1946 – Rudolf Höss , primul comandant al lagărului de concentrare de la Auschwitz , este capturat de trupele britanice.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Höss a încercat să se ascundă sub o identitate falsă. Și-a schimbat numele în Franz Lang și a găsit refugiu într-o fermă de lângă Flensburg, unde lucra ca muncitor agricol. Cu toate acestea, foștii săi subordonați au fost prinși și interogați de Aliați, iar unul dintre ei a dezvăluit ascunzătoarea fostului comandant de la Auschwitz.
Trupele britanice, conduse de ofițerul Hanns Alexander, au organizat un raid asupra fermei în noaptea de 11 martie 1946. Höss a fost surprins în pat, iar inițial a încercat să nege identitatea sa. Totuși, după o percheziție, britanicii au găsit documente care i-au confirmat adevărata identitate. Pentru a-l determina să mărturisească, soldații britanici l-au supus unui interogatoriu dur, iar în scurt timp, Höss a recunoscut cine este.
Capturarea lui Höss a fost un succes major pentru anchetatorii care documentau crimele naziste. La scurt timp după arestare, el a fost transferat la Nürnberg, unde a depus mărturie la Tribunalul Militar Internațional. În declarațiile sale, Höss a recunoscut fără ezitare amploarea crimelor comise la Auschwitz, inclusiv faptul că peste un milion de oameni, în majoritate evrei, au fost exterminați în lagărul pe care l-a condus.
În mai 1946, Rudolf Höss a fost predat autorităților poloneze pentru a fi judecat în fața Tribunalului Național Suprem din Polonia. Procesul său a avut loc la începutul anului 1947, iar pe 2 aprilie a aceluiași an, a fost condamnat la moarte. Sentința a fost executată pe 16 aprilie 1947, prin spânzurare, chiar în apropierea fostului lagăr de la Auschwitz, simbolizând o formă de justiție pentru milioanele de victime ale Holocaustului.
1954: Prin HCM nr. 337, se desființează coloniile de muncă. Deținuții, cu excepția celor care au slujit interesele burgheziei, sunt eliberați.
Coloniile de muncă fuseseră înființate la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50, în perioada instaurării regimului comunist. Acestea funcționau ca lagăre de detenție pentru „dușmanii poporului” – foști politicieni, intelectuali, preoți, țărani care s-au opus colectivizării și orice altă persoană suspectată că nu susține regimul. Deținuții erau folosiți ca forță de muncă gratuită pentru proiecte economice de amploare, precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, exploatarea minieră sau diverse construcții industriale.
Prin HCM nr. 337 din 1954, autoritățile au dispus eliberarea majorității deținuților, cu excepția celor considerați „elemente periculoase”, adică persoane acuzate că au slujit interesele burgheziei. Decizia de desființare a coloniilor de muncă a fost influențată de moartea lui Stalin în 1953 și de începutul destalinizării în blocul sovietic. În plus, România începea să caute o mai mare autonomie față de Moscova și încerca să-și îmbunătățească imaginea internațională. Chiar dacă această măsură a dus la eliberarea unui număr mare de deținuți politici, represiunea nu a încetat, ci doar s-a transformat. În locul coloniilor de muncă, regimul a folosit metode mai subtile de control, cum ar fi supravegherea Securității, deportările sau marginalizarea socială a opozanților.
1985: Comitetul Central al PCUS îl alege pe Mihail Gorbaciov în funcția de Secretar General. Alegerea sa marchează începutul destinderii între Est și Vest. Este debutul pentru perestroika și glasnost.
Gorbaciov a ajuns la putere într-un moment critic. URSS se confrunta cu stagnare economică, o administrație rigidă și un sistem politic învechit. Predecesorii săi, Leonid Brejnev, Iuri Andropov și Konstantin Cernenko, fuseseră lideri de modă veche, susținători ai unui comunism inflexibil. După moartea lui Cernenko în martie 1985, Gorbaciov, un lider relativ tânăr și cu o viziune reformatoare, a fost ales pentru a conduce partidul și statul sovietic.
Ajuns la putere, Gorbaciov a înțeles că URSS nu mai putea continua pe drumul rigid al planificării economice centralizate și al represiunii politice. Pentru a revitaliza sistemul, el a propus două reforme majore:
Perestroika (restructurare) – o încercare de reformare a economiei sovietice prin introducerea unor elemente de piață liberă și descentralizare economică.
Glasnost (transparență) – o politică de liberalizare a presei și de deschidere către societate, prin care cetățenii puteau discuta problemele statului fără teama represiunii.
Aceste măsuri au condus la o creștere a libertății de exprimare, la critici deschise față de regim și, în cele din urmă, la slăbirea controlului partidului asupra societății.
Unul dintre cele mai importante efecte ale ascensiunii lui Gorbaciov a fost îmbunătățirea relațiilor cu Occidentul. Spre deosebire de liderii anteriori, el a căutat dialogul cu Statele Unite și NATO, ceea ce a dus la reduceri semnificative ale armelor nucleare și la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Întâlnirile sale cu președintele american Ronald Reagan au fost momente-cheie în procesul de destindere Est-Vest, contribuind la sfârșitul Războiului Rece.
1990: Începe manifestația populară din Piața Operei din Timișoara, la care a fost adoptată, la 12 martie 1990, Proclamația de la Timișoara.
După Revoluția din decembrie 1989, mulți români sperau că România va intra rapid pe un drum democratic autentic. Însă, noul regim condus de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale (FSN) păstra multe elemente din vechea nomenclatură comunistă. Timișorenii, care avuseseră un rol esențial în răsturnarea lui Ceaușescu, s-au simțit trădați de direcția pe care o lua țara.
Astfel, pe 11 martie 1990, în Piața Operei s-a adunat o mulțime de oameni, scandând lozinci împotriva FSN și cerând respectarea idealurilor revoluției. Protestele au durat mai multe zile, iar pe 12 martie, reprezentanții societății civile din oraș au dat citire Proclamației de la Timișoara.
Proclamația conținea mai multe revendicări esențiale:
Punctul 1: Revoluția din decembrie 1989 a fost una autentică, iar Timișoara a fost primul oraș eliberat de comunism.
Punctul 2: Se cerea descentralizarea economică și administrativă a României.
Punctul 5: România trebuia să adopte un sistem democratic real, fără influența foștilor comuniști.
Punctul 8: Cel mai important și controversat, propunea lustratia – interzicerea pentru o perioadă de timp a accesului foștilor membri ai Partidului Comunist și ai Securității în funcții publice. Această măsură era inspirată de modele aplicate în alte țări ex-comuniste și urmărea să împiedice transformarea foștilor activiști în noii lideri ai României.
Proclamația de la Timișoara a fost un document revoluționar, dar a întâmpinat o puternică opoziție din partea FSN și a lui Ion Iliescu. Campania electorală pentru alegerile din mai 1990 a fost marcată de atacuri împotriva inițiatorilor proclamației, iar punctul 8 nu a fost niciodată implementat oficial.
Mai mult, actualul președinte al Curții Constituționale, Marian Enache, a înfierat în ședința parlamentului (CPUN) atât Proclamația de la Timișoara cât și pe inițiatorii acesteia, dând totodată citire unui alt document numit „Proclamația de la Podul Înalt”.
1990: Dictatorul chilian Augusto Pinochet a părăsit funcția deținută în acest stat.
Pinochet a preluat puterea printr-o lovitură de stat militară pe 11 septembrie 1973, răsturnând guvernul ales democratic al președintelui Salvador Allende. Lovitura de stat a fost sprijinită de Statele Unite și de CIA, care se temeau de influența comunistă în America Latină.
În anii care au urmat, regimul său a instaurat un regim de teroare, marcat de represiune politică, crime împotriva umanității și dispariții forțate. Mii de chilieni au fost arestați, torturați sau executați, iar alții au fost forțați să plece în exil.
În paralel, Pinochet a implementat un model economic neoliberal, cu ajutorul Chicago Boys – un grup de economiști chilieni formați la Universitatea din Chicago sub influența lui Milton Friedman. Aceste reforme au dus la o creștere economică rapidă, dar și la inegalități sociale puternice.
În anii ’80, opoziția față de regimul Pinochet a crescut, atât pe plan intern, cât și internațional. Sub presiunea comunității internaționale și a protestelor masive, Pinochet a fost forțat să accepte un plebiscit național în 1988, în care cetățenii chilieni au fost chemați să voteze dacă doresc ca el să rămână președinte încă 8 ani.
Rezultatul a fost un NU categoric (56%), iar Pinochet a fost nevoit să accepte tranziția spre democrație. Alegerile prezidențiale din 1989 au fost câștigate de Patricio Aylwin, un politician de centru-dreapta care a preluat oficial funcția pe 11 martie 1990.
Deși a pierdut președinția, Pinochet nu a dispărut complet din viața publică. El a rămas comandant al armatei chiliene până în 1998, menținând o influență puternică asupra țării. În plus, și-a asigurat imunitate juridică printr-o Constituție adoptată în 1980, care îi garanta un rol de senator pe viață.
Totuși, în 1998, în timpul unei vizite la Londra, a fost arestat la cererea justiției spaniole pentru crime împotriva umanității. Deși nu a fost extrădat, această arestare a deschis calea pentru anchete în Chile, iar în anii următori, mai mulți oficiali ai regimului său au fost judecați și condamnați.
Pinochet a murit în 2006, fără să fie condamnat official.
1990: Parlamentul lituanian, proaspăt ales, a proclamat independența acestui stat față de URSS.
Pentru a înțelege momentul din 1990, când Lituania și-a proclamat independența, trebuie să ne întoarcem câteva secole în urmă, pentru că istoria acestei țări este una destul de dramatică.
În Evul Mediu, teritoriul actualei Lituanii era centrul unui stat foarte puternic: Marele Ducat al Lituaniei. În secolele XIV–XV, acest stat se întindea de la Marea Baltică până aproape de Marea Neagră, incluzând teritorii din actualele Belarus, Ucraina și Rusia.
În 1569, Lituania s-a unit cu Polonia prin Uniunea de la Lublin, formând statul cunoscut ca Uniunea Polono‑Lituaniană, una dintre cele mai mari puteri ale Europei timp de două secole.
Dar în secolul XVIII acest stat a fost slăbit de conflicte interne și presiuni externe. Între 1772 și 1795, vecinii mai puternici – Imperiul Rus, Prusia și Imperiul Habsburgic – au împărțit teritoriul în ceea ce istoria numește Împărțirile Poloniei. Lituania a ajuns astfel în mare parte sub control rusesc.
După Primul Război Mondial și prăbușirea imperiilor europene, Lituania a profitat de moment și, în 1918, și-a declarat independența față de Rusia. A devenit un stat democratic relativ stabil în perioada interbelică.
Capitala tradițională Vilnius a fost însă ocupată de Polonia, ceea ce a creat tensiuni permanente între cele două state.
Momentul decisiv a venit în 1939. Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler și Iosif Stalin au semnat Pactul Molotov–Ribbentrop. Într-un protocol secret al acestui pact, Europa de Est era împărțită în „sfere de influență”.
Țările baltice – Lituania, Letonia și Estonia – au fost atribuite Uniunii Sovietice.
În 1940, Uniunea Sovietică a trimis un ultimatum Lituaniei și a ocupat militar țara. A fost instalat un guvern comunist, iar Lituania a fost anexată ca Republica Sovietică Socialistă Lituaniană.
În 1941, după invazia Germaniei asupra URSS, Lituania a fost ocupată de naziști, iar între 1944 și 1990 a revenit sub control sovietic.
În anii 1980, reformele lui Mihail Gorbaciov – Perestroika și Glasnost – au slăbit controlul Moscovei asupra republicilor sovietice.
În Lituania a apărut mișcarea națională Sąjūdis, care cerea autonomie și apoi independență.
Un moment simbolic a avut loc în 1989: aproximativ două milioane de oameni din cele trei țări baltice au format un lanț uman de 600 km în Calea Baltică, protestând împotriva dominației sovietice.
La 11 martie 1990, parlamentul lituanian ales democratic a adoptat Actul de Restabilire a Statului Lituanian, proclamând că statul independent creat în 1918 este restaurat și că apartenența la URSS este nulă.
Lituania a devenit astfel prima republică sovietică care și-a declarat independența.
1997: Paul McCartney, fost membru al formației Beatles, este înnobilat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
2003: Curtea Penală Internațională este fondată la Haga.
2004: Explozii simultane la oră de vârf în patru trenuri madrilene omoară 192 de oameni, printre care și 16 cetățeni români. Pistele conduc spre un atentat terorist al al-Qaida.
Atacurile au avut loc între 07:37 și 07:39, în apropierea gării Atocha, una dintre cele mai importante noduri feroviare din Madrid. Zece bombe au fost detonate în patru trenuri aglomerate, încărcate cu oameni care mergeau la muncă sau la școală. Exploziile au fost devastatoare, distrugând vagoane întregi și provocând haos.
Bombele au fost ascunse în rucsacuri, plasate strategic în trenuri și detonate cu ajutorul telefoanelor mobile. Inițial, guvernul spaniol a dat vina pe gruparea ETA (separatiștii basci), dar ancheta a arătat rapid că atacurile erau opera unei celule islamiste legate de al-Qaida.
Investigațiile ulterioare au condus la descoperirea unei celule jihadiste formate din marocani și spanioli convertiți la islam radical. Atentatul a fost considerat o răzbunare pentru implicarea Spaniei în războiul din Irak, unde guvernul condus de José María Aznar trimisese trupe în sprijinul SUA.
La câteva zile după atacuri, pe 3 aprilie 2004, forțele de securitate spaniole au localizat un grup de suspecți într-un apartament din Leganés, o suburbie a Madridului. Când au fost încercuiți, teroriștii s-au sinucis detonând explozibili, ucigând și un polițist.
