Alte vremuri.
Cu toate că orașul era plin de militari străini, nimeni nu le spusese să se ferească de oamenii necunoscuți de pe stradă, să nu intre în casa scării dacă mai e cineva acolo, să fugă dacă un bărbat le întreabă cât e ceasul sau să anunțe primul polițist dacă un adult le mângâia pe cap.
Și nici nu avea cine să le spună, tații lor erau răspândiți prin lume, trimiși la război de către alți tați, mai bogați, care rămăseseră acasă, iar mamele lor trebuiau să muncească din greu pentru a-și întreține familiile, așa ca nu aveau timp să devină paranoice.
Erau un grup de fetițe cu vârste cuprinse între 4 și 8 ani, al căror loc de joacă se întindea de la malul Begăi până mult dincolo de Piața Küttel, această piață fiind însă centrul universului lor.
În ziua când au găsit acea bancnotă, erau 4: Cora, mama, sora ei, și Iolly, prietena mamei mele, o fetiță blondă care locuia două străzi mai încolo, într-o curte de lângă fostul cinematograf Melodia, și care mai târziu avea să devină dubla campioană olimpică și tripla campioană mondială Iolanda Balaș.
Au înhățat bancnota de pe jos fără ca măcar să se uite în jur.
Niciuna nu mergea încă la școală, de aceea, când au găsit acea bancnotă niciuna nu a știut să citească ce scrie pe ea.
În fond, nici nu conta, banii sunt bani.
Au alergat într-un suflet la cofetăria cea mai apropiată, la Arendt, prin vitrinele căreia se uitau din când în când admirând oamenii frumos îmbrăcați din interior care mâncau prăjituri minunate din farfurioare Rosenthal.
Una dintre ele i-a întins mândră bancnota găsită vânzătoarei de la tejghea și au cerut să le dea bomboane de toți banii.
Dialogul se purta în acea limbă specifică vechilor timișoreni, germană, dar nu „hochdeutsch”, germană pură, nici șvăbește ca în restul Banatului, ci o germană amestecată cu idiș și cu cuvinte din alte limbi dar germanizate, făcându-se trecerea la maghiară fără ca cei care participă la conversație să-și dea seama de acest lucru, după care se revenea la germană.
Ceva ciudat pentru alții, dar normal aici unde te cheamă Kosar sau Kovacs și de fapt originea ta este germană, te cheamă Juszt sau Krulich și spui că ești ungur, sau te cheamă Vasiliu și afirmi că lozinca ta este “Ein mann ein wort”.
Vânzătoarea s-a uitat la bancnotă și le-a explicat că acea bancnotă nu e adevărată, e doar o bancnotă de la un joc.
În timp ce le explica de ce nu poate să le dea bomboanele, s-a uitat jenată, parcă cerându-i iertare, la ofițerul german care stătea la o masă în colțul cofetăriei și citea o carte.
Acesta, văzând dezămăgirea fetițelor care aproape că plângeau, a înclinat ușor capul către vânzătoare, iar aceasta a pregătit o punguță cu bomboane și a dat-o copiilor.
Ofțerul le-a spus să vină când vor, chiar dacă nu au bani, chiar dacă el nu va fi acolo, vânzătoarea le va da bomboane.
Câteva luni după această întâmplare, copiii au mers zilnic la Arendt și în fiecare zi primeau câte o punguliță cu bomboane.
Câteodată era și ofițerul german acolo, nu vorbea cu ele, se uita doar cum își iau de la vânzătoare porția de bomboane după care continua să citească cartea pe care o avea în mână.
Într-o zi ofițerul nu a mai fost.
Dispăruse la fel de brusc cum a apărut.
Și nici bomboane nu le-a mai dat scârba aia de vânzătoare.
SUPERBA istorioara.