În timpul războiului și imediat după acesta, mama și sora ei, împreună cu bunica, locuiau pe strada care acum se numește Ady Endre, în subsolul casei de la numărul 12.
Bunicul, care la fel ca mulți bunici din această parte de lume făcuse războiul în armata germană, era prizonier în Siberia, după ce stătuse închis câteva luni într-un lagăr de la Focșani.
Vremurile erau grele, era foamete în țară, la Bega Mică se stătea la coadă la marmeladă presată.
În josul străzii, lângă Bega, chiar în colțul unde acum este o biserică baptistă, era un depozit de alimente al armatei sovietice.

În curtea acestuia, unde locuiau și câteva familii, majoritatea cu „soțul plecat în excursie în Siberia”, se jucau copiii din zonă, majoritatea de origine germană, maghiară sau israelită.
Și pentru că se jucau și nimeni nu le-a spus că nu e voie, ajungeau și în încăperile depozitului, unde atârnau salamuri acoperite cu mucegai nobil, pe jos erau coșuri din nuiele cu cașcaval, iar pe rafturi erau alte bunătăți.
Era clar că ofițerii ăia nu puteau să împartă cașcavalurile de acolo populației din cartier, exact cum nici acum armata, indiferent care, nu împarte mâncare sau altceva populației civile decât dacă se dă un ordin în acest sens.
Dar exista o mică înțelegere între militarii sovietici și copiii care se jucau acolo, copiilor li se spusese că puteau să mănânce orice și oricât doreau.
Dar numai acolo. Nu aveau voie să ia nimic pentru a duce acasă.
Tot acolo creștea un mic piersic. Nu făcea multe piersici, dar atunci când se coceau erau imense, minunate și parfumate.
Din păcate copiii nu prea ajungeau să le guste, întotdeauna piersicile erau culese pentru a fi transformate în marmeladă de „Tante Gertrude”, o doamnă căreia în timpul războiului i-au plăcut puțin cam prea mult broșele cu zvastică și care în perioada războiului cam făcea pe șefa în acea curte.
În acel an, când încă piersicile nu apucaseră să se coacă, ofițerul sovietic care comanda depozitul de alimente, Kolya știau copiii că îl cheamă, a convocat toți locatarii în curte, a numărat piersicile și le-a spus că dacă va lipsi chiar și o singură piersică, se vor lua măsuri cât se poate de aspre.
Locatarii s-au cam speriat, era tare fioros omul ăla cu pistol la brâu și mai era și rus pe deasupra.
Niciodată un copac nu a fost păzit cu mai multă grijă!
Tante Gertrude, care era cam terorizată chiar și numai când se uitau rușii ăia la ea, a pus un fotoliul lângă piersic și toată ziua stătea acolo păzind acel copăcel, pentru ca eroii sovietici să se poată desfăta cu piersicile sale (acum, după mai mult de 70 de ani, mama spune că în timpul războiului baba aia a fost o hitleristă tare a dracului).
Și la un moment dat, piersicile s-au copt.
Într-o după-amiază, când toată lumea era acasă, ofițerul sovietic a ieșit în curte, tot cu pistolul la brâu, a numărat din nou piersicile și a constatat că nu lipsea niciuna.
După care a numărat copiii prezenți acolo și le-a împărțit în mod egal toate piersicile.
Pentru că împărțirea ieșea cu virgulă, a primit și Tante Gertrude una…