Rețeaua

Cred că era în 1993 sau 1994.
Internetul era ceva destul de nou, www-ul fusese pus la dispoziția publicului în 1993. Eu îl văzusem cum arată într-o prezentare a Netscape Navigator din CD-ul care apărea împreună cu revista Chip. Netscape Navigator era un browser de internet, un fel de Internet Explorer sau Gooogle Chrome mai primitiv (Google nu exista pe atunci).

Mouse-ul era încă un moft, nu prea folosea nimeni așa ceva.
În general toată lumea folosea DOS+Norton Commander, iar cei care scriau programe le scriau în DBASE 3.0, 4.0, sau, cei mai evoluați, în FoxPro.

Multe din aplicațiile acelea mai sunt folosite și astăzi.
Windowsul, care era pe atunci mai mult o interfață grafică pentru DOS ajunsese la versiunea 3.0 și începuse să fie folosit, dar foarte rar pentru că erau puține calculatoare care puteau rula așa ceva. Sistem de operare avea să devină abia în 1995, odată cu apariția Windows 95.

Ca să se înțeleagă mai bine, porneai calculatorul si pe monitor era afișat DOS-ul.

Dacă erai destul de deștept ca să-ți fi pus în autoexec.bat o comandă pentru ca Norton Commanderul să se lansee automat nu mai aveai o fereastră neagră pe care să fie cu C:\ ci fereastra NC-ului pe care puteai să-ți vezi fișierele de pe disc.

Iar dacă doreai Windows, intrai în folderul Windows, căutai fișierul windows.exe și după un timp aveai în față ceva asemănător cu ceea ce se vede în poza de jos.

Să nu vă imaginați că în toate întreprinderile erau folosite calculatoare.
La un moment dat, cândva în 1991 a venit în depozitul în care lucram pe atunci directorul filialei locale a CEC.

Când a văzut că eu fac evidență operativă în timp real pe calculator a cam rămas siderat (de fapt era normal să nu fi văzut așa ceva, era probabil prima aplicație din țară de acest gen, un sistem de evidență a gestiunii destinat să fie folosit nu de “băieții de la oficiul de calcul” ci de către un gestionar, deci de către neprofesioniști. Și totul funcționa în timp real, eliberai materialele și tot atunci operai pe calculator).
Mi-a povestit omul acela că ei au la CEC un calculator, dar e așezat frumos pe o măsuță, într-un colț, și o femeie are grijă să îl șteargă zilnic de praf. Dar nu îl folosea nimeni. Au fost și alții care s-au mirat când au văzut cum lucrez eu în acel depozit de materiale.

Întreprinderea unde lucram era partea de construcții care se desprinsese din fostul ICRAL Timișoara. În jur de 1000 de muncitori, o bază de producție destul de mare, stație de betoane, depozite cu zeci de mii de repere.

În întreprindere existau 5 PC-uri, cumpărate imediat după revoluție.
4 din ele erau surori gemene, procesor 80286 la 12 MHz, 640K RAM, Harddisk de 20M.
Monitoarele era Hercules, alb/negru și fiecare din aceste calculatoare era dotat cu o imprimantă matriceală Mannesman MT81. Calculatoare pentru lucrat, nu pentru fițe și joacă.

Calculatorul pe care lucram eu fusese bine upgradat, avea un HDD de 40G, procesor 386 și 2M RAM, o placă echipată pe care o adusesem de acasă.
Nu existau plăci de sunet pentru că plăcile de sunet nu făceau pe atunci parte din dotarea standard a calculatoarelor.
Maxim de video ce puteai vedea pe calculatoarele noastre erau niște mici fișiere cu extensia *gl, un fel de gif-uri animate. Muzica pe PC însemna cel mult fișiere midi sau altele cu extensia *.mod, care puteau fi ascultate în difuzorul calculatorului.
Încă nu se inventase formatul *.mp3.
Toate calculatoarele erau dotate cu unități floppy de 5”, ulterior le-am completat cu unități de 3,5”, nu existau unități optice, nu exista backup decât eventual pe dischete, calculatoarele nu aveau încă din fabrică plăci de rețea iar modemurile erau fie o placă pe care o cumpărai și o instalai singur, fie, externe. Viteza acestora era de 2400 b/s.
În toată întreprinderea nu exista decât un mouse pe care mi-l trimisese prietenul meu din Germania împreună cu interfața serială care încă nu era dotare standard a calculatoarelor.
Nu exista pe atunci “Plug & Play”, dacă doreai să-ți instalezi o placă de sunet, sau un mouse, sau orice altceva, era o întreagă nebunie cu configurarea IRQ-urilor și a COM-urilor, erau pe toate plăcile niște “jumperi”, un fel de conectoare, pe care îl scoteai sau îi punei ca sa configurezi acea placă, după care înscriai setările necesare și în autoexec.bat și în command.com, nu mergea ca acum că înfigi ceva în calculator și totul funcționează.
Și toate calculatoarele erau scumpe, foarte scumpe.

Pe două din calculatoarele întreprinderii se făceau balanțe contabile și salarii, pe alte două se făceau devize, iar cel de-al 5-lea era al meu. Eu țineam evidența gestiunilor, a furnizorilor și a clienților, experimentam, învățam, îi ajutam pe ceilalți colegi care lucrau la aceste calculatoare. Toate aplicațiile folosite uzual erau făcute în întreprindere și nu se complica nimeni cu licențe pentru sistemul de operare sau ce mai aveam noi pe acolo.
În toată țara era aceeași situație. O lege cu privire la drepturile de autor avea să apară abia în 1996.
Discul îmi era comprimat cu “Stacker”, un program de compresia al discului, așa că în loc de 40MB aveam pe harddisk 80 de MB. Mi se părea imens.
În consecință am avut loc să-mi instalez pe calculator chiar și un Windows 3.1.
Procesare de texte se făcea cu WordStar/DOS, sau cu un program care se numea “Times” și care simula un fel de Word de acum. Imaginați-vă un Word în care fiecare literă este un bitmap separat.

Cam asta era situația informaticii în acea dimineață când secretara Directorului General mi-a spus că șeful mă cheamă în biroul său.

Asta era o chestie pe atunci, la fel cum cred că e și acum, dacă directorul general dădea mâna cu tine nu te spălai 6 luni pe mâna aia.
M-am dus și nu era acolo numai Directorul General, erau toți cei 5 directori ai întreprinderii.
– Știi, ne-am gândit că totuși ar trebui să evoluăm și noi, să fim în rândul lumii, să avem adrese de email și internet. Cunoști pe cineva, o firmă care să se ocupe de treaba asta? Încearcă să rezolvi cât se poate de repede, ceri cât ai nevoie de la casierie și decontezi după aceea.
Cerințele erau o mică rețea dar care să se poată extinde ulterior, un file server, astfel încât cei care fac devize să aibă acces la bazele de date introduse de ceilalți operatori.
Internet și 5 adrese de email, pentru cei 5 directori.

Îi cunoșteam pe câțiva din cei care ar fi putut să ne facă lucrarea, dar… cum să las pe alții să facă ceva ce pot face eu, mai ales că era ceva nou, care mi-ar fi plăcut?

De aceea., în momentul în care am ieșit din biroul Directorului General m-am pus pe treabă.

Am chemat un taxi și m-am dus direct pe strada Paris, în curtea din spatele Iprotim, unde cunoșteam eu un tip cumsecade care avea o mică firmă de calculatoare.
Omul se numea Romulus Lucaciu și firma, pe atunci nu foarte mare, se numea Eta2U.

Ajuns acolo după ce am terminat introducerea protocolară (pe atunci clienții Eta2U erau invitați în biroul patronului, un fel de cușcă din sticlă de unde vedea ce se întâmplă în înăpere, erau serviți cu o cafea, o domnișoară drăguță îi întreba dacă nu vor un brandy) i-am explicat care e problema mea și i-am spus și că nu știu nimic despre rețele dar vreau să fac eu ce e de făcut pentru ca să știu ce e în spatele întregii povești dacă ceva se strică. Aveam nevoie de cablu de rețea, de niște prize de rețea, aveam nevoie de cineva care să îmi împumute un clește de sertizat și să mă învețe să-l folosesc, aveam nevoie și să îmi dea cineva softurile necesare și aveam nevoie de orice altceva ce nu știam că am nevoie.
Fără alte explicații domnul Lucaciu a rugat un angajat să aducă un mosor de cablu de la magazie, era de fapt o ladă imensă din carton în care erau câteva sute de metri de cablu UTP, spunându-mi să folosesc cât am nevoie, urmând să măsurăm ce rămâne și să ne decontam după aceea. A luat de pe un dulap un teanc de dischete pe care era un kit de instalare Novell Netware și mi le-a dat. L-a sunat pe un colaborator care îi ajuta și pe ei cu sertizatul cablurilor de rețea, să vină omul să îmi pună mufe pe cabluri, după care…
Novell nu mergea decât pe calculatoare de la 386 în sus. Noi aveam 286.
Așa că, s-a uitat prin magazie și a găsit acolo câteva plăci cu 386, complet echipate, și mi-a vândut 4 din ele.
Am mai cumpărat și un “supercalculator” nou care urma să devină server Novell, cred că avea 2M de RAM și HDD de 640 M. Și un hub, să leg toate calculatoarele între ele.
Am cumpărat în sensul că eu am spus ce doresc, am primit componentele și totul s-a încheiat cu o strângere de mână, urmând să discutăm despre bani altădată, când terminăm treaba.

Dacă vă întrebați vreodată cum a ajuns ETA 2 dintr-o firmă mică la colosul de acum, să știți că așa a ajuns, pentru că mergeai acolo, omul ăla te ajuta, îți dădea o cafea și după aceea nici nu mai mergeai la altcineva.

Ajuns înapoi la serviciu încărcat ca o albinuță l-am sunat pe tatăl meu să îmi aducă o mașină de găurit electrică, cu burghiele necesare. M-am pus să transform calculatoarele 286 în superperformante 386, am instalat în fiecare din acestea câte o placă de rețea pe care o cumpărasem tot de la Eta2U și am configurat acele plăci amplasând jumperii în pozițiile corespunzătoare.
La ora 13 am intrat în posesia mașinii de găurit și am început să găuresc minunații pereți proaspăt tapetați și rigipsați din sediul unde lucram. Am întins cablurile de la fiecare birou până la biroul meu, unde avea să fie amplasat “serverul”.
La ora 15.30 a venit cel care mufat patch-cordurile necesare, a legat cablurile din perete la prizele alea, pentru că eu nu știam cum trebuie făcută chestia asta, și tot ce mai era nevoie ca treaba să fie frumoasă. Se întunecase până când am terminat și omul care m-a ajutat atât de mult s-a dus și el acasă.

Urma instalarea Novell.
Acum urmează partea amuzantă.
Nu știam pe atunci că Novell este un sistem de operare, îmi închipuiam că e ceva ca Windowsul, un fel de aplicație.
Așa că pe calculatorul care urma să devină server am instalat un DOS, și am creat un folder în care am copiat pur și simplu fișierele de pe dischetele alea.
Asta era de fapt pe atunci procedura de instalare a programelor, acestea se copiau pur și simplu într-un folder oarecare, așa cum se face acum cu versiunile “portabile” ale programelor, nu se instalau.
După aceea am căutat un *.exe, ceva, de unde să-i dau drumul.
Nu era așa ceva în acel folder.
M-am uitat mai atent în folderul ăla în care erau sute de fișiere și am găsit niște fișiere text cu instrucțiuni. Așa am aflat că Netware e un sistem de operare și am aflat și cum se instalează toată povestea, am aflat și ce trebuie făcut cu celelalte calculatoare, ca să vadă rețeaua.
Am reluat toată povestea, am instalat sistemul de operare, am pus și pe celelalte calculatoare comenzile care trebuiau rulate automat la pornire.
Am testat cum funcționează toată povestea, dacă fișierele de pe server pot fi văzute pe toate stațiile și în sfârșit, pe la 3 dimineață, am chemat un taxi și m-am dus acasă să dorm un pic, pentru că la ora 7 începea programul și trebuia să fiu din nou la serviciu.

Nu mâncasem nimic toată ziua, eram cam rupt de oboseală, eram plin de praf de la pereții ăia pe care-i găurisem, dar eram mândru că în nici 24 de ore după ce mi s-a cerut acest lucru, reușisem să instalez o rețea. E adevărat, cu mult ajutor din partea altora, dar totuși… Rețeaua aia a funcționat fără nici o întrerupere până când ne-am mutat din acel sediu.
Sunt mândru și acum, după 30 de ani, de acea realizare…

Așa se făceau lucrurile pe atunci.