Ramona Băluțescu March 4, 2021

 

Există, în lumea preoției, oameni cărora ar trebui te adresezi cu „băi, porcule”, în mod firesc, și oameni cărora le spui „părinte” chiar și când nu sunt de față. Nicolae Ovidiu Teodorescu, vicar foraneu greco-catolic al Eparhiei de Lugoj, era din a doua categorie. Era PĂRINTELE. Și o spun la trecut pentru că… nu mai e… cu noi… Și, chiar de nu se cuvine că am început așa, am făcut-o pentru că el ar fi zâmbit, știind foarte bine măsura după care se numesc toate.

Din pagina Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj luăm următoarele:

Părintele Nicolae Teodorescu s-a născut la data de 20 septembrie 1948 în Bucureşti. A urmat studiile Facultăţii de Medicină, specializându-se pe Medicina dentară. Simţind chemarea la preoţie, înainte de punerea în libertate a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, a studiat teologia în clandestinitate.

A fost hirotonit preot la data de 8 decembrie 1986 de către Î.P.S. episcop Ioan Ploscaru, de pie memorie. A făcut parte din rândul clerului căsătorit.

În anul 1991, Episcopul Ioan Ploscaru l-a numit Vicar Foraneu al Vicariatului de Timişoara. Din 1993, a slujit în mod excepţional în parohia Sfântul Iosif, Timişoara II.”

Sigur, pentru un ferpar oficial e îndeajuns. Dar, dincolo de el, se poate spune mai mult. O să citez părțile referitoare la părintele Teodorescu din un material pe care l-am publicat în Timpolis, în aprilie 2010:

Într-o duminică mai specială, una cu vot pentru nu-ştiu-ce, un bărbat înalt şi extrem de politicos, un preot, a traversat sala secţiei de votare din Spitalul de Oncologie, de pe Mărăşeşti. A descuiat o săliţă unde se aflau tot felul de efecte medicale, printre care şi nişte manechine pentru exersat intubările, şi a plecat după ce şi-a luat câteva lucruri pentru slujbă, pe care le ţinea acolo. Mai târziu l-am cunoscut pe acel om, părintele Ovidiu Nicolae Teodorescu, protopop si vicar foraneu de Timişoara al cultului greco-catolic, şi, după o vreme, mi-a spus că a lucrat ca medic stomatolog. Brusc mi-am dat seama ce feste ne joacă preconcepţiile noastre: omul acesta avea mult mai multă legătură cu un spital decât credeam. Tot atunci am realizat un paradox al istoriei: dacă acum două decenii îţi era greu să îţi închipui că stomatologul tău, sau un proiectant, un inginer sau chiar un muncitor, prin voia sorţii, erau şi preoţi în clandestinitate, acum îţi e greu să vezi meseriaşul care există în preotul pe care-l ai în faţă şi care i-a dat să mănânce, atunci când nu se putea altfel.

În 1948, Biserica Greco-Catolică din România a fost interzisă. Au fost prigoniţi, în anii de comunism, şi preoţi sau predicatori ai altor culte, dar nici unul ca aceia ai greco-catolicilor. Cu toate că li s-au luat bisericile şi ierarhii lor au ajuns în puşcării, greco-catolicii au continuat să existe în clandestinitate. Şi tineri, şi bătrâni au învăţat chiar şi fără profesori, au trecut examene serioase, au fost hirotoniţi fără ceremoniile fastuoase de azi. Unii au ţinut liturghia singuri, absolut singuri, ca să menţină viaţa „bisericii mute” şi totuşi să nu îşi expună rudele, prietenii sau cunoştinţele. Unii au ajuns şi ei prin puşcării. Au fost şicanaţi permanent. Au dat cu subsemnatul la Securitate. Au murit, chiar, fără să-şi mai vadă birericile primite înapoi, fără să mai trăiască într-o ţară liberă. (…)

Revenind la părintele protopop Ovidiu Nicolae Teodorescu, şi el a avut o viaţă dublă deosebită. Acum, când spunem asta, sună ca un episod dintr-un film cu spioni, dar sintagma descrie perfect realitatea, atunci când trebuie să ascunzi mereu cea mai importantă valenţă a vieţii tare spirituale.

De loc din Bucureşti, dintr-o familie în care erau şi greco-catolici, i-a pus tatălui său primele întrebări despre acest cult pe când se afla încă în liceu, pornind de la discuţii auzite la Radio Europa Liberă. Apoi, tânărul a dat examen la Medicină, urmând dorinţa pe care o avusese şi sora lui, şi a ajuns medic stomatolog. În facultate s-au întâmplat momentele care l-au apropiat de biserică. S-a căsătorit din studenţie şi a început să intre, împreună cu soţia lui, în câteva biserici catolice din Capitală. În timp, au simţit că acest lucru le umple viaţa şi îi îndepărtează din starea de nemulţumire socială pe care o trăiau până atunci. Împreună s-au convertit la catolicism, în 1972.

Dar drumul medicului stomatolog, de la primele intrări în biserică şi până la hirotonirea sa ca preot greco-catolic, a fost lung. Numele şi semnele nu par să fi lipsit din viaţa tânărului stomatolog cu preocupări pentru biserică. Şi-a ales o comună numită Icoana, când a fost să plece în Olt să îşi practice meseria. Avea în timpul acesta o locuinţă pe „Prelungirea Maicii Domnului”, în Bucureşti. Apoi a venit naveta la Piteşti, unde lucra soţia. Cu toate inconvenientele, şi cu munca în comuna din Olt, din 1978, tânărul şi-a realizat studiile teologice din 1980 şi până în 1986. De unde fusese exclus din U.T.C. şi din U.A.S.C.R., în vremea studenţiei, pentru că citea literatură teologică, a început să fie urmărit şi şicanat de Securitate. Între 1982 şi 1989, a fost chemat pentru a da cu subsemnatul la Securitate tot la o săptămână sau, uneori, o dată pe lună.

Citește și:  Cum ar trebui să fie amenajat orașul – Episodul 4. Parcurile, cu gard sau fără gard?

Preoţii cu care a studiat, Francisc Zudor, Iosif Gonciu şi Ioan Arva, sunt şi ei oameni ce au făcut puşcărie sau au fost şicanaţi. Cu toate acestea, Nicoale Teodorescu a fost hirotonit în 8 decembrie 1986, după ce dăduse examene la Oradea cu preoţi de acolo.

Şi cât a fost în Icoana, şi mai târziu, în Piteşti, Nicolae Teodorescu a strâns în jurul lui oameni de diferite culte cu care discuta probleme teologice. Cu toate acestea, nimeni nu a ştiut că este pe cale de a deveni preot – doar soţia lui şi părinţii. Cu grupul din Icoana, strâns la „Nea Lisandru”, discuta, ascultau împreună Vocea Americii, aveau printre ei şi baptişti, şi ortodocşi, şi nimeni nu ştia că dentistul lor este unul dintre greco-catolicii ascunşi : „Un ecumenic din instinct” – cum se defineşte singur.

Mai apoi a venit Revoluţia, după ce ultima declaraţie pe care i-a cerut-o Sercuritatea a fost în septembrie 1989. Începea timpul libertăţii. După ani de zile de liturghie „de casă”, a slujit prima dată într-o biserică la Lugoj, în 25 martie 1990, invitat aici de P.S. Ioan Ploscaru. Din noiembrie al aceluiaşi an a fost trimis la Timişoara unde activează de două decenii.”

Hâtru, cu un simț al umorului dezvoltat, citit în și din toate cele ale societății, părintele Teodorescu a fost (blestemat timp trecut…) un om complex, cu angoasele, ghidușiile, mirările și bucuriile lui, ale celui complex, întregi. Cu deznădejdi și tăceri, dar și cu râs bun, și împărtășire onestă cu ceilalți. Unul dintre preoții cu care am discutat, de un deceniu și ceva, și toate chițibușăriile Bisericii Greco-Catolice dar și multe alte fapte din societate. Un om bun, care, din înălțimea staturii sale se încovoia mereu, să nu-l pună pe celălalt într-o postură mai puțin dorită, smerindu-se să și-l ridice, înțelegându-l, ajutându-l și luminându-l.

Ar fi zeci, sute de lucruri de amintit, în care părintele Teodorescu a pus mâna, să fie mai bine pentru ceilalți. Dar amintesc doar unul. Într-o iarnă, un bătrân invalid dormea pe una din băncile din fața bisericii lui „de la 700”, iar părintele Teodorescu l-a îndrumat spre azilul de noapte existent în oraș. Cum bătrânul se temea să meargă acolo, pentru că „nu știa cum e”, ne-am vorbit și ne-am dus noi, într-o seară, să facem cercetare pentru el, și l-am convins să se ducă.

Părintele Teodorescu a știut să vadă și cearnă binele de rău și să găsească propriile căi să îndemne oamenii spre ce vedea a fi bine. Am discutat cu el și ca și preot dar și ca și un om în care pot avea încredere, să descâlcim fire. Și am rămas surprinsă și bucurată de cât de deschis la minte și bun sfătuitor putea să fie…

Cu toate acestea, cred că pentru mulți dintre cei care au legătură cu lumea credinței, în Banat, părintele Teodorescu va rămâne în amintire ca „făcătorul de pace”, un ecumenist convins, fără de care întâlnirile ecumenice din ianuarie vor deveni, măcar o vreme, extrem de ciudate…

Am glumit mereu cu el că va întârzia și la propria înmormântare. Din păcate, chiar, poate, amânat, timpul despărțirii a venit. PS Alexandru Mesian a confirmat, în seara aceasta, că slujba dedicată lui, laolaltă cu Liturghia, vor avea loc sâmbătă de la ora 11.00 la Biserica Greco-Catolică din Piața 700.

Știu că, sâmbătă, vom fi acolo o mare de timișoreni (și nu numai) cărora părintele Teodorescu ne-a intrat adânc în suflet. M-ar bucura mult dacă oamenii din categoria „măi, porcule” ar considera că e mai bine să nu ajungă. Sunt momente în care ticăloșia, pe lângă care prietenul nostru defunct știa să treacă având grația unei lebede, e preferabil să stea departe. Și, ca ultim gând, frumosul lucru ecumenic despre care părintele Teodorescu îmi spusese din toamnă că vrea să îl realizăm împreună va exista. Fie cu „frați”, fie fără. Promit.

Ramona Băluțescu

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*