin împotriva poliomielitei; la 12 aprilie 1955, vaccinul a început să fie comercializat pe piața americană.
Jonas Salk s-a născut în New York City din Daniel și Dora (născută Press) Salk. Părinții lui erau evrei; Daniel s-a născut în New Jersey din părinți imigranți, iar Dora, care s-a născut la Minsk , a emigrat în Statele Unite când avea doisprezece ani. Părinții lui Salk nu au primit educație formală extinsă. Jonas a avut doi frați mai mici, Herman și Lee.
Când avea 13 ani, Salk a intrat în liceul Townsend Harris , o școală publică pentru studenți talentați din punct de vedere intelectual. Numit după fondatorul City College of New York (CCNY), a fost „o rampă de lansare pentru fiii talentați ai părinților imigranți cărora le lipseau banii — și pedigree — pentru a merge la o școală privată de top”. În liceu, „era cunoscut ca un perfecționist… care citea tot ce putea să pună mâna”, spune unul dintre colegii săi.
Salk s-a înscris la CCNY, unde a obținut o diplomă de licență în chimie în 1934. Oshinsky scrie că „pentru familiile de imigranți din clasa muncitoare, City College a reprezentat vârful învățământului superior public. Accesul a fost greu, dar școlarizarea era gratuit. Concurența a fost intensă, dar regulile au fost aplicate corect. Nimeni nu a obținut un avantaj pe baza unui accident de naștere.”
După ce a absolvit City College din New York, Salk s-a înscris la New York University School of Medicine.
În timpul studiilor medicale ale lui Salk, el s-a evidențiat față de colegii săi „nu doar datorită capacității sale academice continue ci pentru că hotărâse că nu vrea. să practice medicina”. În schimb, a devenit absorbit de cercetare, luându-și chiar și un an de concediu pentru a studia biochimia . Mai târziu și-a concentrat mai multe studii pe bacteriologie , care a înlocuit medicina ca interes principal. El a spus că dorința lui era să ajute omenirea în general, mai degrabă decât pacienții singuri.
După ce a absolvit facultatea de medicină, Salk și-a început rezidențiatul la prestigiosul spital Mount Sinai din New York , a lucrat apoi la Universitatea din Michigan, Școala de Sănătate Publică cu Francis, la un proiect comandat de armată în Michigan pentru a dezvolta un vaccin antigripal. El și Thomas Francis au perfecționat în cele din urmă un vaccin care a fost în curând utilizat pe scară largă la bazele armatei, unde Salk a descoperit și izolat una dintre tulpinile de gripă care a fost inclusă în vaccinul final.
În 1948, Harry Weaver, directorul de cercetare la Fundația Națională pentru Paralizia Infantilă, l-a contactat pe Salk. El i-a cerut lui Salk să afle dacă există mai multe tipuri de poliomielita decât cele trei cunoscute atunci și a oferit spațiu suplimentar, echipamente și cercetători. Salk a început să obțină subvenții de la familia Mellon și a reușit să construiască un laborator de virologie funcțional. Mai târziu s-a alăturat proiectului de poliomielita al Fundației Naționale pentru Paralizia Infantilă, înființat de președintele Franklin D. Roosevelt.
Publicitatea extinsă și teama de poliomielita au dus la o finanțare mult mai mare, ajungând la 67 de milioane de dolari până în 1955. În ciuda finanțării, cercetările au continuat asupra vaccinurilor vii periculoase. Salk a decis să folosească virusul „ucis” mai sigur, în loc de forme slăbite de tulpini de virusuri poliomielitei, precum cele folosite în același timp de Albert Sabin , care dezvolta un vaccin oral.
După teste de succes pe animale de laborator, la 2 iulie 1952, asistat de personalul de la DT Watson Home for Crippled Children Salk a injectat 43 de copii cu vaccinul său împotriva virusului ucis. Câteva săptămâni mai târziu, Salk le-a injectat copiilor la Școala de Stat Polk pentru retardați și slabi la minte. Și-a vaccinat proprii copii în 1953. În 1954 a testat vaccinul pe aproximativ un milion de copii, cunoscuți ca pionierii poliomielitei. Vaccinul a fost anunțat ca sigur pe 12 aprilie 1955.
Jonas Salk a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 80 de ani, pe 23 iunie 1995, în La Jolla, și a fost înmormântat la El Camino Memorial Park din San Diego.
1991: În urma unui referendum, Republica Macedonia și-a declarat independența față de Iugoslavia.
2016: NASA lansează OSIRIS-REx, prima sa misiune de întoarcere pe Terra cu o probă de sol recoltată de pe suprafața unui asteroid. Sonda va vizita asteroidul 101955 Bennu și se așteaptă să revină cu probe în 2023.
OSIRIS-REx (acronim pentru Origins, Spectral Interpretation, Resource Identification, Security, Regolith Explorer) este o misiune a agenției spațiale americane NASA destinată studierii asteroidului 101955 Bennu și întoarcerii pe Terra cu o probă de sol recoltată de pe suprafața acestuia. Sonda spațială a fost lansată la 8 septembrie 2016 cu ajutorul unei rachete Atlas V 411. Ea a ajuns în apropierea asteroidului-țintă la 3 decembrie 2018 și a început să efectueze observații detaliate ale suprafeței, în vederea alegerii unei regiuni corespunzătoare pentru prelevarea mostrei de regolit. În 20 octombrie 2020 la ora 22:12 UTC, sonda spațială a atins cu succes suprafața și a desfășurat operația de colectare a eșantionului în punctul denumit „Nightingale” (Privighetoarea).[3] Este programat ca sonda să revină pe Pământ la 24 septembrie 2023 împreună cu proba de sol.
2022: Charles, Prinț de Wales devine rege al Regatului Unit, urcând pe tron la moartea mamei sale, regina Elisabeta a II-a. Regina a murit la Castelul Balmoral din Scoția, după o domnie de peste 70 de ani. Charles și-a asumat numele de domnie Charles al III-lea.
