Ramona Băluțescu April 9, 2021

Foto: Eliza Mackintosh, CNN

 

Eram într-un bus, citeam o carte, îmi făceam informarea pentru un interviu ce urma să se întâmple în seara aceea sau a doua zi. Eram la momentul când se povestea despre moartea tatălui celei cu care urma să mă întâlnesc. O poveste aparte, ce implica lucruri și oameni despre care știam multe. O poveste care, în acel fragment de text, implica multe eforturi deturnate de soartă. Și mi-au dat câteva lacrimi. Femeia din stânga mea, de etnie romă, în vârstă, m-a întrebat de ce plâng. I-am spus că am citit despre cum a murit cineva. „Dar l-ai cunoscut?” – mă întreabă. Spun că nu. „Păi poți să plângi pentru cineva pe care nu l-ai cunoscut?”

Am rămas siderată. Un univers întreg se desprindea în bucăți, în fața mea, uruind și trosnind. Nu știu ce am răspuns. Nu știu de am răspuns. Dar m-a urmărit întrebarea, în ani. Adică există oameni ce nu pot înțelege că e firesc să plângi și pentru cineva pe care nu l-ai cunoscut?… Mă întreb ce e în mintea lor, ce e în sufletul lor… Cum au crescut, înțelegând ce, din ce e în jur, experimentând… ce? Ce lucruri îi mișcă, cu ce ființe empatizează, ce le aduce bucuria?…

Mă gândesc la sapiens-ul pus pe bârfă (sau neanderthalul, sau denisovanul, sau ce o fi fost el), lucru ce l-a ajutat să supraviețuiască, de ne luăm după unii cercetători. La imaginația lui, care îi spunea că un tufiș mișcând poate fi animalul de pradă – salvându-l iar. Comunicarea și fantezia, existând de sute de mii de ani. Sau chiar două milioane, după unii – la Homo habilis, Homo erectus. Bun, și atunci de ce e așa de greu de înțeles, într-un bus rulând alene pe o șosea în vestul țării, că poți empatiza cu cineva necunoscut?

Cărțile, emoția ce vine cu operele de artă, o filosofie întreagă a înțelegerii și empatiei?… Ce rămâne, din toate astea, pentru unii?… Cum pot trece ei prin viață fără să poată lua ceva din toate lucrurile astea – pentru mine, valori?…

Nu o disprețuiesc pe femeia de lângă mine, din acel bus. O compătimesc. Îmi e milă de ea. Mă întristează să mă gândesc la viața ei. Și azi m-am gândit iar. Azi, la moartea Prințului Phillip, soțul Reginei Angliei. Nu, n-am plâns pentru el, doar m-am întristat. Citisem despre viața lui, una cu multe peripeții, cu greșeli, sigur, dar și cu multe tristeți, mai ales în prima parte a ei, și deosebit de aparte. Nu am plâns, dar am avut o strângere de inimă citind, pe Facebook, printre o tonă de mesaje absolut grețoase, și unul care punea întrebarea asta: „Voi, ăștia cu lacrimi puse la știre, de ce plângeți, l-ați cunoscut?”

Citește și:  16 decembrie 1989 - Liniștea de dinaintea furtunii

Nu e o dorință de a te arăta părtaș la un anturaj regal, prin faptul că îți arăți părerile de rău legate de dispariția cuiva. Din puținele variante pe care le ai, nu există un alt gen de tristețe, pe Facebook. E, pur și simplu, o față cu o lacrimă. Atât. Dacă și asta miră sau deranjează pe cineva…

Dar ăsta, cu întrebarea, era un comentariu decent. Mult mai decent decât sute și sute de altele. Știrile postate de agențiile de știri și de publicațiile online din România au fost asaltate, pur și simplu, de un tsunami de comentarii oribile, pline de răutate și zeflemea inutilă. Și mă întreb, înțelegând parcă un strop mai bine întrebarea femeii din bus – bun, că nu poți empatiza, înțeleg, dar de unde atâta pornire de a scuipa spre drama altuia?

Frustrarea, prostia, lipsa banilor, nebăgarea în seamă, educația precară nasc monștri. Care votează. Care au dus-o pe Șoșoacă în Parlament. Și totuși, cine mai suntem? Care ar fi „media românului”? Ca educație, ca empatie, ca participare decentă la ceva, la orice?

La moartea Prințului Phillip constat, iar, că fac parte dintr-un neam de barbari. Am încercat să schimb, să educ. Și totuși, dacă azi aș fi iar pe undeva prin Europa, AFARĂ, cu sora mea, i-aș zice, așa cum s-a mai întâmplat, când eram obosită și deznădăjduită de răul prea mare de aici: „Hai să vorbim, dracului, engleză, și între noi, să nu se prindă lumea că suntem din România”.

Nu, nu l-am cunoscut pe Prințul Phillip. Și nu plâng. Doar mi-e silă de ce văd, iar, în jur…

 

Ramona Băluțescu

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*