M-am uitat, ieri, 1 decembrie 2021, la mesajele mele Fb de mai demult, din ziua asta, și la cele de acum ale altora. Al meu, de ieri, a fost scurt și evaziv. Și totuși, între atâtea ciudățenii și dihănii de texte sforăitoare, agramate sau deplângând locul unde e România, acum, în familia europeană, mi-am pus problema ce aș fi scris eu, de fapt, de nu aș fi fost oareșcum îngrețoșată și cert-grăbită. Și mi-am aliniat gândurile astea, prin întâmplări. Întâmplări în care am spus doar cu jumătate de gură că sunt româncă, sau deloc. Sau întâmplări de bine.
E un banc, cu Împăratul Roșu, care stă peste șapte țări și șapte mări, și iese la balcon, și se uită în zare, și spune: ”-Tiiii, da’ ce departe mai stau, băga-mi-aș…” Ce e de luat aici e că ai nevoie de un sistem de referință. Și pentru ”departe”, și pentru ”român”. Pentru a simți cu adevărat chestia asta, cu a fi român. Pentru a te durea dulce, a dor, a mândrie și a recunoștință. Dincolo de șmecheria asta cu patriotismul care presupune să faci, public, frumos, să duci mânuța la inimă când se cântă imnul, și alea-alea.
Pentru că eu cred că poți să simți ”aproape”-le mai bine doar când ești departe. Biologia spune că trebuie să îndepărtezi ceva la o anume distanță de ochi, ca să percepi. Iar Noica ne vorbea de dracul de la hotare, și de limitele care nu limitează, ci ajută, pentru a se putea construi în interiorul lor. Și atunci… când și cum vedem PATRIA mai bine? (Până și la cuvânt am ajuns să mă scutur, săracul de el…) De afară, aș zice eu. Atunci când nu o mai ai. Când sau te-ai dus altundeva, să-ți fie puțin mai bine, ție și copiilor tăi, sau când doar pentru o vreme ai ieșit din ”încercuirea obișnuitului”. Nu vedem lucrurile cu care suntem obișnuiți. Nu le percepem valoarea. Apa o jindui doar când ți-e sete, și ești departe de ea, nu când e peste tot.
Și așa, ademenind gânduri despre tema asta, absolut compromisă pe vremea lui Ceaușescu, mi-am pus amintiri în snopi de bine și în snopi de rău. Când a fost aiurea să-mi știu pașaportul cu Ro, și când mi-am zis că mă bucur că nu mi-am făcut locul de venire de rușine. Loc unde am învățat, unde m-am format și care, vreau-nu vreau, ca taina botezului, e o pecete ce nu se șterge. Și am umblat, câta, prin străinătate, așa că boabele bune și rele s-au strâns…
Mi-a fost rușine că sunt româncă după cazul Mailat, din Italia, și lui Lodovico Pietrosanti, șeful Serviciului de Ambulanță din Veneția, la prima noastră întâlnire (urmau și altele, și un material aparte despre viața celor pe care îi conducea și care aduc cu barca, acolo, păstrarea vieții), la inevitabila întrebare de unde sunt, i-am spus ”Din Ro, dar să știi că nu suntem toți criminali…”
Mi-a fost rușine în Muzeul de Istorie Naturală de la Paris, din Jardin des Plantes, când, după ce am întrebat un ghid ce povestea copiilor, la un mulaj al lui Lucy, ce se învață în Franța, evoluționism sau creaționism, s-a uitat lung la mine și si m-a întrebat și el pe mine de unde sunt…
Lângă Domul din Viena unii vorbeau, românește, de un furt pe care îl plănuiau… Ce să mai zic?…
Probam pantofi în Roma, într-un mic magazin, aproape de statuia lui Giordano Bruno, din Campo de’ Fiori, tot în anii de hulă, și, neputând să scap de vânzătoare, cu întrebarea de unde sunt, i-am spus, iritată de frustrarea mea, că din Anglia… Tocmai veneam de la statuie…
Tot în Italia i-am recomandat soră-mii să vorbim engleza, în unele locuri, și între noi – pur și simplu nu aveam chef să atragem atenția asupra noastră. Voiam liniște…
Dar au fost și toate celelalte momente, în locuri diferite, unde am putut să stau cu fruntea sus, grație lucrurilor pe care le-am învățat de la profesorii mei, din țara asta, așa necăjită cum era ea, și așa de în timpul comunismului, cum am făcut gimnaziul și o parte din liceu… Sau să mă bucur că dau de alții, ”de-ai mei”, cu aceleași valori, cu aceeași călcătură pe fața pământului.
La un congres pentru vaticaniști, în Roma, s-a pus un filmuleț cu greco-catolicii chinuiți și încarcerați de comuniști din cauza credinței lor, și era prezentat prelatul papal Tertulian Langa. Toți au fost impresionați, și simțeam întrebările lor. M-am ridicat și le-am spus că pare ceva de demult, dar nu e, că povestea cu drepturile încălcate ale greco-catolicilor încă nu s-a terminat, și că omul acela încă trăiește (acum nu mai e), și am vorbit de curând cu el. M-a bucurat să pot lămuri o bucățică de istorie. Și să spun: ”Sunt de acolo. Știu. Ne pasă. Unora…”
Dar apoi, tot în Roma, am întrebat o fată, în metrou, apropiindu-ne de Gara Termini, cum e cu o anume ieșire, m-a întrebat de unde sunt, i-am spus, și a constatat cu uimire că vorbesc engleza mai bine ca ea. Mi-a scăpat un What the fuck pe interior. Am licența în Jurnalistică și Engleză – nu e firesc să vorbesc engleza mai bine ca ea, chiar din țara asta… bananieră?…
În 94 sau 95, în Bosnia, corespondent de război fiind, am ajuns și la trupele britanice din Vakuf, cred, oricum pe lângă Tuzla, în Bosnia, unde am stat seara la un birt la o bere, și i-am rugat pe scoțieni să încerce să vorbească totuși engleză, să înțeleg și eu ce spun. S-au înfoiat pe copila de 21 (sau 22) de ani care le călca orgoliul în picioare, și m-au întrebat dacă le dau lecții lor, care vin din Anglia. Și le-am explicat serios că da, pentru că eu vorbesc engleza Reginei, pentru că asta am învățat în România, de la dascălii mei. Și n-au mai râs.
Apoi, în Anglia fiind, ajung printr-o întâmplare ciudată la castelul Ducelui de Rutland, Belvoir, unde asist, vrând-nevrând, la un turnir (sigur, am dat eșarfa mea galbenă cavalerului negru, ăla ”rău”, de pus pe lance) și, când s-a terminat, cum toată lumea urla ceva, găsind și ceva români pe-acolo, am urlat și noi ”Jos Iliescu!” Tot acolo, majordomul castelului, la sala de pictură, ne explica o pânză pictată după zicătorile unui duce anterior, și i-am replicat că a mai făcut și Bruegel asta, cu proverbele. M-a întrebat de unde sunt, și mi-a spus că a mai dat de câțiva români, toți bine educați. M-a bucurat! De altfel, veneam din Cambridge, unde, în anii aceia, români eram puțini și relativ bine cotați.
Tot între tablouri, în Luxemburg fiind, un an după, la un muzeu, și explicând unor amici români ceva la un Cranach, un domn cu o doamnă din fața noastră s-au răsucit, el a întrebat ”Poftim?”, m-am scuzat că nu cu ei vorbisem, ci cu ai mei, de parcă eram în vreun muzeu din Timișoara mea. Și a fost fain. Și, vreo doi ani după, când deja nu mă mai simțeam așa copilă, la Munchen, cu Buju Ternivits fiind, la Alte Pinakothek, o fată și doi băieți se întrebau, în română, de ce scrie diferit la Bruegeli. Eu, fiind la Țara trândavilor, le-am explicat că cel din stânga mea, din fața lor, e altul. Și am fost, iar, între noi. Între noi cei ok, fără crime, fără furt.
Apoi, la Bruxelles fiind, cu prorectorul meu, profesorul Mădălin Bunoiu, am ajuns la un alt Bruegel – la Căderea îngerilor damnați – unde am făcut o poză cu cartea mea, ”De cretă”, ce are pe copertă un fragment din acel tablou, chiar lângă tabloul mamă (pe care îl pozasem anterior) – cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor, și mă bucur că am putut să le-o ofer ca donație, după, celor de la muzeu. (Deși povestea cu tabloul acela, și viața mea, ar fi mult mai lungă).
Acum vreo 10 ani, în Goteborg, un curator al Grădinii Botanice mă privea cam cu neîncredere cum că de ce oi fi venit eu din România să-i văd tufa de Sophora toromiro (o plantă cu o poveste absolut uluitoare), deși vorbeam o engleză civilizată, exact până mi-a zis că nu reușesc să o reaclimatizeze în Rapa Nui, că… insecte si azot, și i-am spus că poate ar putea să încerce să folosească o bacterie fixatoare de azot, ca Rhizobium leguminosarum, ce crește în colaborare cu lucerna. Din momentul acela am vorbit aceeași limbă. Și i-am mulțumit, în gând, fantasticului meu profesor de biologie din liceu, Doru Cotuna!
M-am simțit mândră și când, în Veneția fiind, cu mezzosoprana Roxana Constantinescu, bântuiam pe lângă Campo Santi Giovanni e Paolo, și ne-am întâlnit cu inimosul director al Muzeului de Istorie Naturală venețian, și am prezentat-o pe Roxana, mânându-l pe Luca să vadă Norma, unde Roxana făcea o Adalgisă absolut superbă (o auzisem deja la La Fenice, opera venețiană), și… aproape că plezneam de mândrie! Și tot în acele zile, patriarhul catolic al Veneției, arhiepiscopul Francesco Moraglia îmi spunea că se bucură că strâng date pentru un volum despre Gerardo Sagredo, și că va dori neapărat să îl traducem și în italiană, din română. Momente de neuitat…
Pentru cineva care a prins comunismul în adolescență, treaba cu dragostea de țară, sau când te-ai simțit mândru să fii român e cam… cu jenă. Pentru că prea am auzit țara… cântată… din toate pozițiile kamasutrice, a viol. Și mi-a fost rușine de lebedele mâncate de unii, la Viena, și de atâtea altele, cum îmi e acum, de rata mică de vaccinare, cu Covidul în ceafă… Dar… uite că rămân și altele. Când am arătat ce am învățat aici. Și am ținut fruntea sus, româncă fiind.
Bunicul din partea mamei era supranumit ”Românul”. De ce, nu știu – ceva cu război. Murise înainte să mă nasc. Era greco-catolic din Somostelnic, Mureș. Realizez că s-au dus mulți din cei care mi-ar fi putut spune ce era cu porecla asta. Și ce a făcut bunicul acela prin război (știu ce a făcut celălalt, însă). Temă de casă, până la următorul 1 decembrie, ca să fie un strop mai puțin sterp – să aflu faza cu bunicul. Pentru familia mea cu unguri și nemți bănățeni, cu care mă mândresc, din partea tatălui, ar fi un plus de culoare. Vedem.
Ramona Băluțescu
Există mai multe Românii. Fiecare se raportează la cea din care face parte, așa că nu aveți de ce să vă fie rușine, dacă nu ați avut fapte de care să vă rușinați. Eu niciodată nu mi-a fost jenă să îmi spun că sunt român, pentru că nu am avut motive. Iar faptul că vă afectează toate știrile false care au circulat despre români- cum era aceea cu mâncătorii de lebede într-un parc din Viena care era o glumă șovină, pentru că nu au fost niciodată lebede în parcul cu pricina – indică o sensibilitate și o influențabilitate prea mare. Fiți mai tare, luați o armură de oțel în priviri, dacă trebuie. Istoria e a celor ce îndrăznesc.