1812: Statele Unite declară război Regatului Unit, iar ceea ce avea să urmeze nu a fost nici un conflict glorios, nici o victorie clară, ci un război de uzură, de orgoliu și de confuzie strategică, cunoscut simplu drept Războiul din 1812.
Pe 18 iunie 1812, președintele James Madison semnează declarația de război împotriva Imperiului Britanic, după ce Congresul o aprobase la limită. Era pentru prima dată în istoria SUA când aceasta declara un război. Cauzele? Mai multe și amestecate:
Impresionarea marinarilor americani: marina britanică oprea nave americane și forța marinarii să servească sub steagul britanic.
Blocada economică a Europei, impusă de britanici în contextul războaielor napoleoniene, afecta grav comerțul american.
Sprijinul dat de britanici triburilor amerindiene care se opuneau extinderii coloniștilor spre vest.
Și, desigur, o doză sănătoasă de naționalism juvenil: SUA voia să-și afirme suveranitatea și poate chiar să anexeze Canada, visând la o Americă de la ocean la ocean.
Războiul n-a mers cum se așteptau americanii. Invazia Canadei a fost un eșec. În 1814, trupele britanice au incendiat Washington D.C., arzând Capitolul și Casa Albă (la propriu!). Cu toate acestea, SUA a reușit câteva victorii navale și, la final, un moral boost: bătălia de la New Orleans, unde Andrew Jackson a învins decisiv trupele britanice… după semnarea tratatului de pace.
Pacea de la Gent (decembrie 1814) a pus capăt războiului fără ca vreuna dintre părți să câștige ceva concret. Granițele au rămas aceleași, iar majoritatea problemelor care au dus la conflict nu mai contau, pentru că războaiele napoleoniene se terminaseră.
Totuși, războiul a avut efecte semnificative:
A crescut sentimentul național în SUA.
A marcat sfârșitul influenței britanice asupra triburilor native din vest.
A pregătit terenul pentru ascensiunea lui Andrew Jackson și a noii generații de politicieni americani.
Pe scurt, Războiul din 1812 a fost ca o ceartă aprinsă între un adolescent care vrea să fie respectat și un imperiu care are alte griji. N-a fost frumos, dar a fost un pas spre maturizarea Statelor Unite ca putere pe scena internațională.
1815: Bătălia de la Waterloo — Apusul unui Împărat
Pe 18 iunie 1815, în apropierea unui sat belgian aparent banal numit Waterloo, s-a jucat ultima carte a celui care cutremurase Europa vreme de două decenii: Napoleon Bonaparte. După evadarea spectaculoasă din exilul de pe insula Elba și o revenire triumfală la Paris, Napoleon și-a recăpătat tronul pentru o scurtă perioadă cunoscută drept „Cele 100 de Zile”. Dar visul de glorie era pe cale să se încheie.
Europa nu l-a iertat. Coaliția celor mari — Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia — s-a reformat în grabă. Împăratul știa că nu avea timp. A decis să lovească primul, să-și înfrângă dușmanii unul câte unul, înainte ca ei să apuce să se unească.
La Waterloo, s-a întâlnit cu armata britanică condusă de ducele de Wellington, un strateg rece și prudent, și cu cea prusacă, condusă de feldmareșalul Gebhard Leberecht von Blücher, un veteran dur și imprevizibil. Napoleon spera să le țină separate, să-i învingă pe britanici înainte ca prusacii să ajungă. Dar lucrurile nu au mers după plan.
Bătălia a fost sângeroasă și haotică. Câmpul mlăștinos, ploile de cu o zi înainte, erorile comandanților francezi și mai ales sosirea salvatoare a prusacilor au decis soarta confruntării. La finalul zilei, Armata Franceză fusese zdrobită, iar „La Garde”, legendara Gardă Imperială, cedase în fața baionetelor aliate. Înfrângerea a fost totală.
Napoleon a abdicat din nou și a fost exilat de data aceasta fără drept de apel, pe o insulă îndepărtată din Atlanticul de Sud, Sfânta Elena, unde avea să moară șase ani mai târziu, înconjurat de umilință, amărăciune și… nostalgie.
Bătălia de la Waterloo nu a fost doar sfârșitul lui Napoleon. A fost și sfârșitul unei epoci. Revoluțiile, imperiile rapide, marile ambiții personale au fost înlocuite, pentru o vreme, de congresul vienez, de echilibru, diplomație și un fel de pace vigilentă.
Dar „Waterloo” a rămas în conștiința europeană ca simbolul căderii de la apogeu. Un memento dur că nici măcar geniul militar nu poate înfrânge mereu realitatea geopolitică. Sau, cum avea să spună mai târziu Victor Hugo:
„Waterloo este o bătălie a zeilor; a fost noaptea în care imperiul s-a frânt, și o nouă eră s-a ivit.”
1900: Cixi și umbrele Revoltei Boxerilor: Când China a vrut să scoată lumea afară cu sabia
În vara anului 1900, China imperială trăia una dintre cele mai tulburi și periculoase crize din istoria sa. Pe fundalul unei țări umilite de intervențiile străine, ocupată economic, ciuntită teritorial și jefuită spiritual de puterile occidentale, revolta mocnea. Iar când a izbucnit, a izbucnit cu o furie oarbă și mistuitoare: Revolta Boxerilor.
Boxerii – nume dat de occidentali membrilor societății secrete „Societatea Dreptății și Armoniei” – erau țărani, luptători cu convingeri mistico-naționaliste, convinși că pot deveni invulnerabili la gloanțe prin ritualuri și antrenamente. Inamicii lor erau „diavolii albi”: misionari creștini, comercianți, soldați străini și toți cei care păreau să fi trădat China „adevărată”.
Inițial ezitantă, dar mereu atentă la direcția în care bătea vântul, împărăteasa văduvă Cixi, stăpâna din umbră a tronului Qing, a făcut un pas decisiv pe 20 iunie 1900: a ordonat uciderea tuturor străinilor din China, inclusiv diplomați, misionari și civili. Un gest extrem, dar simbolic, menit să arate că tronul chinezesc nu se teme nici de tunurile britanice, nici de crucile misionarilor.
Urmările au fost imediate și terifiante. Diplomați și soldați au fost asasinați. Legațiile străine din Beijing au fost asediate. Familii întregi s-au baricadat în cartierele occidentale, luptând cu disperare împotriva valurilor de boxeri și soldați imperiali. A fost un asediu care a durat 55 de zile, cunoscut în istorie ca Asediul Legațiilor.
Dar curajul rebelilor nu putea compensa inferioritatea militară. În august 1900, o alianță a opt națiuni – printre care Germania, Japonia, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite – a trimis o expediție comună care a eliberat orașul. Răzbunarea a fost cumplită: orașe arse, execuții în masă, jafuri oficiale.
Cixi, camuflată în haine de țărancă, a fugit din capitală. Și deși a supraviețuit, Imperiul Qing nu și-a mai revenit niciodată. A fost ultima zvâcnire de autoritate și naționalism a unei dinastii epuizate, incapabilă să înțeleagă cu adevărat lumea care o înconjura.
1925 – Legea repausului duminical: România mai face un pas spre civilizația muncii
Pe 18 iunie 1925, în România interbelică, Parlamentul a votat o lege care azi poate părea banală, dar la vremea respectivă era un pas important spre o societate modernă: Legea pentru reglementarea repausului duminical și sărbătorilor legale.
Nu vorbim aici doar despre o măsură administrativă, ci despre recunoașterea oficială a unui principiu esențial în relația dintre muncă și demnitate umană: dreptul la odihnă. Într-o țară care încă păstra urme adânci de iobăgie, unde muncitorii erau folosiți la limita epuizării iar țăranii lucrau „cât le țineau oasele”, o astfel de lege însemna o alinare. Mică, dar importantă.
Concret, legea prevedea că toți angajații, indiferent de sector, trebuie să beneficieze de o zi de repaus complet în fiecare duminică și în zilele declarate sărbători legale. Mai mult, obligațiile angajatorilor de a respecta acest repaus erau însoțite de sancțiuni — adică nu era doar o recomandare morală, ci o cerință legală.
Legea venea și în contextul unui val mai larg de reforme inspirate de Europa occidentală. Era un semn că România încerca să-și armonizeze legislația cu standardele moderne ale muncii, promovate deja în state precum Franța, Germania sau Marea Britanie. Nu dintr-o mare dragoste pentru muncitorime, ci mai ales din dorința de a părea un stat serios în ochii partenerilor occidentali.
Firește, aplicarea ei a fost inegală. În multe locuri din mediul rural, duminica era și zi de muncă și zi de mers la biserică. Iar în unele industrii urbane, angajatorii găseau tot felul de „portițe”. Dar semnalul fusese dat: nu e normal să muncești până cazi din picioare.
1951 – Deportările în Bărăgan: când statul român și-a tratat cetățenii ca pe niște dușmani interni
În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, regimul comunist din România a pus în aplicare una dintre cele mai cinice și mai mari acțiuni de deportare în masă din istoria sa: peste 44.000 de oameni au fost ridicați din casele lor din Banat și din zona de graniță cu Iugoslavia și duși cu forța în Câmpia Bărăganului.
Motivul oficial? „Asigurarea securității statului socialist”. În realitate, era vorba de o epurare preventivă într-o zonă considerată nesigură, în contextul în care relațiile dintre Iugoslavia lui Tito și URSS-ul lui Stalin (și, implicit, cu România) deveniseră extrem de tensionate după ruptura din 1948.
Deportații nu erau nici sabotori, nici agenți secreți. Erau țărani gospodari, oameni de etnie germană, sârbi, bulgari, aromâni, români „greșiți politic”, foști chiaburi sau pur și simplu oameni incomozi pentru regim. Niciunul dintre ei nu avusese parte de vreun proces. Pur și simplu, în baza unui ordin de partid, au fost urcați în trenuri de marfă cu strictul necesar și lăsați în mijlocul pustietății, în Bărăgan, unde au fost obligați să-și construiască case de chirpici, să muncească pământul și să trăiască sub supravegherea permanentă a miliției.
Mulți dintre ei au murit din cauza condițiilor mizerabile, a lipsei de hrană și apă, a bolilor. Iar traumele nu s-au șters niciodată. Cei mai norocoși s-au întors după 5 ani, în 1956, odată cu destalinizarea. Dar casele din care fuseseră dați afară le fuseseră luate între timp de alții.
Deportarea în Bărăgan nu a fost doar un abuz de putere. A fost o lecție de teroare administrativă, o demonstrație de forță a unui stat care își pedepsea preventiv propriii cetățeni pentru „crima” de a trăi într-un loc greșit.
1983 – Execuția Monei Mahmudnizhad: când fanatismul religios devine politică de stat
Pe 18 iunie 1983, în orașul Shiraz din Iran, zece femei baháʼí — printre care și o adolescentă de doar 17 ani, Mona Mahmudnizhad — au fost spânzurate public, sub acuzația de „apostazie” și „răspândirea propagandei împotriva islamului”. Adevărata „vină”? Faptul că erau credincioase baháʼí și refuzaseră să renunțe la convingerile lor religioase.
Mona, supranumită mai târziu de presa internațională „Anne Frank a Iranului”, era cunoscută pentru activitatea ei socială, optimismul molipsitor și dragostea față de educație. Fusese arestată împreună cu tatăl ei, care a fost executat separat. A refuzat, chiar și sub presiune, să se convertească la islam, ceea ce i-a fost fatal într-un stat unde teocrația nu acceptă religii rivale.
Baháʼíi sunt o minoritate religioasă în Iran, fondată în secolul al XIX-lea, care predică unitatea spirituală a omenirii, egalitatea între sexe, abolirea extremismelor religioase și armonia dintre religie și știință — valori care, în mod ironic, ar trebui să nu deranjeze pe nimeni. Cu toate acestea, regimul islamic instaurat după revoluția din 1979 a transformat persecuția lor într-o politică oficială. Li s-au închis școlile, li s-au confiscat proprietățile, li s-a interzis accesul la educație și la funcții publice. Iar unii, precum Mona, au plătit cu viața.
Execuția celor zece femei, toate active în comunitatea baháʼí și unele dintre ele mame sau chiar bunici, a fost un gest de teroare simbolică: o demonstrație că regimul de la Teheran nu avea milă nici de copii, nici de femei, nici de pace.
