37: Caligula devine împărat roman după moartea unchiului său, Tiberius.
Caligula s-a născut în anul 12 d.Hr. și era fiul generalului Germanicus, un comandant foarte popular în rândul legiunilor romane, și al Agrippinei cea Bătrână, nepoata împăratului Augustus. Încă din copilărie, Caligula a fost obișnuit cu viața militară, petrecând mult timp în taberele soldaților alături de tatăl său. Acolo a primit porecla „Caligula” („Ghetuța”), din cauza încălțărilor militare miniaturale pe care le purta.
După moartea misterioasă a tatălui său în anul 19 d.Hr., familia sa a căzut în dizgrație, iar mama și frații săi au fost eliminați de Tiberius. Caligula, însă, a fost cruțat și a fost crescut la curtea acestuia, unde și-a perfecționat arta disimulării și a supraviețuirii politice. În ultimele sale luni de viață, Tiberius l-a desemnat moștenitor, alături de Tiberius Gemellus, nepotul său. Însă, la moartea lui Tiberius, Caligula a fost susținut de comandantul pretoriilor, Macro, care l-a ajutat să preia puterea și să elimine orice rival.
La început, domnia lui Caligula a fost primită cu entuziasm. Tânărul împărat a luat măsuri care i-au adus popularitate: a oferit recompense soldaților, a organizat jocuri fastuoase și a readus la Roma cenușa lui Germanicus. A eliminat procesele politice inițiate de Tiberius și a relaxat controlul asupra Senatului.
Totuși, după câteva luni, Caligula s-a îmbolnăvit grav, iar când și-a revenit, comportamentul său s-a schimbat radical. Mulți istorici consideră că această boală ar fi putut avea un efect psihologic profund asupra lui.
După recuperare, Caligula a început să manifeste un comportament despotic. A ordonat uciderea sau exilarea celor pe care îi considera dușmani, inclusiv a lui Macro. A risipit resursele statului pe proiecte extravagante, precum construirea unor palate și temple fastuoase. Cele mai celebre episoade ale excentricității sale includ numirea calului său, Incitatus, drept senator și organizarea unor spectacole bizare în care se considera un zeu.
În plus, relațiile sale cu Senatul s-au deteriorat rapid. Împăratul îi umilea constant pe senatorii romani și lua decizii arbitrare, sfidând tradițiile republicane.
Excesul și cruzimea lui Caligula au dus la nemulțumirea generală. În anul 41 d.Hr., un complot al ofițerilor din garda pretoriană, condus de Cassius Chaerea, l-a asasinat pe împărat. Moartea sa a adus la putere un alt membru al familiei Iulio-Claudiene: Claudius.
Domnia lui Caligula a rămas în istorie ca una dintre cele mai bizare și brutale, transformând speranța inițială într-un coșmar pentru Roma.
1457: A fost executat Ladislau de Hunedoara, fiul mai mare al lui Iancu de Hunedoara, de către nobilimea maghiară.
Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei, a fost unul dintre cei mai importanți lideri ai luptei antiotomane din Europa. Victoria sa împotriva turcilor la Belgrad, în 1456, a fost un moment de glorie, însă la scurt timp după bătălie, Iancu a murit de ciumă, lăsând un vid de putere în regat.
După moartea sa, fiii lui, Ladislau și Matia Corvin, au încercat să-și păstreze influența politică, însă s-au lovit de opoziția unor mari nobili, în special de Iancu de Csebi și de Ladislau V Postumul, regele Ungariei.
Tensiunile au culminat atunci când Ladislau de Hunedoara, împreună cu aliații săi, l-a ucis pe Ulrich de Cilli, un apropiat al regelui Ladislau V și unul dintre cei mai puternici nobili din regat. Crima a fost justificată de frica lui Ladislau de a pierde influența asupra regelui și de dorința de a proteja moștenirea familiei sale.
Însă acest act i-a atras mânia lui Ladislau V. Tânărul rege l-a chemat pe Ladislau de Hunedoara la curte sub pretextul unei împăcări, dar l-a arestat imediat, împreună cu fratele său mai mic, Matia Corvin.
În 1457, Ladislau de Hunedoara a fost condamnat la moarte de către nobilii loiali regelui și a fost executat la Viena prin decapitare. Decizia a stârnit un val de furie în rândul nobilimii maghiare și a susținătorilor familiei Huniazilor, mulți considerând execuția un act de trădare și o nedreptate.
Fratele său, Matia Corvin, a fost întemnițat, dar a scăpat cu viață, fiind ținut ostatic la curtea regelui Ladislau V. Însă regele nu a mai apucat să-și consolideze victoria, deoarece a murit subit în același an, posibil otrăvit.
Moartea lui Ladislau de Hunedoara nu a însemnat sfârșitul influenței familiei Huniazilor. În 1458, la doar un an după execuție, fratele său, Matia Corvin, a fost ales rege al Ungariei, devenind unul dintre cei mai mari conducători ai regatului.
1521: Navigatorul portughez, Fernando Magellan, a ajuns pentru prima dată în Insulele Filipine.
Magellan plecase din Spania în 1519 cu cinci corăbii și aproximativ 270 de oameni, într-o expediție care urma să dovedească că Insulele Mirodeniilor puteau fi atinse navigând spre vest, ocolind America de Sud. După traversarea extrem de dificilă a strâmtorii care astăzi îi poartă numele, în sudul Americii, și după o lungă și periculoasă călătorie prin Pacific, flota sa a ajuns la insulele Filipine pe 16 martie 1521.
Magellan și echipajul său au debarcat mai întâi pe insula Homonhon, unde au fost primiți cu ospitalitate de băștinași. Curând, exploratorul a intrat în contact cu diverse triburi locale, printre care și cele conduse de Rajah Humabon din insula Cebu. Magellan a încercat să stabilească relații comerciale și să convertească populația la creștinism, reușind să-i convingă pe mulți dintre liderii locali să accepte botezul și să jure loialitate regelui Spaniei.
Însă nu toate triburile au fost dispuse să accepte dominația spaniolă. Unul dintre cei mai importanți lideri locali, Lapu-Lapu, conducătorul insulei Mactan, s-a opus influenței lui Magellan. Acesta considera că spaniolii erau o amenințare și a refuzat să se supună.
Convins că îi poate înfrânge pe războinicii filipinezi cu superioritatea armelor europene, Magellan a condus un atac împotriva lui Lapu-Lapu pe 27 aprilie 1521. Însă tactica lui s-a dovedit un eșec. Spaniolii nu au putut debarca în forță din cauza recifelor de corali, iar Magellan și oamenii săi au fost înconjurați de luptătorii lui Lapu-Lapu. În bătălia de la Mactan, Magellan a fost rănit și apoi ucis de băștinași, punând astfel capăt aventurii sale.
1871: Guvernul Lascăr Catargiu a dizolvat Parlamentul.
După Unirea Principatelor din 1859 și domnia lui Alexandru Ioan Cuza, România se confrunta cu o scenă politică instabilă, caracterizată de rivalități între partide și facțiuni, precum și de influența marilor puteri. În 1866, Cuza a fost forțat să abdice, iar în locul său a fost adus pe tron Carol I, un prinț de origine germană, din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen.
Noua conducere a României, deși benefică pe termen lung, s-a confruntat cu opoziție puternică din partea unor grupuri politice, în special din partea liberalilor radicali, care vedeau în Carol I o amenințare la adresa autonomiei țării față de influențele externe. Pe de altă parte, conservatorii, conduși de Lascăr Catargiu, promovau o guvernare stabilă, bazată pe respectarea monarhiei și a instituțiilor statului.
În 1871, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu s-a confruntat cu o opoziție acerbă din partea liberalilor, care încercau să blocheze inițiativele executive și să submineze autoritatea guvernamentală. Această situație a dus la un blocaj politic, făcând dificilă funcționarea normală a statului.
În acest context, pe 20 martie 1871, guvernul a decis dizolvarea Parlamentului, o măsură menită să înlăture opoziția liberală și să permită organizarea unor alegeri care să aducă un legislativ mai favorabil cabinetului condus de Catargiu.
1926: Fizicianul american Robert Hutchings Goddard lansează cu succes prima rachetă cu combustibil lichid, în Auburn, Massachusetts. Aceasta s-a ridicat la o înălțime de 12 m și a zburat pe o distanță de 56 m.
Robert Goddard (1882–1945) a fost un pionier în domeniul rachetelor, iar contribuțiile sale au pus bazele tehnologiilor moderne utilizate astăzi în zborurile spațiale. Încă din copilărie, a fost fascinat de posibilitatea călătoriilor interplanetare, fiind inspirat de cărți precum Războiul lumilor de H.G. Wells. În ciuda scepticismului comunității științifice și a lipsei de susținere inițiale, Goddard și-a dedicat viața cercetării rachetelor, fiind convins că acestea ar putea ajunge în spațiu.
Până la acea vreme, majoritatea rachetelor foloseau combustibil solid, însă Goddard a fost primul care a demonstrat că un amestec lichid de combustibil și oxidant oferă o forță de propulsie superioară. Prima sa rachetă experimentală a fost alimentată cu un amestec de benzină și oxigen lichid.
Racheta, cu o înălțime de 3 metri, a fost lansată de pe un câmp din Auburn, Massachusetts. Deși zborul său a fost scurt – ridicându-se la 12 metri și parcurgând o distanță de doar 56 de metri în 2,5 secunde – reușita sa a fost revoluționară. A demonstrat că propulsia cu combustibil lichid este fezabilă și poate fi folosită pentru zboruri mai lungi.
Experimentul lui Goddard a fost un prim pas esențial în dezvoltarea ingineriei aerospațiale. Deși contemporanii săi nu i-au apreciat imediat munca, tehnologiile pe care le-a dezvoltat au fost esențiale pentru proiectele ulterioare. În anii 1940, cercetătorii germani, inclusiv Wernher von Braun, au folosit multe dintre ideile lui Goddard pentru a crea racheta V-2, prima rachetă balistică utilizată în război.
Mai târziu, NASA și programul spațial american au preluat și perfecționat aceste concepte, făcând posibilă lansarea misiunilor Apollo și explorarea spațiului cosmic. Astăzi, Goddard este recunoscut drept unul dintre părinții fondatori ai tehnologiei rachetelor, iar un centru de cercetare al NASA îi poartă numele – Goddard Space Flight Center.
1966: Astronauții americani, Neil Armstrong și David Scott, aflați la bordul navetei Gemini 8, au reușit prima conectare a unei navete spațiale cu echipaj uman cu un alt obiect, o rachetă Agena.
1978: Aldo Moro, politician italian, fost prim ministru, a fost răpit de un comando al grupului terorist „Brigăzile roșii”. Mai târziu a fost ucis de răpitorii săi.
Aldo Moro (1916–1978) a fost unul dintre cei mai importanți politicieni italieni ai perioadei postbelice. Membru de marcă al Partidului Creștin-Democrat, Moro a ocupat de mai multe ori funcția de prim-ministru și a jucat un rol esențial în stabilizarea politică a Italiei. La momentul răpirii sale, el încerca să faciliteze o colaborare între creștin-democrați și Partidul Comunist Italian, cunoscută sub numele de „compromisul istoric”. Această inițiativă era menită să reducă polarizarea politică din Italia și să împiedice instabilitatea generată de conflictele ideologice.
În dimineața zilei de 16 martie 1978, Moro se îndrepta spre Parlament, unde urma să participe la o ședință crucială pentru guvernul condus de Giulio Andreotti. Pe drum, coloana oficială a fost atacată de un comando al Brigăzilor Roșii, care a deschis focul asupra gărzii de corp a lui Moro. Cinci agenți de securitate au fost uciși pe loc, iar fostul premier a fost luat ostatic și transportat într-un loc secret.
În cele aproape două luni în care a fost ținut prizonier, Aldo Moro a fost forțat să scrie mai multe scrisori către familia sa și către oficialii guvernamentali, cerând să se negocieze eliberarea sa în schimbul unor deținuți ai Brigăzilor Roșii. Cu toate acestea, guvernul italian a refuzat orice fel de negociere, aplicând o politică strictă de „fără concesii în fața terorismului”.
În ciuda apelurilor disperate ale familiei și ale unor personalități publice, autoritățile nu au reușit să-l salveze pe Moro. Nici Vaticanul și nici influenți lideri internaționali, precum Papa Paul al VI-lea, nu au putut convinge guvernul să schimbe poziția.
Pe 9 mai 1978 Aldo Moro a fost executat cu 11 gloanțe de către răpitorii săi. Trupul său a fost găsit într-un portbagaj al unui autoturism Renault 4, parcat pe o stradă din Roma, Via Caetani, simbolic plasată între sediul Partidului Comunist și cel al Creștin-Democraților.
Asasinarea lui Aldo Moro a șocat întreaga țară și a marcat sfârșitul oricărei tentative de colaborare între creștin-democrați și comuniști. De asemenea, evenimentul a slăbit puterea Brigăzilor Roșii, care, deși au continuat să comită atacuri teroriste, au pierdut sprijinul populației și au fost destructurate în anii următori de forțele de securitate.
2014: Crimeea votează într-un referendum secesiunea de Ucraina și pentru a se alătura Rusiei.
Crimeea a fost, de-a lungul istoriei, un teritoriu multicultural și multietnic. A fost locuită de greci, romani, tătari, ruși și ucraineni și a fost controlată de diverse imperii, cel mai recent de Rusia, care a anexat-o în 1783. În perioada sovietică, Crimeea a făcut parte din RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) până în 1954, când Nikita Hrușciov a transferat-o Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. După destrămarea URSS în 1991, Crimeea a rămas în cadrul Ucrainei, deși avea o populație majoritar rusofonă și o autonomie sporită.
Un aspect esențial care diferenția Crimeea de restul Ucrainei era prezența Flotei Ruse de la Marea Neagră. Sevastopol a fost, timp de secole, un oraș-garnizoană și un centru militar de importanță strategică pentru Rusia. Aici locuiau zeci de mii de ofițeri, marinari și veterani ai armatei ruse, iar majoritatea familiilor din oraș aveau legături directe cu armata. Crimeea, în ansamblu, era percepută ca o regiune „rusească” atât din punct de vedere strategic, cât și identitar.
În 1997, Rusia și Ucraina au semnat un tratat prin care Sevastopol rămânea bază navală rusă, iar Rusia primea dreptul de a-și menține Flota Mării Negre în peninsulă. Deși acest acord a fost prelungit în 2010 până în 2042, Kievul a fost constant sub presiune din partea naționaliștilor ucraineni de a închide baza rusă.
După Revoluția Portocalie din 2004, Ucraina a început un proces de apropiere de Occident, ceea ce a dus la tensiuni cu Rusia și cu regiunile pro-ruse, inclusiv Crimeea și Donbasul.
Situația a explodat în 2013-2014, când președintele Viktor Ianukovici a refuzat să semneze un acord de asociere cu UE, declanșând protestele Euromaidan, care au fost mai degrabă un coup d’état cu susținere externă decât o mișcare populară pură.
Acestea s-au transformat într-o mișcare violentă, iar în februarie 2014, Ianukovici a fost înlăturat de la putere printr-o acțiune susținută de Occident și preluarea puterii de către forțe naționaliste ucrainene.
Noua guvernare de la Kiev a adoptat rapid măsuri care au inflamat și mai mult relațiile cu comunitățile rusofone. Una dintre primele decizii a fost eliminarea statutului special al limbii ruse, un gest perceput ca un atac direct asupra identității culturale a comunității din Crimeea.
Pentru mulți locuitori ai Crimeei, mai ales pentru cei legați de armată, aceste evenimente au fost percepute ca o amenințare existențială.
În acest context, Crimeea a organizat un referendum pe 16 martie 2014, în care 96,7% dintre participanți au votat pentru alipirea la Rusia, potrivit autorităților locale.
După anexare, guvernul de la Kiev a adoptat o serie de măsuri menite să izoleze și să pedepsească Crimeea:
Blocada apei – Ucraina a tăiat furnizarea apei potabile din Nipru către Crimeea, prin Canalul Crimeei de Nord. Acest canal asigura 85% din necesarul de apă al peninsulei. Închiderea lui a provocat o criză acută, afectând agricultura și aprovizionarea populației.
Tăierea energiei electrice – În 2015, grupuri naționaliste ucrainene au aruncat în aer liniile de înaltă tensiune care alimentau Crimeea, lăsând regiunea în întuneric timp de săptămâni. Rusia a fost nevoită să instaleze generatoare și să construiască un cablu submarin prin strâmtoarea Kerci pentru a restabili electricitatea.
Blocada economică – Ucraina a impus restricții dure asupra transportului de mărfuri către și dinspre Crimeea, iar firmele ucrainene au fost forțate să își închidă operațiunile în peninsulă.
Reprimarea opoziției – Grupuri paramilitare naționaliste, inclusiv Batalionul Azov și Sectorul Dreapta, au fost acuzate că au incendiat case ale oponenților guvernului ucrainean, în special în sudul țării. Unele rapoarte și mărturii video sugerează că aceste grupuri au fost implicate și în violențe împotriva rusofonilor din estul Ucrainei și Crimeea.
