În seara de 28 octombrie 1787, în timpul unei discuții cu un prieten, compozitorul îi mărturisește acestuia că în ciuda faptului că mâine ar trebui să aibă loc premiera, el nu a scris încă nici măcar o notă din viitoarea operă.
La lăsarea serii, după ce a rămas singur, s-a apucat de scris, iar a doua zi a avut loc premiera.
Compozitorul se numea Wolfgang Amadeus Mozart, iar opera era “Don Giovani”.
Bineînțeles că nu oricine este capabil de o asemenea performanță, pentru că nu oricine este un geniu, cum a fost Mozart. Imaginați-vă câte note trebuie scrise pentru o operă care are durata de peste două ore. Și notele trebuie scrise pentru fiecare instrument în parte.
Dar fenomenul este foarte cunoscut, poate vi s-a întâmplat chiar și vouă.
Am colaborat de foarte multe ori cu persoane care erau în această situație, de multe ori studenți, dar nu numai, care mai aveau 24 de ore până când trebuiau să-și predea lucrarea. În loc să se apuce de treabă, pierdeau timpul stând la povești, se uitau la cine știe ce serial la televizor, sau citeau o carte. Și la un moment dat se apucau de lucru, iar până în dimineața zilei următoare lucrarea era terminată. Probabil de aceea acest fenomen se și numește “Sindromul studentului” (Student syndrome).
Mi se întâmplă și mie, aproape zilnic. Ar fi foarte ușor să scriu seara, cel puțin în parte, acea revistă a presei pe care o public în fiecare dimineață. În fond unele știri au fost deja publicate, așa că nu ar trebui decât să preiau linkurile și un scurt fragment de text, după care să comentez, dacă am ceva de comentat. Dar de obicei seara nu am chef să fac acest lucru. Prefer să mă uit pe YouTube la un individ care repară pantofi, restaurează mobilă sau tablouri, citesc o carte sau pur și simplu mă uit pe Facebook la fundul lui Kim Kardashian sau citesc cum o tută mă face troacă de porci pentru că sunt comunistoid și nu știu că în Germania există un organism guvernamental care se ocupă de administrarea toaletelor publice aflate pe teritoriul întregii federații…
Dimineața însă mă scol la ora 5, când mai am doar 2-3 ore până la termenul pe care mi l-am auto-impus, îmi fac o cafea și mă pun să citesc anunțurile diverselor întreprinderi care ne asigură furnizarea electricității, a apei sau a căldurii. După care răsfoiesc știrile apărute în ultimele 24 de ore în aproximativ 300 de publicații, iar în final mai și scriu unul sau mai multe comentarii care însumează zilnic câteva sute de cuvinte.
Explicația fenomenului este cunoscută:
Atunci când termenul până la care ești obligat să faci un anumit lucru se apropie, în organism se produce o revărsare de adrenalină care te ajută să faci lucruri pe care în condiții normale nu ai fi în stare să le faci, nici atât de repede, nici atât de bine. Se întâmplă nivel mental ceea ce se întâmplă câteodată la nivel fizic, când o mamă ridică cu mâinile goale o mașină în greutate de 1-2 tone sub care a rămas prins copilul ei.
De aceea acest fenomen este de multe ori benefic, cu toate că obiceiul de a amâna lucrurile pe care ai putea să le faci acum este condamnat în cultura multor popoare. Inclusiv la noi, amintiți-vă de “nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi”.
Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Nu întotdeauna amânarea dă rezultate bune.
Condiția esențială pentru ca lucrurile să funcționeze, chiar dacă le amâni până în ultimul moment, este să fii obligat să respecți un termen.
Dacă însă termenul nu există, sau nu ești obligat să îl respecți, descărcarea de andrenalină nu mai are loc și amânarea poate dura la nesfârșit.
De exemplu, îmi propun să mă las de fumat. Dar o mai amân puțin, la fel cum Mozart a amânat scrierea notelor pe portativ. Îmi fixez un termen oarecare, să spunem că îmi propun să mă las de fumat începând de lunea viitoare. Dar se poate întâmpla, și de obicei așa se întâmplă, ca lunea viitoare să îmi spun, ce dracu, hai să o mai lungesc puțin, dar sigur de săptămâna viitoare mă las de fumat. Rezultatul va fi că probabil în felul ăsta nu mă voi lăsa niciodată.
Însă creierul poate fi păcălit în această situație, dacă știm cum să o facem.
Un exemplu este chiar acest text, îmi propun de câteva săptămâni să îl scriu, dar tot amânam această treabă.
Și atunci am aplicat modalitatea în care știam că pot să mă păcălesc singur, mi-am spus că încep, iar după 5 minute, dacă nu mai am chef să scriu, mă pot opri, în fond nimeni nu mă obligă să termin astăzi sau mâine, sau peste o lună.
Și iată că în acest moment au trecut de mult cele 5 minute și mai am puțin și termin de scris lucrurile pe care am dorit să le spun…
Puteți să încercați și voi. Contabilul poate să își propună să contabilizeze numai 10 documente, după care se va uita la serial, că nu îl obligă nimeni să termine astăzi, mai are timp. Strungarul poate să își propună să facă numai 10 șuruburi până va face o pauză de țigară. Operatorul care introduce date poate să își propună să umple coloana doar până la rândul 50, după care face o pauză de Facebook.
Procedeul funcționează în orice situație și de obicei contabilul va contabiliza mai mult de 10 documente, strungarul va produce 12 sau 15 șuruburi înainte de pauza de fumat și probabil operatorul pe calculator va termina de introdus datele până la rândul 100 al coloanei.
Dar cel mai important lucru pentru a face o treabă, dar și cel mai greu de făcut, este să începeți să o faceți.
Odată parcurs acest prim pas, treaba este pe jumătate rezolvată.
