Anton Kovacs September 1, 2019

 

Probabil că astăzi ceea ce se vede în poza de sus este ceva de neînțeles:
O coadă imensă la ziare.

Fotografia a fost făcută în 26 Decembrie 1989.
Era într-o marți.
Pe stradă încă se auzea din când în când câteo împușcătură.

Cu o zi înainte fuseseră împușcați Nicolae Ceaușescu și nevastă-sa.
Toți oamenii erau curioși și doreau să afle cât mai multe amănunte, eventual să vadă şi nişte poze “luate de aproape”.

Dacă ţinem cont de context, ajungem la concluzia că cea ce se întâmpla în această poză era ceva cât se poate de normal.

Spre deosebire de astăzi, când avem la dispoziție sute de siteuri unde știrile locale, naționale sau universale sunt actualizate în timp real, în ’89 singurul cotidian local era “Drapelul Roşu”, un ziar de format mic în care se publica un mix de propagandă ceaușistă amestecată cu ştiri locale.
Bineînțeles era tipărit pe hârtie pentru că internetul, așa cum îl știm acum, urma să fie inventat abia peste vreo trei ani.

Pe prima pagină (şi uneori şi pe cea de-a 2-a) era descrisă vizita tovarăşului NC sau ce a mai spus acesta la vreun congres oarecare.

 

 

După aceea urmau articole locale, despre realizarea planului în întreprinderile din județ, reţin un articol foarte interesant în care se povestea despre o vacă de la CAP Şag care dădea 3l de lapte/zi. Pentru că acolo unde am crescut eu vacile erau mai mult în poze, mult timp chiar am crezut că dacă o vacă dă 3 litri de lapte înseamnă că e bine.

Pagina 3 era cea cu “marea publicitate”, în general anunţuri de angajare ale diferitelor întreprinderi din oraș, de stat pentru că nu existau firme private, iar pe jumătate din pagina 4 era mica publicitate și în final în partea de jos a paginii 4 erau morţii.
Întotdeauna ziarele româneşti erau citite începând cu ultima pagină, deoarece acolo era singurul loc în care mai erau scrise informaţii utile, aflai dacă o cunoștință a murit și când e înmormântarea, mai citeai ce vinde lumea sau poate găseai un loc de muncă mai călduț.

Alte ziare, centrale de data aceasta, erau “România Liberă” și “Scânteia”.
Acestea erau de format mare şi aveau mai multe pagini.

 

 

Şi aici, la fel ca în orice altă publicație din România, pe prima pagină era articolul despre vizita lui NC sau discursul acestuia, după care urmau articole de genul “Din gândirea clarvăzătoare a lui Nicolae Ceaușescu”, “Elena Ceauşescu, femeie, mamă, eroină şi om de ştiinţă”, foarte rar câte un articol despre un gestionar care a ascuns nişte salam după tejghea, caz în care oamenii îşi smulgeau ziarul din mână şi se făcea şi un film pe tema respectivă, un bun exemplu este “Secretul lui Bachus”, merită să-l vedeţi, iar pe ultima pagină, în jumătatea de sus câteo ştire externă de genul “Din realităţile capitalului” în care erau descrişi oamenii care se drogau şi dormeau pe sub poduri în occidentul decadent, iar în partea de jos anunţuri de angajare.

 

 

Aceste ziare aveau şi una sau două pagini de mică publicitate (nici acum nu ştiu ce însemnau cuvintele “aştept provincia” din aceste anunţuri).
Mai era ziarul “Munca”, acesta fiind ziarul sindicatelor.
În alte limbi apărea Szabad szó (maghiară) şi Neuer Weg (germană), ambele fiind practic “traduceri” ale ziarelor centrale româneşti.

 

Ziare prerevoluționare

 

Şi erau câteva săptămânale, unul din acestea era „Flacăra”, care pe atunci mi se părea extraordinar, scria acolo despre tot felul de vraci care vindecau cancerul sau ulcerul cu ceai de albăstrele şi inventatori de motoare cu apă, cei mai în vârstă probabil îşi vor aduce aminte de elicopterul cu motor de Mobra făcut de nu ştiu ce meşteşugar popular.

 

Revista Flacăra, 4 decembrie 1989 – Un titlu profetic

 

Un alt săptămânal pe care îl cumpăram fără să pierd niciun număr era “Săptămâna”.
Acest ziar, care era purtătorul de cuvânt al securității, pe lângă multe mizerii publica “Topul revistei săptămâna” (exista şi o emisiune la radio, în fiecare joi, cu melodiile din respectivul top).
În lipsă de “Musical Express” sau “Bravo” era bună și “Săptămâna”.

Citește și:  Cum ar trebui să fie amenajat orașul? Episodul 1

 

Pagina cu topul din ziarul “Săptămâna”

 

O altă revistă lunară extrem de căutată era “Pentru Patrie”, revista miliţiei şi a securităţii, în care erau descrise tot felul de crime şi furturi, dar aceasta nu se găsea la chioşcurile de ziare deoarece circula doar într-un anumit cerc destul de restrâns.

 

 

Mai erau câteva ziare/reviste culturale, Orizont, Vatra (care apărea la Cluj era şi ea o revistă foarte OK).
Şi câteva reviste de ştiinţă şi/sau tehnică care apăreau lunar, “Ştiinţă şi tehnică” şi „Tehnium” au făcut istorie, chiar dacă nu lipsea nici acolo prima pagină cu Nicolae Ceaușescu.

 

 

Una dintre revistele din care nu pierdeam niciun număr era “Uniunea Sovietică”, o revistă “glossy” editată de ambasada URSS în care chiar aveai ce citi. Dar aceasta nu s-a mai găsit în chioșcurile de ziare după apariţia termenilor de “glasnost” şi “perestroika”.

 

 

Cei care erau mult prea tineri sau încă nu erau născuți pe atunci nu trebuie să își închipuie că nu existau ziare sau reviste înainte de revoluție, tarabele erau pline, dar în 90% din cazuri această maculatură nu avea nicio valoare din punct de vedere al informației.

De exemplu, ziarul local „Drapelul Roșu” era cumpărat la primele ore ale dimineții, în troleibuz sau în pauza de prânz se citea mica publicitate și lista celor care au murit, după care, pentru că nimeni nu era interesat nici de cuvântarea de la cel de-al XIV-lea congres de pe pagina 1, nici despre poza cu betoniera și reportajul de la Brigada 3 Giulvăz a IEELIF de pe pagina a 2-a, ziarul era, aruncat, folosit la împachetatul merelor păstrate pe dulap, pentru că pe atunci nu cumpărai mere când doreai, ci când le găseai.
Și când le găseai le înveleai pe fiecare cu hârtie de ziar, exista o legendă care spunea că astfel merele se strică mai greu.
Pe atunci nu ne doream să se strice, acum ne plângem că nu se strică…

Sau, în cazul celor care locuiau în cartierele mărginașe, ziarul era rupt în 8 bucățele care la rândul lor erau înfipte într-un cui bătut în peretele de lemn al WC-ului din fundul curții…
Asta era valoarea acelui ziar!
Și nici pentru asta nu era destul de bun deoarece te mânjeai pe fund de la cerneala tipografică de proastă calitate și nici hârtia nu era destul de moale, așa că înainte de folosire ziarul trebuia “frecat”.

Ziariștii din acele vremuri ar fi putut să bage câteo “șopârliță”, unii chiar au și făcut-o, îmi aduc aminte cu mare plăcere despre locuitorii Planetei Tălâmbilor descriși de Ioan Groșan pe penultima pagină din Ștință și Tehnică (până când a fost interzis), sau de Personajele de rezervă a lui Ion Cristoiu, dar aceste cazuri erau extrem de rare.

Majoritatea “ziariștilor” preferau să fie niște mici complici ai sistemului, să-și încaseze leafa de două ori pe lună, leafă la care se adăugau alte mici și mizerabile avantaje, un sac cu mere roșii primite cu ocazia documentării la un CAP, un miel de la alt CAP, cele 3 cornuri proaspete și un iaurt sau o ciocolată de la alimentara de vis-a-vis de sediul ziarului, câteo pâine de la Diniaș sau Sînmartin sau 10 suluri de hârtie igienică primite pe sub mână de la “Chimicale”, că și aia era o raritate.

 

 

Și în schimbul acestor lucruri de care nu beneficia oricine pe vremea aceea scriau zilnic grețoase ode la adresa conducătorului iubit și a soției sale sau, în cazul ziarelor “quality”, despre avantajele sistemului centralizat în comparație cu societatea de consum.

În schimb, după 22 decembrie au apărut o mulţime de ziare, s-a început cu Luptătorul Bănăţean (primul număr a apărut în 23 decembrie, împărțit prin oraș de tancurile armatei, au mai apărut câteva numere, puține, după care numele a fost schimbat în Renaşterea Bănăţeană).

Citește și:  Sectoristul de Timișoara

 

 

La Bucureşti Scânteia s-a transformat inițial în “Scânteia poporului” și apoi în “Adevărul”, toate ziarele au început să ofere o mulţime de informaţii, informaţii importante din moment ce schimbările se petreceau cu o viteză fantastică, toată lumea dorea să ştie cine au fost teroriştii, cine a tras.

 

 

Unele publicaţii au început să manipuleze populaţia, s-au format cele două tabere, puterea şi opoziţia, fiecare cu ziarele lor (de exemplu la noi în Timișoara Renaşterea era ziarul “foştilor”, iar Timişoara era ziarul “alor noştri”), la Bucureşti Azi (unde scria şi Dan Mihalache) sau Adevărul (unde scria CTP) erau “ale lor” iar România Liberă era “al nostru”, au apărut ziare tematice (de exemplu Thanatos din Cluj unde se discuta doar despre thanatologie, interesantă publicaţie), au apărut săptămânalele “quality” (Expres, Zig Zag).

Este bine de ştiut că mult timp după revoluţie la chioşcurile de ziare nu se puteau cumpăra decât ziarele puterii, ceilalţi îşi vindeau ziarele cu ajutorul vânzătorilor ambulanţi.

 

***

 

Sunt interesante şi persoanele de la coadă, tipul ăla cu pălăriuţă şi cu mustaţă care face pe şeful acolo sigur era ceva pui de securist repede transformat în revoluționar, aşa umblau ei, cu “geacă” de piele de la IRP sau de la “Mănuşi” şi cu ciorapi albi la pantofi negri, pentru ca să se recunoască între ei.
Sau celălalt din faţa lui, cu plasa în care e o franzelă, probabil fusese până în urmă cu câteva zile secretar de partid la secţia SDV din cine ştie ce fabrică măruntă, acum îi era frică şi să se întoarcă pentru a vedea ce se întâmplă în spatele său, ca nu cumva să-l recunoască cineva.

 

Martie 1990.
Altă coadă la ziare

 

Foto: Colecția Lucian Muntean

 

Ce vremuri minunate, cei care nu le-au trăit nu vor putea înțelege ce au pierdut.

Zilnic se întâmpla ceva nou, în fiecare zi exista o schimbare majoră.
Cu toții ne doream un fel de comunism luminat, se vorbea la televizor și în presă că vom primi câte 20.000 de dolari fiecare din vânzarea întreprinderilor (varianta Cojocaru) sau că banii se vor schimba în monede de argint (varianta Anghel Rugină), dar în același timp ne doream să muncim ca până atunci.

 

Constantin Cojocaru (stânga) și Anghel Rugină (dreapta)

 

Nici nu concepea cineva să se piardă vreun loc de muncă.

Bineînţeles, mai urma să primim şi banii lui Ceauşescu care împărţiţi egal la toți cetăţenii ţării urmau să asigure prosperitatea noastră şi a urmaşilor urmaşilor noştri.
Acum râdem când auzim așa ceva, dar pe atunci, în urmă cu 30 de ani, marea majoritate a românilor chiar credea acest lucru.
Iar cei care nu credeau aveau o atitudine asemănătoare cu cea față de religie „eu nu cred, dar nu ar fi rău să funcționeze”.

Când vorbeam de privatizare ne gândeam la o chestie mică, fiecare ne pricepeam la orice aşa că ne închipuiam privatizarea ca pe un fel de mic ciubuc, unul împuşcă bolţuri, altul repară televizoare, altul face şi vinde amplificatoare de antenă pentru sârbi, altul vinde casete cu Lepa Brena în talcioc…
Pentru că nu prea se găseau DEX-uri nu ştiam că “privatizare / privatiza” provin din latinescul “privare”, el însemnând “a lipsi de” ceva, pe cineva.

Deja lumea începuse să se privatizeze uşor, uşor, pe strada Alba Iulia se deschisese o consignaţie particulară, în Mehala un cetățean cumpăra merdenele cu 2.50 de la Splendid şi le vindea la chioşcul de peste drum cu 4 lei, altul, în Calea Girocului lângă intrarea la librărie, stătea pe un scăunel cu un bidon de ţuică lângă el, iar de bidon era proptit un carton recuperat de la un capac de la o cutie de pantofi “Ţuică – 2 DM paharul”, în Piața 700, pe lângă cei cu termoplonjoane din Moldova Sovietică, puteau fi văzuţi o mulţime de tipi care aveau expuse pe capota maşinii tot felul de lucruri interesante “recuperate” de la întreprinderile de stat, freze, rulmenţi, mandrine şi cuţite de strung…

Citește și:  Nicolae Robu vrea să numească cetățean de onoare al Timișoarei pe un apropiat al Securității

Lumea prinsese gustul informaţiilor economice, la ora 18.50 străzile patriei se goleau, tot poporul era în faţa televizorului să vadă care este cursul valutar, valută însemnând mărci germane dincoace de Carpați şi dolari americani la cei de dincolo.

În martie trecuse deja nebunia cu schimbarea şefilor aşa că lumea se cam plictisise de fabrici şi uzine.
În afară de cei care fabricau şi vindeau ziare nimeni nu mai muncea, în magazine începuse să dispară tot ce se putea cumpăra şi tot ce se putea cumpăra se ducea la sârbi sau la unguri (nebunia cu rulmenţii la turci urma să înceapă mai târziu), în magazine preţurile erau în DM, începuse inflaţia galopantă.

La miliţie/poliţie, pentru că cei de acolo nu făceau faţă cu cererile de paşapoarte, Ioan Savu a organizat o echipă de informaticieni care făceau muncă voluntară 24/24 pentru a-i ajuta pe cei de la pasapoarte cu înregistrarea cererilor şi evidenţa acestora.

 

Miting în 1990. În prim plan, la microfon, cu barbă neaqră este Ioan Savu. – Foto: Liviu Tulbure

 

***

 

Dacă fotografia s-ar fi întins puţin spre dreapta ar fi putut fi văzuţi în Piața Operei nişte tipi în transă, raşi pe cap şi îmbrăcaţi în halate portocalii care cântau “Hare Krishna Hare Hare”.

Începând cu 1981, de la scandalul cu Meditația Transcedentală, până la revoluție, cărțile legate de Yoga, religie, spiritualitate, erau interzise.

Imaginați-vă șocul pe care l-am avut când i-am văzut pe oamenii ăștia în Piața Operei.
Nu mitingurile cu jos Ceaușescu & Iliescu, nu alegerile de directori din întreprinderi, ci Hare Krishna ăia care dansau acolo și vindeau Baghavagita în ediție franceză m-au făcut să conștientizez cât de imensă a fost schimbarea.

 

Grup de Hare Krishna dansând pe stradă – Foto: gnes-loreley.blogspot.com

 

Puţin mai în spate, pe locul unde după câţiva ani urma să apară “acvariul”, erau vânzătorii de cărţi şi dubiţa albă a celor de la Cluj care venea şi ea cu ziare.

Cam o dată pe săptămână avea loc un miting, în general jos Iliescu, Guşă şi Chiţac, dar şi pentru apărarea lui Viorel Oancea (pe atunci şef al poliţiei, ulterior primar, singurul militar care a avut curajul să urce îmbrăcat în uniformă în balconul Operei înainte de fuga lui Ceaușescu în condițiile în care știa că își riscă viața) şi a lui Florentin Cârpan (prefect, fostul director al COMTIM), amândoi fiind percepuţi a fi “de partea noastră”.

Maşinile cu numere de TM erau atacate dincolo de Carpaţi, cei de acolo, părinții celor care acum au venit la Timișoara să câștige o pâine mai dulce, ne considerau duşmanii lor.
Pentru orice eventualitate spărgeau şi geamurile celor cu BN şi BT, mama lor de bănăţeni.

 

Articol denigrator la adresa orașului Timișoara și a timișorenilor apărut în ziarul România Mare.
Foto: https://mariusmioc.wordpress.com

 

Foştii începuseră iarăşi să ridice capetele.
La început au fost articolele din ziare, Azi, Adevărul, Renaşterea Bănăţeană la noi.

 

 

După aceea forțele revanșarde au trecut la lucruri mai concrete, mai un Berevoieşti când noii securiști au încercat să distrugă documentele compromițătoare despre cei vechi, mai un Târgu Mureş când a fost nevoie de un pretext pentru reșaparea vechilor organisme represive şi uite aşa, încet încet “uniformele” au revenit la putere urmând ca în anii următori să-şi trădeze poporul de câte ori au avut ocazia şi să ne fure ţara de sub cur.
Peste vreo 3 luni, în 13-15 iunie, minerii, miliţia/poliţia, serviciile secrete şi armata, într-o deplină cârdăşie aveau să facă tot posibilul pentru a distruge viitorul acestei ţări pentru cel puţin următorii 25 de ani.

 

 

***

 

Undeva pe treptele din stanga pozei, chiar lăngă coada formată din cei care stăteau să cumpere ziarul are loc următorul dialog:

Doamna, cu un ton inchizitorial: Ce faceti, nu vă aşezaţi la coadă să cumpăraţi Romania Mare ?
Domnul, uşor arţăgos: Nu !
Doamna, ridicând tonul, să audă şi cei de la coadă: De ce, dumneavoastră nu sunteţi român ?
Domnul: Ba da, dar mi-e ruşine.

 

 

 

 


Despre noi

1 thought on “Istorie recentă – Coada la ziare

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*