Anton Kovacs October 20, 2019

 

Încet, încet, până spre sfârșitul anilor ‘90 întreprinderile privatizate și-au plătit datoriile la stat și au ajuns să fie niște firme cu adevărat private.

 

Între timp, datorită inflației galopante de aproximativ 150% pe an, care reducea veniturile de la o lună la alta, apăruseră revendicările salariale.

Odată cu revendicările salariale apăruseră și sindicatele.

 

Și tot în această perioadă a apărut un fenomen necunoscut în România, căpușarea întreprinderilor.

 

De exemplu fabrica de confecții nu mai vindea produsele prin propriile magazine, ci le vindea prin magazinele unor intermediari, intermediari aflați în strânsă legătură cu acționarii majoritari.

În felul acesta o parte din profit nu mai ajungea la întreprinderea mamă, unde ar fi trebuit să fie împărțit între, de exemplu, 3000 de acționari, ci ajungea la firma căpușă unde era împărțit între doar 2-3-5 acționari.

 

 

Sau, ca prin minune, comenzile clienților nu mai ajungeau la fabrica mare cu mii de acționari, ci ajungeau la un mic SRL înființat de unul sau mai mulți din acționarii majoritari, SRL care fie lua caimacul de pe laptele produs de firma mamă sau pur și simplu folosea resursele și forța de muncă a întreprinderii mamă pentru a realiza produsele sau serviciile pe care le vindea, firma mare devenind un simplu producător pentru firma mică care nu dispunea de niciun fel de resurse.

 

Încă asistăm la astfel de relații, mai ales atunci când este vorba despre banul public, o lucrare oarecare a unei primării este încredințată unei mici firme, cu unul sau doi angajați, urmând ca munca efectivă să fie făcută de o întreprindere care dispune de resursele necesare, oameni, utilaje și ce o mai fi nevoie, dar care nu are relațiile necesare pentru a câștiga o licitație.

 

Nu trebuie să facem un efort foarte mare pentru a găsi exemple chiar în orașul nostru, mizerii de genul acesta în care a fost implicată administrația, polticieni de vârf, chiar foști miniștri, multimilonari de carton și alte asemenea specimene.

 

Într-o amintire Neagu Djuvara descrie cum, după întoarcerea în țară, dorind să-și cumpere un autoturism românesc, o Dacia, a descoperit că în magazinele acestei firme nu existau automobile de vânzare, dar a putut să își cumpere pe loc o mașină proaspăt ieșită din fabrică de la un cetățean care avea un SRL în propria locuință, undeva într-un sat de pe lângă București.

Citește și:  Festivalul REVOLUTION de la Timișoara are potențial mare, dar pare că se stinge încet și sigur

Bineînțeles că în sufrageria casei nu exista niciun autoturism, acolo se făceau doar actele, autoturismul îl aducea cineva acasă, nou nouț, ieșit din fabrică.

 

 

Un acționar sau un grup de acționari care au peste 50% din valoarea acțiunilor fac ce doresc cu acea întreprindere.

Sosise momentul ca aceșți acționari majoritari să scape de o parte sau de toți muncitorii care nu le creau decât obligații și probleme.

 

 

Totuși, nu puteau să concedieze pur și simplu muncitorii, s-ar fi ivit probleme cu sindicatele, oamenii ăia erau încă acționari, minoritari, dar totuși acționari care aveau dreptul să angajeze pe cineva pentru a-și băga nasul în hârtiile firmei…

Așa că au luat-o încetișor.

În prima lună salariul a întârziat cu câteva zile. După aceea timp de o lună a fost plătit normal, după care, brusc oamenii nu au mai primit salariu timp de 2-3-4 luni.

 

– Dom director, păi ce facem, că  ăia nu ne așteaptă cu întreținerea la bloc, o să îmi taie apa și căldura, spunea lăcătușul Florea Cioacă…

– Ce să-i faci, ăsta e capitalismul, asta ați vrut când ați fost la revoluție, asta ați primit. Au dispărut piețele, relația cu CAER-ul nu mai există, nu mai cumpără nimeni mănuși de la noi, cumpără din China că acolo sunt mai ieftine, ăia nu fac în fiecare lună grevă să le mărească salariul cum facem noi, le spunea muncitorilor dom’ patron. Fiți bucuroși că încă nu ne execută ăștia, că așa e când ești acționar, dacă firma nu își plătește datoriile, aduc acționarii de acasă să le plătească și nu uitați că și voi sunteți acționari.

 

 

Oamenii ăia erau strungari, tâmplari, cusătorese, electricieni, necalificați, nu știau ei cum e cu acțiunile și cu economia de piață.

Și trebuiau să mănânce și ei, să dea și copiilor, să-și plătească și cheltuielile, nu puteau să aștepte luminița de la capătul tunelului.

Auzind ce le spuneau șefii au cam început să se uite în jur pentru a vedea în ce parte e poarta întreprinderii.

Citește și:  Reabilitările domnului Robu – Parcul Central

 

 

Primul a plecat strungarul de la atelierul de întreținere, și-a găsit un post la Lugoj, la o tipografie.

 

– De unde să-ți dau leafa, nu vezi că am adus de acasă să plătesc curentul, o să îmi ia ăștia casa pentru datoriile întreprinderii, i-a spus directorul la plecare. Uite, ca să nu spui că sunt băiat rău îți preiau acțiunile alea, să nu ai necazuri dacă dăm faliment.

Uneori îi și dădea câțiva lei pe ele.

 

În 2017 acest cățel de pluș era singurul care mai avea grijă de ceea ce rămăsese din Combinatul Petrochimic Solventul

 

După aceea au mai plecat niște confecționere, a plecat și electricianul, băieții de la IT au cam început să scoată plăcile din computere și să le ducă acasă ca să-și scoată pârleala pentru salariile neprimite.

 

Prin decembrie directorul i-a adunat pe toți, le-a explicat că în perioada iernii întreprinderea nu are ce să lucreze așa că toată lumea va pleca în “șomaj tehnic”.

A plâns puțin împreună cu ei, le-a spus că în primăvară o să îi cheme din nou la serviciu și totul o să fie bine, i-a pus pe fiecare să semneze într-un tabel și în jumătate de oră toți cei 800 de muncitori care mai rămăseseră au fost concediați.

Bineînțeles că în primăvară nici el nu i-a mai chemat și nici ei nu ar mai fi venit, între timp își găsiseră fiecare câte ceva de lucru.

 

 

În alte părți nici nu a mai trebuit să le cumpere acțiunile, întreprinderea a rămas cu câteva sute de acționari dar directorii și-au stabilit câteo leafă de vreo 20-30 de milioane așa că nu prea a mai rămas profit de împărțit celorlalți sub formă de dividende.

Sunt și acum în România milioane de oameni care au încă acțiuni uitate prin sertare la tot felul de întreprinderi.

 

 

Până prin 2000 aproape toate întreprinderile încăpuseră pe mâna a câțiva oameni și reușiseră să scape de milioanele de acționari mărunți sau au reușit să facă în așa fel încât aceștia să nu mai profite în niciun fel de marea privatizare…

 

După ce au scăpat de această povară, întreprinderile privatizate prin MEBO au început să le aducă bani adevărați celor care au rămas patroni acolo, spațiile au fost urgent închiriate aducând o mulțime de bani fără niciun efort.

Citește și:  Istorie recentă – Kolya

S-a demolat ce era de demolat și totul a fost dus la fier vechi.

 

Alteori, întreaga întreprindere a fost vândută unor investitori „adevărați” care și ei au dărâmat tot și au construit acolo spații comerciale sau clădiri de birouri.

 

Unele întreprinderi, foarte puține, au fost preluate ca atare și chiar și-au păstrat obiectul de activitate, dar de data asta exista un singur stăpân, nu câteva sute sau mii.

 

Pe cei care au fost eroii acestor întâmplări îi putem vedea și acum, unii, cei mărunți sunt în marea lor retrași din activitate, se bucură că le-a dat statul 50 de lei la pensie, se plimbă prin parcuri, discută politică la colțul străzii.

Au și uitat că au fost vreodată acționari.

 

 

Și pe ceilalți, cei care ne-au furat țara de sub cur, îi putem vedea, se declară „oameni de afaceri de succes”, îi vedem la televizor povestindu-le celor tineri cum și-au vândut după revoluție televizorul color și cu multă muncă și inteligență au ajuns să facă o avere de câteva milioane, sau zeci de milioane, nici nu mai contează dacă lei sau euro.

Unii chiar au plătit pe cineva să le scrie câteo carte, fie în pușcărie, fie în libertate, pe alții îi vedem în fiecare duminică la spectacolele filarmonicii dormind în primul rând, să creadă lumea că ei sunt niște culți.

 

De fapt, marea lor majoritate nu a fost niciodată nimic altceva decât niște indivizi nu neapărat inteligenți cât șireți și fără nicio urmă de moralitate, care au reușit să se îmbogățească fără a aduce niciun aport de inteligență sau capital, profitând de naivitatea unor oameni care au avut încredere în ei.

 

***

 


Citește și PRIVATIZAREA PRIN MEBO – Prima parte când oamenii au fost convinși că singura soluție e să-și rupă de la gură și să își cumpere întreprinderea. În PRIVATIZAREA PRIN MEBO – Partea a doua toată lumea era interesată să păstreze acest “statu quo”, muncitorii pentru că își câștigau pâinea de zi cu zi, iar acționarii mari pentru că aveau nevoie de acei mici acționari care […]


 

1 thought on “ISTORIE RECENTĂ – Privatizarea prin MEBO – Ultima parte

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*