Ramona Băluțescu December 3, 2021

 

Timișoara a avut un transplant de inimă făcut aici. Sigur, cum am mai explicat deja, în ce scriu, el nu figurează în istoria transplantului românesc, scrisă de prof.dr.Radu Deac, pentru o bună revistă românească de medicină, pentru că… și lumea medicilor este plină de frustrări și de plăți care se fac între ei. Dar există. Și s-au întâmplat niște lucruri aparte în jurul acelui transplant. Iau dintr-un articol mai vechi al meu: ”Mai 4, 2000 – Se face primul transplant cardiac la Timișoara la un pacient de 16 ani, care, însă decedează după câteva săptămâni ca urmare a precarei urmăriri post-transplant și a întreruperii tratamentului de imunosupresie”. Avea 14 sau 16 ani, nu mai știu bine…

 

Cifre, statistici. Dar, dincolo de aceste statistici este și o dramă, a unei familii care a avut de plătit cu niște morți revoltătoare, spun eu, pentru orgoliile unui medic timișorean: prof. dr.Ștefan Drăgulescu. Să vedem rădăcina și cursul faptelor.

În 26 aprilie 1991 se efectuează, la Timișoara, prima operație pe cord deschis de aici, echipa fiind condusă de prof. dr. Ilie Pavelescu. Operația a fost de înlocuire valvulară mitrală, cu valvă mecanică, și înțeleg că a fost cu rezultat bun. În octombrie 1993, Pavelescu este pensionat, șef de secție fiind numit prof. dr. Iosif Adalbert Szucsik – (chirurg generalist și vascular), până în 1994 – un pariu ce ar fi fost extraordinar pentru Centrul de Cardiologie și Chirurgie Cardiovasculară de Szucsik ar fi rămas acolo – ulterior el a activat strălucit la Spitalul CFR. În 1994, conducerea Centrului este preluată de către dr. Șerban Brădișteanu. Între 1994 și 1996 urmează o perioadă de renovare și modernizare, iar în 2006 se redeschide Centrul.

Brădișteanu face în jur de 100 de operații, apoi este destituit prin ordinul lui Drăgulescu – primul ordin semnat de el, din câte mai țin minte, după ce a ajuns ministru al Sănătății. După un stagiu în străinătate, Brădișteanu ajunge la Floreasca, în București, și face primul transplant de inimă din România, în 24 octombrie 1999. Brădișteanu îmi spunea, într-un interviu din 2008: ”Uite, protocolul pentru transplant era gata din 1995, la Timişoara, când eram acolo – l-am făcut după ce am văzut la francezi”. Dar lucrurile se schimbă, în timp.

 

Reiau. În 4 mai 2000 se face primul transplant, aici. De ce, cui și cum?

Statisticile se schimbă, când ajungem la fapte și nume. ”Primul”/”singurul” transplantat de cord din Timișoara e Mihăiță, și totul te mișcă altfel când vorbești, iar, despre cum plângea asistenta, Oana, când Mihăiță îi spunea: ”Așa-i că o să mor?” Ea era singurul om cu care Mihăiță vorbea, în spital. Azi, în decembrie 2021, am pus cap la cap amintirile mele, cu ce am mai scris în timp, am vorbit și cu una din doamnele ce erau la primire, la Cardiologie, acum 20 de ani (cu care, da, am păstrat legătura, pentru că așa se întâmplă când vorbești frumos cu oamenii, și se și învață în prima lecție de jurnalistică – atunci când intri într-o instutuție, dai binețe, și arăți respect portarului și femeii de servici), și-mi aduc aminte ce am mai desprăfuit cu Șerban Brădișteanu, când am vorbit, înainte cu o zi de aniversarea sa de 70 de ani. Dar și de o discuție cu Ștefan Drăgulescu, după ce familia lui Mihăiță a fost tocată de soarta influențată de el.

Sigur, interlocutoarea mea își aduce aminte mai bine partea de legendă. Știu și eu legenda, tot de la ea, de atunci. Mama lui Mihăiță povestea, cât a fost în spital cu el, că ei poartă un blestem, că bunicul adolescentului, nu mai știu dinspre care parte, era curvar, și a fost blestemat de o femeie să nu-i rămână pe fața pământului urmaș pe linie bărbătească, și să i se stingă neamul. Ciudat, dar… așa s-a întâmplat.

Era lucrul pe care mama l-a spus, celor din spital, cu care mai schimba o vorbă, atunci când s-a dat vestea inimii folosibile, și Mihăiță a fost internat. Se bucura, dar spunea… că poate nu se vor folosi de întâmplarea aceea, din cauza blestemului… Încă nu știa nimic din drama ramificată ce va urma. Nimeni nu știa… Se știa doar că TREBUIE făcut acel transplant. De ce?

Drăgulescu l-a urât pe Brădișteanu, l-a invidiat și s-a temut de el. Ar fi vrut să-l șteargă de pe fața pământului, dar olteanul din Gorj, deștept, talentat la chirurgie, cu nebunie creatoare și impulsiv era cam greu de anihilat, și fizic și funcționărește vorbind. Drăgulescu a ajuns să-i ia jucăria, destituindu-l de la Cardiologie, și alocându-și, iar, lui însuși, această perlă a coroanei, care îi completa ”eternului rector” fraudulosul teritoriu peste care împărățea (ajunsese să strângă, pentru același timp, un mănunchi de funcții incompatibile între ele, nu doar ca și efectuare, dar si ca timp, timp fizic).

Stricăciunea guvernată de Drăgulescu nu afecta doar ministerul, sau partidul lui (PNȚ-CD, pe atunci), sau Cardiologia, ci s-a dovedit dezastruoasă și pentru UMF (Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș Timișoara), unde cardiologul s-a ținut cu dinții de postul de rector, bifând și niște marapazlâcuri pentru a-și extinde numărul de mandate – atunci i-am dat supranumele de ”eternul rector”, și îmi aduc aminte de o discuție pe care o aveam cu el, în biroul lui, la care se nimerise a asista și doamna profesor de psihiatrie Pompilia Dehelean, discuție în care Drăgulescu mă întreba, ironic: ”Și cam ce crezi că ar trebui să facă ăștia să scape de mine?” La care i-am răspuns: ”Să vă împuște, domnule profesor. Altfel nu au cum.” Drăgulescu a fost rector al UMF între 1992 și 2012.

Prof.dr. Viorel Șerban, de o probitate cunoscută în oraș, îl menționează pe Drăgulescu în unul din volumele sale de beletristică, cu un nume puțin schimbat, dar recunoscut de toți cei ce cunoșteau UMF-ul, ca pe un ahtiat de bani și bătând palma la tot felul de mizerii. De altfel, porecla lui Drăgulescu, încă de când se ocupa de studenții străini, înainte de Revoluție, era Dolărescu. Din binecuvântate pricini, cum s-ar zice în lumea Mamonei. El e cel care a făcut ca UMF Timișoara să ajungă un târg de curve, de ”copii de” și de plătitori și primitori de mită. Lucru de care instituția se chinuie și azi să se dezbare. Tradițiile proaste mor greu. Și dinozauri încă există în sistem. Și se cunosc.

Nu s-a găsit nimeni să îl împuște pe Drăgulescu. El nu reușise, în 2000 să îl extermine pe Brădișteanu, care făcuse deja primul transplant de cord din România (cum îmi spunea atunci coordonatorul național de transplant, doctorul Victor Zota, chirurgului i s-a spus că e o inimă, n-a întrebat pe mama sau pe tata ce să facă, a spus ”o pun”, și s-a făcut tot), a sărit și prof.dr. Radu Deac, la Târgu Mureș, la scurt timp, cu al doilea transplant de cord din țară, iar Drăgulescu își dorea cu disperare o realizare pentru Timișoara.

 

 

Brădișteanu deschisese proces legat de destituirea lui (și l-a și câștigat, în timp, prin avocata timișoreană Monica Ghiț), la Timișoara opera prof.dr. Ion Socoreanu, în locul lui, care purta un șir îndeajuns de lung de tinichele de coadă pentru a nu trece neobservat – asta era situația în care se mișca Drăgulescu. Care a ajuns să negocieze cu ce nu a putut să distrugă. Știu de la Brădișteanu, din epocă, faptul că Drăgulescu l-a îmbiat pe Brădișteanu cu o inimă, peste capul coordonatorului național Zota, ignorând protocolul, doar să încerce să se asigure că ajunge la un fel de pace cu olteanul ”dat dracului” pe care-l destituise. Dar Brădișteanu l-a refuzat.

Am discutat episodul și cu blândul prof.dr. Petru Drăgan, cel care realiza la Timișoara primul transplant renal cu donor decedat, acum patru decenii, după acel prim transplant renal al prof.dr. Eugeniu Proca, de la donor viu. Pentru că îl respectam pe profesorul Drăgan, care urma să conducă delegația timișoreană la Congresul Internațional de Transplantologie din 2000, l-am prevenit că o să vorbesc despre manevrele lui Drăgulescu, acolo. Mi-a spus, în glumă: ”Fă ce crezi, dar nu te cunosc”. Nu dorea scandal, dar știa că am dreptate. Și asta am făcut la acel congres, dar, din păcate, uluită de o anumită desfășurare a lucrurilor, nu am intervenit în alt loc, unde s-a desfășurat, sub ochii noștri, un gest de impostură academică.

Pentru că un lucru grav se întîmplase între timp. Tot din cauza lui Drăgulescu. Soldat cu o moarte. Care era doar începutul. Cum spuneam, Drăgulescu nu l-a putut cumpăra pe Brădișteanu cu o inimă. Atunci… a ordonat o altă acțiune de imagine. Care l-a implicat pe Mihăiță. Adolescentul cu cardiomiopatie dilatativă, cu indicație clară de transplant. Care a ajuns pe mâna lui Socoteanu. Chirurgul a luat poziție de drepți, a bifat ordinul primit, în pieptul lui Mihăiță a ajuns o inimă nouă, ca Drăgulescu să se poată lăuda că Timișoara are primul transplant de inimă făcut la copil, din țară.

Până aici, totul bine – se pare că Socoteanu a reușit șă intre nebăut în operație, a terminat-o, pacientul a fost bibilit o vreme în spital, a fost trimis acasă și… toată lumea era fericită, aveam (ca oraș) o nouă reușită la catastif. Doar că nu s-a mai interesat nici dracu’ de faptul că se termina medicația de imunosupresie. Că era nevoie de ciclosporină ca organismul să nu respingă acea grefă. Și că aia (ciclosporina) nu mai era, și nici nu s-a rezolvat la Casa de Asigurări să apară. Lui Mihăiță i s-a declanșat rejetul, era o vineri seara când l-au plimbat cu salvarea, mai întâi la Spitalul de Copii, apoi la Cardiologie. Socoteanu era, ați ghicit, la București, unde trebuia să-și țină predicile în biserica neoprotestantă de care ținea, de gardă era prof. (pe atunci conferentiar, cred) dr. Lucian Petrescu. Care… n-a reușit. Și Mihăiță a murit. C-așa e-n tenis…

Nu mult timp după moartea lui Mihăiță, la câteva săptămâni, s-a întâmplat acel congres de transplantologie pe care îl menționam mai sus, la București. Am făcut ce îi spusesem profesorului Drăgan că o să fac: la conferința de presă la care participau și el, și Zota, și conducătorul Romtransplant, prof.dr. Irinel Popescu, și Brădișteanu. (Deac a întârziat, a ajuns la o oră după ce s-a terminat conferința de presă). Am întrebat atunci cum te poți juca în halul acela cu inimile, în țara asta, pentru orgoliile unuia sau altuia. Nu a existat un răspuns pentru mine. Nu există nici azi, deși situația s-a perpetuat…

Citește și:  Dreapta

Dar nu a fost singura ciudățenie a congresului. Trec acum peste declarațiile absolut peste răzoare ale Patriarhului Teoctist, care ne-a vorbit despre serafimi și heruvimi, la congres, în loc să spună, în fras (sic!), dacă BOR-ul ăla pe care îl conduce își dă acordul pentru realizarea transplanturilor sau nu (și eram la săptămâni după ce Papa Ioan Paul II, azi sfânt, oferise, la Congresul Internațional de Transplantologie din Roma) un speech extrem de clar și eficient, care și azi e de dat exemplu pentru deschiderea unei instituții religioase față de transplant). Așadar, nu ne oprim la zona religioasă, acum.

Dar a fost momentul când, de la pupitrul sălii de congrese a Hotelului Intercontinental, Socoteanu a oferit o prezentare despre transplantul ”lui”, FĂRĂ SĂ SPUNĂ CĂ MIHĂIȚĂ A MURIT. Eram în stânga sălii, al doilea rând de scaune, lângă prof.dr. Vladimir Fluture (cel cu încercările de xenotransplant hepatic), îi scuturam brațul drept și îl întrebam ”O să spună?” Nu a spus. Socoteanu se uita la noi, speriat, neștiind dacă o să îl întrerup, sau dacă o să îi completez impostura cu ceea ce nu mai era impostură: că pacientul a murit. Că tot transplantul acela de cord a fost o mizerie negândită bine, care a omorât un adolescent. (Pentru că atunci era doar o moarte în povestea asta. Încă). Iar profesorul Fluture îmi șoptea: ”Taci, nu te băga”.

Am tăcut. Am regretat major, după, că nu am avut curajul/tupeul de a întrerupe congresul și de a spune că e o minciună ce s-a prezentat acolo, în lipsa finalului. O tăcere care încă mă doare, pentru că… trebuie să recunosc că eu cred în jurnalismul militant. După primul (să zicem) scandal, cel de la conferința de presă, știam că devenisem incomodă. La serata de după deschidere am rugat-o pe amica mea, Sheilah Rosapepe, soția ambasadorului SUA, jurnalist și ea, să vină cu mine, ca să fiu sigură că voi intra, și, desigur, ne-au primit. Doar că am mai făcut și acolo câteva remarci mai puțin… ortodoxe. Și simțeam că ar fi mult de aș fi întrerupt și prezentarea din cadrul congresului, după. Dar am scris, mai încolo, despre aceste lucruri. Niciodată, însă, până ca capăt, cu amănunte, ca acum. Atunci doar am făcut poze. Am găsit azi una cu Socoteanu, de atunci, având în stânga puțin din profesorul Fluture.

 

 

Într-un interviu benign, la telefon, în 2008, Petrescu îmi spune: În sistemul medical românesc nu se respectă cele mai simple lucruri, în cardiologie. În condiţiile legislaţiei româneşti de donare de organe, tot ce s-a făcut în transplantul de cord în România s-a făcut în mod pompieristic şi pentru orgolii. Redau în continuare toată bucata de interviu ce a urmat, care interviu, deși intenționam să scriu despre cu totul altceva, când am sunat, a devenit mai puțin… benign… pe parcurs. Ceea ce probabil a și determinat multiplele telefoane la redacție, ulterior, ale lui Petrescu, spre a nu se publica interviul. Dar tot ce a spus venise după ce am anunțat că e vorba de un interviu. Așa că a fost publicat. (Replicile pe care Drăgulescu mi le-a dat în afara interviurilor, specificând că sunt off the record, le-am păstrat și până acum doar pentru mine).

 

– Aţi spus despre transplantul de cord din România că s-a făcut pompieristic şi pentru orgolii…

– Nu există o reţea naţională organizată. Nu există o reţea de urmărire post-transplant. Asta nu se poate numi pompieristic?

– Spuneţi de urmărire post-transplant. Dumneavoastră eraţi de gardă acum nouă ani, în weekend-ul în care a ajuns la institut băiatul cu transplant de inimă făcut la Timişoara, după ce i se declanşase rejetul. Vă aduceţi aminte de monitorizarea lui post-transplant, de cele ce i-au lipsit în tratament şi, în mod particular, cum a fost plimbat între clinici, înainte de a muri, şi de cum a curs ziua aceea?

– Îmi aduc aminte bine… Aveţi dreptate. Nimeni n-a stat cu acel copil, să cugete cum se va monitoriza situaţia după acel transplant. S-a dorit ca această realizare să existe şi s-a făcut totul pe grabă. Nimeni n-a stat să gândească ce se întâmplă după ce se bifează acea formulă cu “să facem totul”. Dincolo, în străinătate, transplantul de cord e o procedură făcută chiar şi de rezidenţi de an mare. Cât despre ziua aceea… Nu veți fi niciodată în pielea unui doctor ce chiar face ce se poate în clipa aceea. De ar sta să analizeze după 15 zile, mulţi din acest sistem n-ar mai întreprinde nimic. Sunt urmările intrării pacientului pe acest sistem. Acest sistem care nu există, e un haos. Se face la “hei-rup”, nu avem morfopatologi specializati, se merge pe “Ia uită-te şi la lama asta”. Istoria acestui copil s-a repetat cu mulţi alţii.”

 

Petrescu s-a speriat, după ce mi-a făcut această declarație. Lucra la un spital unde Drăgulescu era încă director, și conducea după principiul că totul se cumpără, iar ce nu se poate cumpăra, se strivește. (Un spital unde, când ajungeam la poartă, exista consemnul să se sune imediat la direcțiune și să se anunțe că ”a venit Balaurul”). Dar Petrescu avea dreptate. Să vedem cum s-au văzut faptele și dinspre Socoteau, păpușa de cârpe a lui Drăgulescu, ros între teama față de superior și patimile și neașezările sale sale, între Mamona și Bachus, cum un al treilea zeu, al ipocriziei, nu știu după nume.

Pentru un material mai amplu, am vorbit, în 2008, și cu Socoteanu. Redau în întregime bucata de articol ce avea legătură cu el:

 

”La câteva săptămâni după acest deces, la Bucureşti avea loc un congres internaţional pe teme de transplant. L-am urmărit, atunci, cu atenţie pe profesorul Socoteanu, când şi-a prezentat textul. A vorbit şi despre copilul cu transplant, dar nu a spus niciun cuvânt despre moartea sa şi despre cauza care a generat acest lucru. L-am întrebat acum.

– Care este punctul dumneavoastră de vedere, domnule profesor Socoteanu, despre cum a curs acel transplant?

– În această clinică se dorea să aibă loc şi transplant. Se dorea inclusă pe listă această procedură, şi pentru nişte orgolii, mi se pare. Le-am pus în vedere că este vorba şi de urmărirea ulterioară a pacientului. Mi-au spus “da, da” şi au eludat complet latura asta.

– Cum de nu aţi spus nimic la Bucureşti, la Congresul Romtransplant, despre deces şi cauze? Poate aţi fi ajutat breasla cu informaţii.

– Ar fi fost penibil. Ar fi trebuit să pun colegi într-o lumină nefavorabilă. Noi, pe latura chirurgiei, i-am acordat o şansă, atunci.

– Nu v-aţi gândit să nu participaţi deloc la congres, ca să nu trebuiască să selectaţi datele?

– Nu m-am gândit să nu mă duc. Aveam conştiinţa liberă.

– Aţi mai fost, de atunci, sunat pentru vreo inimă?

– Nu am mai fost sunat, pentru că în Timişoara există nişte diriguitori care nu doreau să se meargă mai departe cu această procedură.

La primărie, acolo unde este contabilizată moartea copilului transplantat, există şi menţiunea “malnutrit”… Profesorul spunea că toţi pacienţii de genul acesta aveau probleme cu nutriţia. Îmi aduc aminte de familie. Săraci, binevoitori. I-am vizitat la puţin timp după moartea băiatului lor. Acum am aflat de la un vecin al lor că tatăl s-a sinucis, mama făcuse cancer, a plecat cu fetele rămase pe undeva prin S.U.A. Nu sunt date pentru congrese…”

 

Ciudate sunt ”conștiințele libere” ale celor care jonglează cu inimi și vieți, pentru orgolii. Am fost acasă la Mihăiță după ce a murit, am vorbit cu părinții lui. O stradă de pe unde umbla tramvaiul 2, de după depou, dintre linii și Bega. Oameni amabili, simpli, săraci, nici apă nu aveau în casă. Necăjiți. Simțeau că ceva nu era bine în moartea copilului lor, că, undeva, era o vină, dar nu înțelegeau dacă era a lor, sau a altuia, sau cum… Și îi rodea.

Cum am scris în articolul citat mai sus, peste ani am căutat să văd ce s-a ales cu familia. Am ajuns să vorbesc cu vecinii lor. Tatăl lui Mihăiță trecuse prin alcoolism înainte de a se sinucide, apoi s-a înecat în Bega. Mama, cu cancer, plecată cu fetele în SUA, cine știe de a supraviețuit bolii… Doamna de la Cardiologie, de la primire, cu care am vorbit azi, spunea că ea avusese cancerul depistat de dinainte să ajungă cu Mihăiță la transplant, dar atunci s-a reactivat… Își aduce aminte de el ca de un adolescent micuț, tăcut, retras, tare necăjit cu boala lui ce nu îl lăsa a face multe – ”Se vedea cum suferă, cât de greu trage aer – voia să stea singur, un copil pierdut pentru lume, de care se ferea”, mai spune ea.

 

Și acum vine frumusețea. Finalul apoteotic. Cireașa de pe tort, cea care te face să rămâi interzis și să te întrebi cum suportă pământul astfel de oameni, astfel de abordări. După ce am aflat de recidiva dramei din această familie, nu la mult timp, ajung președinte al unei secții de votare în care, în ziua votului, intră și Drăgulescu. Era dreptul lui, era unul din candidați, la deputăție. Intră în sala de clasă unde aveam secția, și îmi vin brusc în minte toate cele scrise mai sus. Și îl chem pe coridor, ca să nu avem discuția asta penibilă în sala de vot.

Îi spun despre cele aflate despre părinții și surorile lui Mihăiță, și îl întreb: ”Domnule Drăgulescu, nu vă simțiți responsabil pentru aceste morți?” La care Drăgulescu răspunde, senin: ”Ramona, eu ți-am mai spus că tu confunzi generalul cu particularul”.

N-am încheiere la material. Am scris amintirea aceasta că aud că lui Drăgulescu i se pregătește un nou onor. Ciudat, încă există dorința de a fi pupat în fund. Acest ticălos. M-a ros ani de zile că am tăcut la acel congres, în momentul în care încă era ceva de spus, cât de ”Balaur” eram… Finalmente, am spus acum. Dixi et salvavi animam meam.

Foto: arhiva proprie, intervenții pe cord la Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara

Ramona Băluțescu

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*